În anul 2017 s-au împlinit 70 de ani de la lovitura de stat din 1947 și de la plecarea Regelui Mihai în lungul său exil, dar și 20 de ani de la revenirea în țară a Familiei Regale. Coordonatorii unui volum preconizat a fi dedicat celor două momente (Alexandru Muraru și Daniel Șandru) m-au invitat, în primăvara lui 2017, să contribui cu un text. Am scris și predat textul însă volumul n-a mai apărut – din cauză că unii dintre ceilalți contributori n-au finalizat textele în termen (conform d-lui Alexandru Muraru). În decembrie același an Regele avea să treacă la cele veșnice.

Public astăzi la ActiveNews textul pe care-l pregătisem.

 

 

La București, adresându-se reprezentanților Guvernului și Parlamentului României, în seara de 30 decembrie 1997 – la exact jumătate de veac, deci, de la cea mai gravă samavolnicie comunistă împotriva țării noastre, la București – Regele Mihai spunea: „Aș vrea să vă anunț astăzi, într-o manieră mai mult formală, că exilul nostru a luat sfârșit.” În chiar acele zile m-am întrebat, cu o insistență care nu-mi pot da nici acum prea bine seama din ce venea, dacă lucrurile vor fi stând chiar așa. Astăzi, după toate cele ce știm că au urmat în cele două decenii care tocmai se împlinesc de atunci, personal cred că Regele a fost prea optimist.

De fapt cred că Regele Mihai a fost toată viața lui un exilat. Un copil exilat în proria familie, mulțumită tatălui său. Un exilat ca suveran în anii dictaturii antonesciene și apoi ai celei comuniste incipiente.

Un exilat al Occidentului, mai ales în jumătatea de veac în care a trăit acolo. "Prin anii '40” – a transmis Regele celor care au avut urechi să audă, la sfârșitul anului 2000 – „puterile occidentale mi-au spus că ar trebui să accept ca inevitabilă ocupația sovietică. Am refuzat. În timpul unei vizite în Vest, în 1947, mi s-a spus că e prea periculos să mă întorc în România. Am refuzat acest sfat și m-am întors acasă pentru a fi cu voi cât mai mult posibil. În timpul anilor lungi de exil am fost de asemenea sfătuit să uit de România și să-mi concentrez eforturile pentru a-mi clădi o viață îmbelșugată în Occident. Nu am luat în seamă nici acest sfat. Când Ceaușescu era comunistul favorit în Vest, mi s-a spus că opoziția mea față de regimul lui devenise supărătoare.” Sau (interviu pentru Europa liberă, la 13 august 2009): "Pregătirile pentru 23 august începuseră de la sfârșitul lui 1942. Atât eu cât și partidele trimiseserăm emisari la discuțiile cu aliații de la Ankara și Cairo, spunându-le: <avem nevoie de ajutor, vrem să ieșim din alianța cu Hitler, dar nu o putem face singuri>. Pentru că mult mai târziu să înțeleg că toate apelurile de ajutor pe care le trimiteam americanilor și englezilor, ei le transmiteau și rușilor, ceea ce nu era foarte, cum să mă exprim… mă abțin să comentez. (...) Iar pentru că după Stalingrad anglo-americanii au insistat să îi cooptăm și pe comuniști în grupul nostru [de la 23 August], am făcut-o.”

Cât poate fi acceptat și cât nu din aceste atitudini din afară față de Regele Mihai rămâne ca la judecata cea de pe urmă a istoriei să vedem.

Ce cred că putem înțelege de pe acum definitiv e atitudinea noastră, a compatrioților lui, față de Regele Mihai. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri ziua de  27 iunie 1992. Comitetul executiv al Convenției Democratice din România (CDR) se întrunește ca să-și desemneze candidatul unic pentru alegerile prezidențiale. Susținut de Alianța Civică (AC), Emil Constantinescu câștigă competiția cu Ion Rațiu, Nicolae Manolescu și doi outsideri. Din timp și aproape străveziu, liderul țărănist Corneliu Coposu convine cu liderii AC asupra susținerii candidatului Alianței. Victoria profesorului Constantinescu nu e deloc, însă, lipsită de emoții. Au fost necesare nu mai puțin de patru tururi de scrutin până la ea. Am fost unul din cei 5 electori ai AC (din totalul de 67 ai partidelor și organizațiilor civice făcând parte din Convenție). Candidații și-au prezentat pe rând propriul program și au răspuns întrebărilor electorilor. Desigur, venisem la ședință hotărât să dau votul propriului candidat. Șase luni împreună la Alianța Civică (crezusem că) îmi fuseseră suficiente să-l cunosc și să-l consider cel mai potrivit. Discursul său și lămuririle pe care le-a adus celor care au avut să-i adreseze întrebări mi-au întărit convingerea. Integrarea euro-atlantică a țării, susținerea Guvernului pentru reforme economice ireversibile, pentru profesionalizarea și depolitizarea administrației publice, toate au fost capitole pe care eu însumi le-aș fi tratat în același mod – atunci, desigur, nu cu persuasiunea profesorului universitar căruia abia așteptam să-i dau votul. Au urmat două chestiuni încă și mai punctuale. Prima, care va fi poziția viitorului președinte cu privire la Monarhie; în C.D.R. exista o unaniminate fermă "pro-regalistă", ciobită ușor de nu știu ce nuanțe răzgâiate ale PAC-ului d-lui Manolescu și ale Partidului Social Democrat (Sergiu Cunescu). Opțiunea în cauză, trebuie spus, o urma mai ales – aici deplin sincer, dincolo mimetic-oportunist – pe cea sublimă a lui Corneliu Coposu. Emil Constantinescu a fost categoric: voi face tot ce va fi necesar ca România să revină la ordinea constitutional-statală strivită de tancurile sovietice. La fel de categoric a fost și când, în Statele Unite, fundraiser pentru propria-i campaniei electorală, a "jurat” unor importanți finanțatori din comunitatea românească de acolo, că odată ales Președinte va iniția procedurile constituționale pentru revenirea la monarhie. A doua temă, "Proclamația de la Timișoara” – candidatul nostru, la fel de hotărât. Punctul 8 nu poate fi negociat! El luase desigur în calcul, și aici, susținerea de care avea nevoie din partea formațiunilor îmbrățișând această opțiune – practic toate, începând cu organizația civică proprie, PNȚCD, Asociaților foștilor deținuți politici. Spre final, vrând mai mult să ridic la plasă camaradului civic, l-am întrebat cum vede dezideratele CADA (Comitetul de acțiune pentru democratizarea armatei). În urmă cu jumătate de an ministrul Stănculescu mă îndepărtase din armată, împreună cu trei sau patru colegi ofițeri, pentru că militasem pentru depolitizarea și modernizarea armatei și pentru clarificarea implicării unor generali în reprimarea manifestațiilor din Decembrie 1989 (peste șapte ani fostul ministru avea să fie condamnat la 15 ani de închisoare pentru ce făcuse la Timișoara). Și aici răspunsul a fost fără echivoc, inclusiv că vor fi făcute reparațiile ce se cuveneau celor trecuți abuziv în rezervă.

Ceea ce, însă, nu s-a întâmplat niciodată, deci nici în timpul mandatului Președintelui pe care eu îl susținusem cu atâta convingere. Proclamația de la Timișoara? În 18 martie 1997, la două luni după preluarea funcției, d-l Constantinescu a mers la Timișoara, unde Societatea omonimă, inițiatoarea Proclamației, tocmai îi acordase premiul „Speranța”. În sala arhiplină a Operei Române, el a suprins asistența (și apoi, în întreaga țară, pe mai toți cei ce-l votaseră) spunând că altele erau prioritățile acum, și că Punctul 8 fusese necesar până în noiembrie 1996, când a fost rezolvat „prin voința poporului român” (sic!).

Dar aproape la fel a procedat Emil Constantinescu și cu angajamentul de a face „tot ce va fi necesar” pentru a se pune capăt samavolniciei din decembrie 1947. Mai exact, fostul președinte nu a făcut absolut nimic. Și cui altcuiva decât comunității exilului românesc din S.U.A. putea să-și anunțe – de asemenea din capul locului, și la fel de nonșalant – intențiile?; tot acolo va scandaliza mai întâi retractând orice angajament și în privința restituirii proprietăților. Aici voi repeta ceva ce am mai spus: mai ales în privința chestiunii Monarhiei, Președintele mi s-a părut a nu mai fi un om care putea acționa liber. Pe durata întregului său mandat această temă avea să fie pentru el un tabu ce-i dădea pur si simplu frisoane. Cum de a fost posibil așa ceva, istoria va lămuri de asemenea cu siguranță. Inclusiv dacă este adevărat că fostul Președinte (și primul său consilier, Zoe Petre) a avut "agrementul” oamenilor fostei Securități pentru candidatura din partea CDR (pe pagina de Publicistică-2000 a site-ului meu poate fi văzut de exemplu textul "O carte: <Eșecul unei reforme>”, dialog al foștilor colaboratori ai postului de Radio Europa liberă Șerban Orescu și Liviu Vălenaș).  

Trecut la cele veșnice în 1995, Corneliu Coposu nu l-a mai putut chestiona pe alesul său în privința aceasta. Nici succesorul său la conducerea Partidului nu a făcut-o, pentru că lipsa lui de simpatie pentru regalitate se putea manifesta acum deschis, în lipsa lui Coposu. Politician mărunt cu orgolii mari, succesorul avea să se declare lezat că nu fusese consultat asupra casătoriei Principesei Margareta, în septembrie 1996, și, mai apoi, în decembrie 1997, asupra desemnării ei ca succesoare la conducerea Casei Regale. Nu putem încă ști dacă și în ce măsură această atitudine se poate explica și prin faptul că urmașul lui Coposu, semnase un angajament cu Securitatea pe care l-a tăinuit mereu – fapt ce a putut să facă, de la acest nivel, un rău imens în multiple sensuri. Dar frustrări similare au trăit și doi sau trei lideri istorici ai A.C. Spre exemplu, așa se explică (dar nu sunt sigur că doar așa) că un celebru ziarist al acelor ani a încercat presiuni asupra Regelui prin calomnii împotriva soțului Principesei. Trimițând la reședința de la Versoix pretinse dovezi "primite de la un ofițer de Securitate", cum singur avea să recunoască public în urmă cu puține luni; când deja devenise iminent să se afle ce făcuse în urmă cu aproape 20 de ani. Inclusiv faptul că actele primite de la omul Securității fuseseră transmise la Versoix prin Nicolette Franck (personaj din anturajul imediat al Regelui, mulți ani la rând în perioada comunistă, despre care, în urmă cu aceleași puține luni, în arhivele CNSAS se găsiseră dovezi ale legăturii cu Securitatea).

Nimeni nu mai poate contesta astăzi că Securitatea a exercitat un rol major și în „România post-comunistă”, mai cu seamă pe teme precum cea de față – pe care, de viață și de moarte fiind pentru ea și Sistemul "post-comunist” – a sabotat-o cât a putut. Și a putut, se vede, iată, foarte mult! Un argument îl putem găsi până și în ceea ce ar putea să pară un simplu detaliu al sedinței C.D.R. pentru stabilirea candidatului la președinție. Competiția fiind destul de strânsă au fost necesare, repet, patru tururi de scrutin. În penultimul tur – o mare surpriză – Constantinescu s-a calificat în finală cu numai 3 voturi înaintea lui Rațiu (25 la 22). În pauza de dinaintea finalei s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit în raport cu tot ce fuseseră până atunci atmosfera și relațiile din interiorul Convenției. Multor electori le-a fost arătată, discret și foarte precipitat, o fotografie înfățișându-l pe Ion Rațiu având o "relație nepotrivită” cu o colaboratoare a sa, bine cunoscută în anii ’90; mie mi-a fost arătată de soțul unei unei cunoscute scriitoare, lider al A.C. Lucrul acesta i-a fost fatal liderului țărănist, care în turul ultim a mai obținut numai 18 voturi în timp ce Constantinescu a totalizat 46. La finalul ședinței mi-a fost clar un lucru, și la fel de clar îmi e și acum. Fotografia, dacă era autentică (și părea absolut autentică) nu putea fi făcută decât de oamenii serviciilor de informații – de Securitate, deci, pentru că pur și simplu numai despre Securitate se putea vorbi în 1992. Așadar, cred că în episodul cu pricina poate fi descifrată destul de lămurit opțiunea Sistemului securist "post-comunist” în privința candidatului CDR la prezidențiale.

Indiscutabil, revenirea acasă a Regelui și Familiei regale, în cu totul alte condiții decât până atunci, este un merit al administrației Constantinescu-C.D.R. Însă un merit mult prea relativ în comparație cu ceea ce oamenii politici în cauză trebuiau și puteau să facă. Iar despre asta ne-a vorbit Regele însuși. "De câteva ori l-am văzut pe președintele Constantinescu, care s-a comportat foarte corect. Victor Ciorbea a fost foarte deschis, foarte drăguț. Aș spune ca nu au făcut nimic împotrivă, dar nu fac nimic nici altfel”. De aceea cred că Regele a fost și va continua să fie un exilat și în propria țară atâta vreme cât Statul român nu va denunța în mod oficial samavolnicia din decembrie 1947 și nu-i va înlătura consecințele.

De asemenea un exilat în propria țară va rămâne Regele și atât timp cât  Președintele țării va insulta iresponsabil o importantă pagină de istorie națională pe care Regele a scris-o. Iar lucrurile vor sta cu atât mai mult așa atât timp cât elitele țării doar vor murmura în surdină la asemenea atitudini iresponsabile.

Sau cum altfel decât în exil în propria țară ar putea fi Regele când pănă și unele organizații ce se pretind regaliste îi atacă familia și deciziile ori răspândesc tot felul de neadevăruri și calomnii privindu-l? Un exemplu doar, sub pretextul că excluderea fostului Principe Nicolae din linia de succesiune ar fi fost nedreaptă, una sau două asociații și mai multe persoane pretins regaliste, mai ales ele, au inițiat tot felul de scandaluri la adresa Regelui, Familiei și Casei Regale (unele încurajate chiar de fostul Principe). Dar ca orice foc de paie și acesta s-a stins la fel de repede cum a fost aprins. Pentru că chiar în aceste zile să fie aprins un altul. O inițiativă bună în principiu, contestarea în justiție a samavolniciei de la 30 decembrie 1947, împachetează meșteșugit altă serie de atacuri la adresa deciziilor Regelui, la adresa Principesei moștenitoare șamd. Principesa este somată cu o insolență care miră până și pe adeversarii regalității – citez întocmai! – "să clarificați și spulberați comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este chiar Custodele Coroanei”. Și, câteva rânduri mai jos, pe același ton provocator, „primul adversar al monarhiei” este invitat (aceeași idee veche și fixă) să revoce decizia Regelui, și "să repuneți pe Nicolae în linia de succesiune dinastică”. Ca și în urmă cu un an, foarte activă în agitația din aceste zile (în mijlocul căreia singura, adevărata surpriză o constituie respectatul istoric Alexandru Zub) este o cunoscută realizatoare de televiziune. Care – adevărat și meritoriu – în timp a avut o contribuție distinctă în susținerea regalității. Dar care, din păcate, la un moment dat, asemeni și altora în situația ei, s-a crezut îndreptițită să fie consultată în decizii care n-o priveau, și chiar să cenzureze decizii regale, să se poarte neatent, indiscret și pur și simplu necivilizat cu membrii Familiei Regale. Într-un cuvânt, să devină complet nerezonabilă și provocatoare într-o lume a conduitei cumpătate, a regulilor asumate voluntar și a unei bune cuviințe instinctuale.

P.S. În zilele de doliu ocazionate de trecerea la cele veșnice a Regelui, în decembrie 2017, Fundața Română pentru Democrație a fostului Președinte Constantinescu a făcut public un mesaj pe care Regele l-a adresat proaspăt alesului Președinte în noiembrie 1996 (îl redau cu precizările celor de la FRD). Mesaj despre care fostul Președinte n-a vorbit niciodată public timp de 21 de ani – din motive ce par să  confirme practic tot ce scrisesem în textul meu din primăvara lui 2017, și tot ce crezusem timp de 21 de ani despre atitudinea fostului președinte față de Regele Mihai și față de tema Monarhiei. 

Am găsit în arhiva Fundației Române pentru Democrație un document emoționant, de o valoare excepțională. Hârtia de fax este îngălbenită, dar data expedierii se vede foarte bine: 19 noiembrie 1996, ora 17.19. Mesajul trimis lui Emil Constantinescu arată, încă o dată, cât de mare a fost personalitatea Regelui Mihai:

"Stimate Domnule Constantinescu,

Victoria pe care ați obținut-o este prilejul decisiv așteptat de Țara noastră pentru a-și regăsi stăpânirea Destinului.

Sunt bucuros că ați fost ales în urma unui vot democratic și cu o incontestabilă legitimitate. Poporul nostru a știut să vă prețuiască cinstea, curajul lucid și autoritatea personală unite cu voința pentru reformele necesare.

Mă rog lui Dumnezeu ca toții Românii – dincolo de diferențele politice, religioase, etnice și culturale – să susținem efortul pe care îl veți face pentru mobilizarea tuturor energiilor necesare bunăstării economice, sociale și morale. Astfel vom putea regăsi marea noastră tradiție istorică și locul în familia europeană, printre națiunile democratice.

Plin de încredere și speranță vă trimit felicitările mele cele mai călduroase, cu urări pentru succesul personal care, de fapt, va fi al neamului Românesc.

Mihai"