Argumentul negaționist se concentrează pe o categorie intermediară: victimele care au devenit călăi. Despre ele se spune: „victimele nu sunt chiar victime” (Demetriade) ci „căcați cu ochi” (Hodor). 

Altfel spus:

1. Comuniștii concep și derulează un experiment în care „omul vechi” trebuia reeducat total pentru a deveni „om nou”, metoda efectivă fiind tocmai tortura fizică, demascarea, autocritica și în final transformarea victimelor în călăi (esența demonică a laboratorului antropologic Pitești). Sub tortură unele victime cedează și devin ceea ce au vrut comuniștii să-i facă: torționari ai celorlalte victime. Tortura a forțat limitele rezistenței umane iar unii au cedat (chiar temporar). Negaționiștii discreditează în bloc această interpretare ca fiind „mistificare memorialistică” și propun în locul mărturiilor directe o simplă analogie indirectă.

2. Din faptul că tortura a reușit (în unele cazuri), negaționiștii deduc: pentru că a cedat torturii și a devenit călău, înseamnă că el era deja călău deci,ex post facto, nu era victimă. Altfel spus argumentul negaționist conchide din succesul experimentului reeducării tocmai disculparea experimentului reeducării: vina nu mai aparține artizanilor sistemului ci victimelor sistemului care le-a transformat prin tortură în torționari. Torționarul produs de tortură este acum vinovatul, nu torționarul care a indus tortura. Astfel, victima devenită torționar ocupă primul plan în timp ce călăul reeducator central este încă o dată ocultat și disculpat. Victimele sunt vinovate: nu URSS, nu Ana Pauker, nu Nicolschi, nu Țurcanu etc.

3. Argumentul negaționist că experimentul „nu a avut origini sovietice, ci legionare” obliterează totodată faptul că proiectul și realizarea experimentului carceral aparține integral statului comunist ca efort radical de reeducare și transformare violentă a „omului vechi” în „om nou” prin tortură, demascare, extragere de false confesiuni și constrângerea la abjurare sau blasfemie în vederea alterării definitive a personalității. Acest argument suprainterpretează și extrapolează totodată semnificația răfuielilor inter-legionare din Rostock (pe care le consideră „dezvăluiri” deși o analogie vagă nu ține loc de demonstrație). Acestea sunt tipuri de violență complet diferite: legionarii se răzbună reciproc datorită suspectării reciproce de trădare pe când la Pitești asistăm la proiectul eliminării prin tortură a omului religios cu convingeri anticomuniste (din orice partid) și obținerea unui „om nou”, ateu și comunist.

Tipul de violență legionar avea resorturi total diferite de acest scop central al experimentului Pitești. Legionarii și-au eliminat fizic unii oponenți, pe când acest experiment a vizat alterarea completă a personalității oponenților politici nu doar prin tortură ci și prin reeducarea în spirit comunist a victimelor în vederea răsturnării complete a valorilor de până atunci a victimei. De altfel deducția experimentului Pitești din violența legionară reia parțial versiunea organelor de represiune care, după oprirea experimentului reeducării, au stabilit că acesta fusese efectul „infiltrării” legionarilor în Securitate.

Negaționiștii joacă farsa „documentelor” dar nu au dovedit că stăpânesc arta raționamentului științific, analogia fiind cea mai slabă dovadă epistemologică. Ei selectează documente „dintr-un alt film” (Rostock) inventând o explicație alternativă a unui fenomen deja abundent documentat și demonstrat de referințe încrucișate. Totul subordonat în mod clar unei strategii politice de inocentare a vechii stângi de către noua stângă prin aceeași, eternă, „luptă antifascistă”.