Ne tot plângem. Starea noastră de spirit a ajuns să fie dependentă de o permanentă autocompătimire și de căutarea vrăjmașilor în afara noastră. Este adevărat, dușmani există de când lumea, dar, spre deosebire de trecut, acum am renunțat la luptă, și mai ales la lupta împreună. Mai mult, am renunțat la ajutorul lui Dumnezeu.

Niciodată românii nu au fost mai puternic marcați ca acum de un dublu complex: de superioritate și inferioritate în același timp. Superioritatea se manifestă mai ales față de aproapele ‒ fie că e vorba de cel de același neam, fie de cel din aceeași familie. Cu cât mai apropiat ne este cineva, cu atât sentimentul de superioritate se manifestă cu mai multă putere și, proporțional, și invidia este mai mare față de realizările lui. De aici ne vine și dezbinarea. Parcă un blestem a căzut asupra noastră și nu ne lasă să facem nimic împreună.

Față de străini însă sentimentul e cu totul răsturnat, întrucât complexul de inferioritate pe care îl avem față de ei ne împinge către o obediență dezgustătoare, cu atât mai evidentă în cazul conducătorilor, care ar fi în stare să dea pe gratis orice, numai să fie luați puțin în seamă. Așa a fost predată în mâinile străinilor întreaga economie românească, așa au fost îndeplinite toate ordinele externe de distrugere planificată a tot ceea ce a însemnat România în ultimii 30 de ani.

Care să fie cauza acestui fenomen care ne face să suferim atât de mult ca popor, conducându-ne pe drumul inexorabil către disoluția totală? Condiția de orfan cred că este unul din cele mai bune răspunsuri, deși nu singurul. Orfanul suferă adesea de anumite traume psihologice, între care se numără tocmai acest dublu complex de superioritate și inferioritate. Desigur, nu la toți orfanii îl întâlnim cu aceeași intensitate, dar eu personal l-am văzut la foarte mulți, chiar și în condițiile în care le lipsește doar un părinte, celălalt nereușind să acopere golul afectiv rămas și, mai mult, dintr-un motiv sau altul, a trădat afecțiunea pe care o datora copilului. Acești orfani simt permanent nevoia să fie recunoscuți, să fie apreciați, vor să demonstreze ceva lumii, pentru că sentimentul lor cel mai profund, născut din absența părintelui, din lipsa de afectivitate și atenție, este acela că nu sunt buni de nimic. Așa se face că devin adesea invidioși pe realizările celor din jur și chiar tiranici, când au posibilitatea, plasându-se pe ei înșiși în centru, tocmai pentru că sunt la rândul lor tiranizați de acest complex psihologic că nu sunt și ei cineva în lumea aceasta.

Ceva asemănător se întâmplă și cu poporul nostru, și nu de puțină vreme. Politic vorbind, de la Sfântul Constantin Brâncoveanu până astăzi, nu știu să fi existat vreun conducător de care poporul român să fie mândru. Avem, așadar, peste trei sute de ani de când nu ne mai putem asuma conducătorii, majoritatea străini, până la Gheorghiu-Dej, iar de atunci încoace, deși români, au fost mai răi chiar decât străinii.

Iar dacă ar fi vorba numai de conducătorii noștri politici ar fi încă bine. Condițiile istorice, mai ales cele de la începutul secolului al XIX-lea, ne-au creat tot timpul un complex cultural de inferioritate. Orientați către Occident, presați de superioritatea afișată cu ostentație de austro-ungari, de catolici, în general, dar și dominați de mișcările masonice de eliberare națională, care își aveau originea tot în spațiul occidental, poporul român era permanent împins să se simtă cumva vinovat pentru faptul că este ortodox ‒ aici, la porțile Bizanțului ‒ și atât de „înapoiat”. Iar aceasta numai pentru că nu se putea lăuda cu o cultură majoră precum francii .

Desigur, sub tăvălugul istoriei, nimeni nu mai stătea să judece posibilitățile pe care le-ar fi avut românii să dezvolte o cultură majoră, călcați permanent de toate popoarele migratoare care au invadat Europa, și nici să vadă cât de puțin importantă este, în definitiv, pentru un popor ortodox civilizația materială occidentală. Drept urmare, puși permanent în contrast cu „mărețele realizări” ale spiritului catolic și protestant, românii au ajuns să se simtă complexați, mai ales în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în perioada zisă regalistă. Gândiți-vă doar la faptul că mai toată intelectualitatea română, fiii marilor boieri studiau la Paris, de unde se întorceau în primul rând cu emfaza unei pseudoculturi, dar și cu un dispreț total față de propriile valori, și mai ales față de credința noastră.

În „Craii de Curtea-Veche” a lui Mateiu Caragiale se vorbește despre o soție de ministru, româncă, ce nu vorbea limba română pentru simplul motiv că nu o cunoștea, fiind crescută la Paris. Și nu era singura în această situație. În aceeași carte, scrisă undeva la cumpăna dintre veacurile XIX-XX, mai multe personaje sunt fii de boieri, care vindeau tot ce aveau în țară pentru a putea să trăiască în același Paris, sau în vreun orășel german sau austriac. Acești pui de boieri deveneau peste noapte agenții Occidentului în Țările Române, ambasadorii unui spirit străin, masonic în mare parte, total ostil față de tot ce este românesc, căci, necunoscându-și nici măcar limba, nu împărtășeau aproape nimic din neamul românesc. Ei înșiși erau victimele aceluiaș uriaș complex de inferioritate, pe care ți-l poate inculca concurența neloială, prin niște realizări intelectuale și materiale, care, în termeni lumești, sunt evident superioare.

În orice caz, modernitatea nu a fost prea generoasă cu noi, căci nu ne-a lăsat să ne dezvoltăm potrivit propriilor noastre izvoare ființiale, culturale și creștine, ci ne-am trezit că, deși trăim pe pământ românesc, deși ne numim români și ortodocși, am ajuns să ne dorim tot timpul să fim ca alții, să fim cu totul altceva. Acesta este contextul în care poporul român, mai ales prin influențele străine la care a fost expus, a ajuns să fie prizonierul unei condiții de orfan. Și nu numai pentru că, în realitate, conducătorii noștri nu ne mai reprezentau deloc, ci mai ales pentru că, încetul cu încetul, poporul român s-a înstrăinat de duhul ortodox, de propriul Dumnezeu ‒ de singurul Dumnezeu.

Iar când vorbim de înstrăinarea de Dumnezeu, nu ne referim la faptul că poporul nu a mai crezut în Cel Atotputernic, ci la părăsirea filiației pe care creștinii trebuie să o aibă față de duhul ortodox, față de predania ortodoxă și, mai ales, față de paternitatea duhovnicească. În timp, am lepădat, ca desuete și exagerate, smerita cugetare, smerenia și simplitatea, am neglijat tot mai mult poruncile Evangheliei ‒ ca, de pildă, aceea de a ne ruga neîncetat cf. I Tesaloniceni 5:17 ‒, am uitat că fără Hristos nu putem face nimic cf. Ioan 15:5, dar mai ales am părăsit ascultarea vie față de Părintele duhovnicesc, atât cât pătrunsese ea în conștiința poporului nostru.

Astfel, deși își afirmă credința, mulți dintre cei care merg la biserică nu mai primesc filiația duhovnicească față de un duhovnic prin care ne poate fi descoperită voia lui Dumnezeu. Nu mai acceptăm necondiționat ascultarea, fapt pentru care nici Domnul nu mai dă cuvânt duhovnicilor noștri. Nu mai putem urma cuvântul duhovnicului, crezând că mai importantă este urmarea voii și libertății noastre ‒ care, din păcate, se arată adeseori doar un acoperământ al patimilor noastre, o expresie a propriului egoism.

Deunăzi, am auzit că un proeminent om politic și-a criticat duhovnicul pe internet pentru sfatul pe care i l-a dat. Bine, poate că nu suntem de acord cu Părintele nostru duhovnicesc, dar, dacă credem cu desăvârșire în această Taină, atunci de ce nu credem că Dumnezeu vorbește prin cuvântul lui? Aceasta nu înseamnă oare că-L criticăm pe Însuși Dumnezeu? A nu crede în această Taină înseamnă că nu credem în însăși Evanghelia lui Hristos, care spune: „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi…” Ioan 20:22-23.

De fapt, acesta este adevărul gol-goluț. Într-o lume în care omul a renunțat la ascultarea desăvârșită față de duhovnic, pentru că era prea „împovărătoare” pentru el, de vreme ce îi cerea să renunțe la voia proprie, omul s-a transformat pe sine însuși în dumnezeu. Procesul de antropocentrizare a întregii istorii contemporane nu putea sfârși decât în acest punct. Înstrăinat de semenii săi, călăuzindu-se numai după propria sa voie, omul contemporan sfârșește prin a se lepăda și de Hristos, trezindu-se astfel deprimant de singur. Avem în față victima perfectă a consumismului, a ideologiilor care transformă sexul într-un drog, a statului magic, a statului totalitar, în care, crezând că faci ce vrei tu, urmezi de fapt hipnotizat un gând inoculat mediatic, care ajunge să te terorizeze, până i te supui necondiționat.

Cum ne putem apăra? Există un singur chip, mai ales în zilele noastre. Duhovnicul, Părintele celor de toate vârstele, cel ce este acolo tocmai pentru a ne transmite cuvântul lui Dumnezeu, el singur ne poate reda libertatea, numai prin ascultarea de cuvântul lui. Bunăoară, nu este ușor să ne găsim acel duhovnic prin care să ne vorbească Hristos, dar, având credință, îl vom găsi ‒ și, prin el, cu siguranță vom afla și Calea. Iar dacă viața noastră se va călăuzi după cuvântul lui, cu siguranță, indiferent de ceea ce va urma, noi vom crește încetul cu încetul în Hristos, bucuroși că nu mai suntem singuri, Duhul Domnului fiind cu noi. Căci în ascultarea de cuvântul duhovnicului este viața, iar în neascultarea de el, moartea ‒ nu ca pedeapsă, ci ca rezultat firesc al eșecului la care ajungem fără Cel ce ne vrea binele, tocmai pentru că ne iubește atât de mult.