ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic și membru de Onoare al Academiei Române, a împlinit în urmă cu două zile 93 de ani, ocazie cu care a fost felicitat atât de președintele Academiei, profesorul Ioan Aurel Pop, alți colegi din înaltul for academic cât și, printr-o scrisoare oficială, de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, care i-a urat mulți ani înainte pentru a ne împărtăși și pe mai departe din biruințele generației mărturisitorilor. Colegii profesorului de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului i-au adunat memoriile într-o colecție aniversară pe care sperăm că o vom vedea și în librării. Profesorul Radu Ciuceanu, care este și consultant special al ActiveNews pentru istoria anticomunistă a României, și-a adus și salutul său cititorilor noștri, la fel ca la începutul anului, mărturisindu-ne că și-ar dori să apuce să-l vadă canonizat pe camaradul său mai mare de rezistență armată și temniță bolșevică, Părintele Gherasim Iscu (foto mai jos din Arhiva CNSAS), starețul de la Mănăstirea Tismana, plecat la Ceruri ca un adevărat martir, dintr-o celulă, într-o sfântă noapte de Crăciun. Totodată, Profesorul Ciuceanu și-a exprimat speranța că jertfa generației sale nu va fi uitată în complexul Catedralei Mântuirii Neamului, unde și-ar dori să se regăsească și un monument creștin în memoria Sfinților închisorilor. Redăm mai jos un interviu publicat la o altă aniversare în România liberă, actual și azi, însoțit de o urare a profesorului Ilie Bădescu și de un poem-rugăciune al altui coleg de luptă armată și suferință, poetul-martir Sergiu Mandinescu. Dumnezeu să-i dea sănătate și putere ca și până acum neobositului istoric și luptător al Adevărului Radu Ciuceanu!

 

Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe

Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.

„Iscusit cercetător al trecutului românesc, cărturar erudit și ostenitor neobosit pe multiple laturi de valoare ale științei istorice, Prof arheolog Radu Ciuceanu este prețuit de Biserica Ortodoxă Română ca un fiu credincios al său, care, de-a lungul anilor, s-a îngijit de păstrarea, salvarea și restaurarea monumentelor istorice și bisericilor vechi din București”, scria Prea Fericitul Patriarh Teoctist, la o aniversare, despre fostul deținut politic și luptător cu arma în mână în rezistența anticomunistă.

Primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului unde este foarte activ, Radu Ciuceanu, descendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514, între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe”.

Florin Constantiniu: „Există oameni pe care scurgerea timpul și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.”

„Dl Radu Ciuceanu este pentru mine o experiență sufletească și intelectuală victorioasă, un noroc că există”, afirma și profesorul Mihai Ungheanu despre fostul deținut politic cu 16 ani de închisoare.

„Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu”, scrie profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române.

Familia profesorului este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ștefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător științific și fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul președinte al Fundației „Alexandru și Aristia Aman", a contribuit la apariția revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat și a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetății dacice Pelendava.

Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.

Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca

Victor Roncea: Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?

Academician de Onoarea Radu Ciuceanu: Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.

A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.

Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?

Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.

Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului"

Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?

Într-adevăr, am fost camarad de luptă și rezistență cu marele poet al temniței noastre, Sergiu Mandinescu. A avut ghinionul, nu numai el, dar și noi, să execute 12 ani de temniță grea și mai ales să fie chinuit în iadul de la Pitești. Mă bântuie mereu gândul unde ar fi ajuns acest om dacă nu i-ar fi marcat viața îndelungul șir al suferințelor de temniță grea. Ar mai fi compus el acest splendid giuvaer poem tradus în diferite limbi – AMIN? Ar mai fi dat geniul său Simfonia culorilor, Și azi ca ieri, Suflet de călău sau Balada celor șapte frați, ca și întreaga sa operă pierdută în parte? Ca unul pe care memoria mea îl proiectează pe puntea de argint a Himalayei Spiritului, Sergiu Mandinescu va rămâne posterității alături totuși de puțini ca o victimă asasinată cu premeditare.

Pentru un Muzeu al comunismului

Știu că ați amenajat în sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului – institutul cu cea mai prodigioasă activitate publicistică din Academia Română, cu zeci și sute de titluri anual – o Expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din rezistența armată anticomunistă, acest fenomen cu totul unic și eroic în tot spațiul european ocupat de hoardele bolșevice. Nu credeți că ar trebui realizat și un Muzeu al ororilor comunismului, chiar de către cei care au suferit aceste crime, și nu de către urmașii grotești ai kominterniștilor de ieri?

Am organizat la Institutul nostru o expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă. Am selectat câteva sute care cuprind eroi pe cele două fronturi, cu precădere din Răsărit, personalități din lumea politică dispăruți în Holocaustul nostru – în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ion Pelivan, prof. Gheorghe Brătianu, Ștefan Enițescu, Ernest Bernea, prof. Simionescu, clerici ca mitropolitul Ioan Suciu, mitropolitul Rusan Sebastian (otrăvit), patriarhul Nicolae Munteanu (asasinat), episcopul Leu, episcopul Nicolae Popovici, patriarhul Justin Moisescu, Părintele Justin Pârvu și sute de preoți, monahi și monahii ce și-au dat viața mărturisindu-l pe Hristos. Acum doi ani, după ce obținusem înființarea unui muzeu al totalitarismului, la Senat, ne-am prezentat la Comisia de Cultură a Camerei Deputaților.

Din păcate, trecând în revistă programul propus de noi am dat peste un refuz care nu concorda cu țelul nostru care și este o oglindire pertinentă a tuturor momentelor care au contribuit la apariția și dezvoltarea unor regimuri totalitare. Discuția a luat sfârșit când ni s-a spus că nu mai avem forum și cu alte cuvinte să ne întoarcem acasă. Cred că înainte de a se gândi la alte muzee, onor Primăria Capitalei ar trebui să se gândească la Muzeul comunismului impus în România de tancurile sovietice, război care a curmat viețile a peste 2.000.000 de români.

A consemnat Victor Roncea

Lamura închisorilor. Lucrarea mărturisitoare a profesorului Radu Ciuceanu la INST

 

 

După ce fusese arestat și închis 15 ani (plus încă doi, de domiciliu obligatoriu) ca să se stingă vlaga tinereții sale, tânărul, ce se hrănise din visul de libertate pentru neamul său, era aruncat, iată, într-un altfel de întuneric, stârnit precum stihia pustiului din afara lumii, întunericul excomunicării, al morții civile.

La venerabila sa vârstă profesorul și omul de mare frumusețe morală și extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori împreună cu Domnia sa și cu sfinții închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar, ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. La vremea împlinirii proorociei, vom găsi adăugată o filă, imediat după numele sfinților, în aceiași carte a memoriei colective, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu.

Când a creat Institutul pentru studiul totalitarismului a lăsat să se înțeleagă cel puțin trei lucruri: 1) studiul fără ură și părtinire, sine ira et studio, cum ne îndrumă bătrânul Tacitus, al regimurilor de opresiune și cruntă reprimare, este singura cale care ne ferește de ispita răzbunării fiindcă ne înzestrează cu memoria adevărului și adevărul nu este răzbunător ci eliberator, (așa putem tâlcui cererea pe care ne-a adresat-o, de dincolo de moartea trupească, un alt sfânt necanonizat al închisorilor comuniste, Mircea Vulcănescu: „Și să nu ne răzbunați”!); 2) studiul suferinței din închisorile comuniste ne va liniști sufletul fiindcă va contribui la triumful științei mărturisitoare care este din nou eliberatoare și luminoasă, drept-luminoasă căci adeverește că în cumplitele celule din închisorile comuniste a suferit eliberator însuși Hristos Domnul; 3) epistemologia științei închisorilor este calea către „învățătura cea bună", care pune în fiecare cunoștință și în tot îndemnul, deodată cu adevărul, multă credință, iubire, smerenie, iertare și nădejde.

Viața acestui om minunat, istoricul și dascălul suferinței îndreptătoare, le-a cumulat, ca cercetător și îndrumător, pe toate acestea și s-a făcut pe sine flacără și foc lămuritor pentru noi, pentru toți iubitorii de adevăr și de neam. Și-a iubit neamul cu prețul unei tinereți mutată în închisoarea anume izvodită de cei ce urăsc neamurile și pe Dumnezeu, a trăit după modelul lamurei (prin care avem pilda focului lămuritor ca să se aleagă aurul curat), a supraviețuit după modelul lăstarului prin care odrăslește viața trunchiului întreg, ceea ce l-a făcut mereu tânăr, cu fiecare prag al timpului, precum însuși mărturisește, preschimbând mărturia în cea mai frumoasă urare: „vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând, ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța."

Vă purtăm în suflet, iubite Dle Profesor, cu nădejdea că în toată călătoria noastră se va fi repetat, și în dreptul nostru, în vreo formă necercetată, adeverirea Domnului nostru Iisus Hristos: „străin am fost și M-ați primit; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei, 25, 35-36). Ne asociem și noi nădejdii Domniei Voastre că totuși martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, cât de curând, în Sinaxar, poate chiar deodată cu sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului.

Domnul are grijă de Sfinții Săi și înfricoșătorul Său deget îi va înscrie cândva în Sinaxarul de pe pământ fiindcă în cel din cer deja sunt notați. Prin mucenicii și martirii temnițelor comuniste a trecut toată experiența și toată suferința cea din veac a neamului românesc. Încât, la finalul acestor prea-smerite gânduri aș adăuga patru versuri ale lui Arghezi, fiindcă simt că acestea ar putea fi așezate într-o prefață a memorialisticii profesorului și mărturisitorului Radu Ciuceanu:

„Gândul meu al cui gând este

În ce gând, în ce poveste,

Îmi aduc aminte poate

Că făcui parte din toate.”

La mulți ani de biruință Institutului pe care-l îndrumați și deopotrivă Domniei Voastre, Domnule profesor și om minunat, Radu Ciuceanu, și când vă fac această smerită urare mă și grăbesc să adaug, adeverind împreună cu psalmistul: „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale”! 

AMIN (Reeducare) - de Sergiu Mandinescu

De-aș avea o pană de înger 
Și cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Și să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La ușa salvării – lăcate,
Iar frunțile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – și n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Țăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferințele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii și-au pierdut mințile,
Alții și-au pierdut veșnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiți creițarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morții trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, așijderea ție,
Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrățișându-mi lespedea de patimi și chin.
Aștept îngerul zorilor,
Aștept Învierea,
În numele Tatălui și-al Fiului, și-al Sfântului Duh, Amin!

Pitesti, decembrie 1949

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews