Prefață la lucrarea "MÂNA MOSCOVEI - Documentele crimei din decembrie 1989", (Vol. II) Editor: Victor Roncea, Editura TipoMoldova, 2020

GENTLEMEN`S AGREEMENT-UL"COTITURII ISTORICE” DE LA MALTA

de Aurel I. Rogojan

O nouă lucrare despre evenimentele din decembrie 1989 este mai mult decât binevenită atunci când editorul ei este Victor Roncea, un căutător al adevărului cunoscut pentru darul său de a nu se lăsa niciodată până nu îl găsește. Oriunde ar fi ascuns adevărul, jurnalistul de cursă lungă Victor Roncea îl scoate la lumină și apoi îl difuzează lumii, fie și dacă este nevoit să îl strige de pe acoperișurile caselor în timp ce pseudo-presa de azi ne azurzește cu deja clasica tăcere presărată cu grobianism și făcături insultătoare sau diversiuni și intoxicări devenite uzuale. În aridul peisaj media și istoriografic privind tematica abordată, între lucrările realment valoroase lipsă despre evenimentele din 1989 - 1990, un volum de documente și mărturii este așteptat oricând cu nesaț de orice român căruia dorește să i se confirme "că nimic nu este acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască”. Adevărul pe care îl caută Victor Roncea este adevărul României.

Înaintea de schimbarea lumii, președinții George Herbert Walter Bush și Mihail Sergheevici Gorbaciov au fost primiți în audiență de Papa Ioan Paul al II-lea

În prima zi a lunii decembrie 1989, cu o zi înaintea întâlnirii cu președintele american George Herbert Walter Bush de la Malta, liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov a avut o convorbire de 76 de minute cu Papa Ioan Paul al II-lea, durata audienței fiind apreciată ca extraordinară, ceea ce a stârnit și curiozități pe măsură în legătură cu problemele abordate. La un deceniu după întâlnire, New Catolic Service a făcut publică o parte a transcriptului convorbirii, cea a abordărilor generale, de neevitat potrivit uzanțelor protocolare ale întâlnirilor la acest nivel: situația internațională, libertatea cultelor în Uniunea Sovietică.

Celălalt finalist din cursa Războiului Rece, George Herbert Walter Bush a avut audiența la Vatican pe data de 27 mai 1989 (în paranteză adăugăm și că vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist s-a întâlnit într-o vizită aparent neprogramată cu Papa Ioan Paul al II-lea pe 5 ianuarie 1989). Interesant este ce a urmat acestei audiențe. Imediat după convorbirile avute cu Suveranul Pontif, președintele american s-a întâlnit cu cancelarul vest-german Helmuth Kohl, iar la Mainz a ținut un discurs prin care a anticipat agenda Conferinței de la Malta. În continuare, G.H.W. Bush s-a deplasat la Londra, iar în prima jumătate a lunii iulie la Warșovia, Gdansk și Budapesta.

Semnificațiile auspiciilor papale au fost rezumate de secretarul pentru afaceri externe al Vaticanului, cardinalul Agostino Casaroli, cu prilejul conferirii titlului de doctor honoris causa al Universității din Cracovia, când a spus „Miracolul rapidelor schimbări din Europa de Est poartă numele a două personalități fundamentale, Wojtyla și Gorbaciov (…)” (la Republica.it., 03 iunie 1990, „Miracolo all est grazie a Gorbaciov e Papa Wojtyla”) Și necesara completare lămuritoare: „Alla vigilia del vertice tra Gorbaciov e il presidente degli Stati Uniti d’America, George Bush, Wojtyla auspica che i "prossimi colloqui possano portare a nuove intese, ispirate ad attento ascolto delle esigenze e delle attese dei popoli”. ( www.raistoria.rai.it) .

Neîdoielnic, cei doi lideri și-au legat unele dintre angajamentele convenite în fața Papei Ioan Paul al II-lea, căci ulterior tot ceea ce a fost binecuvântat la Vatican a avut prioritate absolută. Vom reveni asupra consecințelor audiențelor papale.

În zilele de 2 și 3 decembrie 1989, Uniunea Sovietică a găzduit, pe teritoriul său, reprezentat de crucișătorul Maxim Gorki ancorat în Golful Marsaxlokk, din portul orășelului maltez cu același nume, ceea ce istoria consemnează drept „Întâlnirea de la Malta”.

Despre „Întâlnirea de la Malta”, M.S. Gorbaciov a spus, în cea mai pură expresie a jargonului kremlinez, că a reprezentat „o cotitură istorică”. Semnificația formală cotiturii istorice, cea destinată viitorimii, a fost dăltuită, în limbile malteză, engleză și rusă, în piatra nobilă a plăcii Monumentului „Bush/Gorbachev cold war Memorial” ridicat pe faleza orășelului Birzebbuga ( cca. 8 kilometri de capitala La Valleta ) : „Malta 2-3 decembrie 1989, George Bush, Michael Gorbachev” „Sfârșitul Războiului Rece”.

La momentul întâlnirii, M.S. Gorbaciov își îndeplinise în proporție de 75% angajamentul prealabil privind înlăturarea de la putere a ultimilor patru lideri comuniști rămași pe poziții împotriva valului.

Generalii din sistemele de putere secretă ale R.D. Germană, Cehoslovaciei și Bulgariei la care directorul K.G.B.-ului, Vladimir Kriucikov a făcut apel pentru scoaterea din conservare a opozanților lui Erich Honeker, Gustav Husak și Todor Jivkov s-au dovedit eficienți și loiali Moscovei.

Generalii Moscovei de la București, marionete naive ale unor tentative anterioare de puciuri de operetă, lamentabil eșuate nu mai aveau conexiunile și nici credibilitatea necesare. Încercările generalilor Nicolae Militaru și Nicolae Doicaru, dar și ale altor generali și înalți ofițeri, cu angajamente de agenți ai K.G.B. / G.R.U. , ca și cele ale „civilului” Virgil Măgureanu ( alias căpitanul Mihăilă Mihai din rezerva Centrului de Informații Externe , denumirea serviciul extern de spionaj al Departamentului Securității Statului ) de a racola înalți decidenți ai Armatei și Securității au clacat. Ei erau, mai demult, motani cu clopoței. Pentru intrarea lor în rol, seviciile speciale ale Uniunii Sovietice, Ungariei, R.D. Germania, R.S.F. Iugoslavia, Poloniei, Cehoslovaciei și Bulgariei (n.n. chiar și mai înainte, cu Jivkov la putere !) în consens cu servicii speciale occidentale au instrumentalizat planul unei revolte populare dublate de un puci militar. În teoria loviturii de stat, formele de realizare a acesteia sunt revoluția, puciul militar și revolta populară.

Angajamentele și bilanțurile Moscovei înainte de Malta. Berlinul de Est- șeful KGB, generalul Vladimir Kriucikov l-a debarcat pe Erick Honecker

Rezidentul șef al KGB-ului în Germania de Est, generalul Ivan Nikolaevici Kuzmin, în calitate de martor ocular al evenimentelor petrecute în Republica Democrată Germanăîn anul 1989, arătacă anterior vizitei lui Gorbaciov în această țară, prilejuită de aniversarea a 40 de ani de la înființarea statului est-german,rezidența trebuia săpună la dispozițiaMoscovei două documente: "Informare operativă asupra situațieidin conducerea Partidului Socialist Unit German” și „Sinteza privind starea de spirit din Partidului Socialist Unit German”. Din ambele documente, fără a se recomanda expres, fiindcă KGB-ului nu-i era permis să se amestece în procesul deciziilor politice, rezulta necesitatea demiterii secretarului general Honecker din toate funcțiilede partid și de stat.

Premierul Willi Stoph și Erich Mielke,șeful STASI, dar șialții, l-au rugat pe Gorbaciov să-i sprijine în opozițialor față de Honecker. Rugămintea acestora era, de fapt, corolarul celor două rapoarte ale K.G.B.-ului. Gorbaciov nu le-a răspuns.Vladimir Kriucikov și-a asumat personal înlăturarea lui Honecker, iar cine trebuia i-a tălmăcit lui Willi Stoph ce semnifică tăcerea în astfel de împrejurări - adică acord fără rezerve.

La 17 octombrie, Erich Mielke, șeful STASI a propus Biroului Politic eliberarea lui Honecker din toate funcțiile deținute, ceea ce s-a acceptat imediat. A doua zi, noul secretar general era Egon Krenz, fost secretar al Comitetului Central și șef al Secției C.C. al P.S.U.G. pentru armată, interne, securitate , procuratură și justiție. I-au succedat, la scurt timp, Hans Modrow și Gregor Gyusi.

Faptul ca Honecker a fost schimbat ca urmare a dorințeilui Gorbaciov este fără echivoc exprimat de ambasadorul de atunci la Bonn al URSS, Kwitinski, care ulterior a afirmat: "Moscova și-a făcutiluzii că era suficient să-lînlocuiască pe Honecker și totul va fi în regulă…”.

Gorbaciov – în discuțiile cu Egon Krenz, iar mai apoi cu succesorul acestuia, Gregor Gysi – împartășea un optimism exagerat, ca si cum nu ar fi primit și nu ar fi citit informațiile transmise de rezidența KGB din Berlinul de Est și, în fapt, de aparatul imputernicit al KGB-ului din RDG ( din care făcea parte și Vladimir Putin ).

Evenimentele ulterioare, respectiv cădereazidului Berlinului, i-ar fi surprins atâtpe Gorbaciov, cât și KGB-ul. În urmatoarele 3-4 zile, rezidența KGB a pregătit o evaluare și o prognosticare a situației, raportul fiind transmis în seara zilei de 13 octombrie 1989. Evaluarea nu a fost acceptată, fiind clasată cu rezoluția „excesiv defetistă”. Peste șase zile, cânds-a cerut un nou raport, evenimentele depășiserăși cele mai sumbre previziuni. În locul Ministerului Securității Statului, Camera Populară a RDG a înființatOficiul pentru Securitatea Națională, iar la 3 decembrie, o nouă surpriză,înlăturarea lui Egon Krenz a semnificat falimentul politicii reformatoare, așa cum fusese gândită de Gorbaciov.
Centrul KGB de la Karhorst și-a încetat,în cursul lunii decembrie, activitatea delegătură cu serviciile locale. Documentele operative și de informațiiau fost inventariate și trimise la Moscova, iar celelalte distruse pe loc.

Cum s-a ajuns în aceastăsituație, aproape pe neașteptate?În realitate, scenariul evenimentelor din R.D. Germană, în mod special, precum și evoluțiile care s-au girat prin gentlemen’s agreementul de la Malta au fost anticipate și puse în operă la ordinul lui Iuri Vladimirovici Andropov, fost director al KGB (1967-1982), secretar general al PCUS (1982-1983). Andropov a inițiat o amplă operațiunea clandestină sub steaguri străine, cunoscută doar de trei persoane din Departamentul Ilegali al KBG, cu scopul de a se putea prelua sub control alternativele la regimurile totalitare comuniste.

Stricta compartimentare a operațiunii a facilitat autonomizarea nucleelor operaționale, acestea acționând independent, cu autofinanțare și fără legături cu Moscova, care depistate ar fi putut compromite scopul urmărit. Aceasta a fost partea clandestină a schimbării, în care și Gorbaciov a avut un rol, considerat de el și de istorici ca fiind misiunea unuia dintre giganții secolului al XX-lea care au schimbat lumea. Pentru scenariștii și regizorii din umbra evenimentelor, toți actorii acestora au fost exact ceea ce era trebuincios schimbării direcției date istoriei prin experimentul revoluționar din anul 1917, brutal extins în anul 1945, în numele victoriei asupra nazismului, până în inima Europei, cu permanente pericole pentru ordinea democratică occidentală din Spania, Portugalia, Italia, Franța.

Ulterior, în anii ’70, Moscova a devenit influentă în Somalia, Etiopia, Cambogia, Vietnam, Mozambic Angola, Laos, Afghanistan.

Agentul schimbării, Mihail Sergheevici Gorbaciov, și-a intrat în rol la 11 martie 1985, dată de la care nici un alt lider est-european nu a mai contat.

Începând cu anul 1989, emisari ai lui Gorbaciov – îndeosebișeful KGB, Vladimir Kriucikov, dar șialții cu legaturi ori antecedente în KGB – au trecut la scoaterea din conservare a unei rețele,până atunci pasive, de opozanți ai liderilor de partid și de stat aflațila putere în țările socialiste central și est europene, fiind stabilit modul în care aceștiavor asigura transferul puterii cătreașa-zișii reformiști.

Schimbarea lui Erick Honecker a fost rezervata lui Vladimir Kriucikov. Acesta din urma a efectuat cel puțintrei călătorii în Germania de Est, din care una secretă, pentru a putea avea convorbiri cu reprezentanțiai "opoziției”, între care și cu profesorul Manfred von Ardenne.

Amploarea manifestațiilor declanșateimediat după ce Gorbaciov șiceilalți lideri comuniștiest-europeni au părăsit Germania de Est, unde participaseră la cea de-a 40-a aniversare a creării RDG-ului, au creat climatul propice înlăturării lui Honecker. Numai că în locul lui nu a venit, așa cum eraașteptat, reformatorul Hans Modrow, ci Egon Krenz, omul KGB-ului, susținut de Kriucikov. Egon Krenz pare să fi fost,însă, depășitși speriat de evenimente, scăpândsituația de sub control. Deciziile sale, luate fără a se mai consulta cu Moscova, l-au surprins, chipurile, și pe Gorbaciov. Nimic nu a fost, însă , neplanificat, ori fără pachetul complet al soluțiilor alternative.

Revoluția de catifea a Kremlinului în „Toamna de la Praga”

Ramura locală a KGB-ului din cadrul Securității Statului – STB a încercat readucerea in actualitate a unora dintre protagonistii "Primaverii de la Praga”, brutal reprimată de intervenția militară a Forțelor Armate ale tratatului de la Varșovia ( fără participarea României).

Alexander Dubcek si fostul sau ministru, Zdenek Mlymar, au fost contactați la Viena, dar aceștia, sub amintirea încă vie a evenimentelor din auguat 1968, refuză orice angajament. Altii, insa, se vor constitui intr-un grup, care s-a grăbit să ajungă la Moscova pentru convorbiri cu Mihail Gorbaciov. Acesta îi expediaza repede la… KGB! KGB-ul îi pune la dispoziția șeful STB, generalul Alois Lorenc.

În preajma zilei de 17 noiembrie 1989, la Praga au sosit, cu câteva avioane, "trupe profesioniste de revoluționari”, adică turiștisovietici din formațiunile "SPETNAZ” ale GRU, care s-au amestecat printre demonstranți.

Un locotenent al STB, Ludek Zivcak, a fost infiltrat întredemonstranți sub identitatea tânăruluipraghez Martin Smid, în ipostaza de element provocator, care să atace baricadele miliției. A fost împușcat… Vestea mortii lui Smid face ocolul lumii, iar mulțimilestârnite nu mai părăsescstrăzile. "Turiștii” sovietici au plecat fără sămai aștepte deznodământulfinal.

Reporterii occidentali se infiinteaza la domiciliul lui Smid, iar acesta apare acasa viu si nevatamat (foto cu el alaturi, din 2003). Prea tarziu, insa. Efectul scontat al diversiunii – amplificat de Radio Europa Libera – se implinise. Revolutia invinsese.

Un general trimis de Kriucikov, de la Moscova, Viktor Gruskov, generalul Teslenko, seful antenei KGB de la Praga si generalul Alois Lorenc au supravegheat intreaga desfasurare a evenimentelor.

Presedintele Havel a afirmat categoric că ‘Revolutia de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept "un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. Complotistii, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a ridica noul regim în șa, și pentru a realizat reforma de tip gorbaciovist.

Tot Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat in exil la Viena, dar acesta a declinat oferta. Marturisirea lui Havel de la BBC a fost apoi reluata, în rezumat, și în "Die Welt”, fiind susținută ulterior si prin alte dovezi.

Generalul Alois Lorenc vizitase anterior Moscova, unde a fost pregătit pentru viitoarele evenimente, iar generalul Viktor Grușko a adus cu sine comadouri Speznatz ale G.R.U. Ofiterii spetznaz, care de la aeroportul "Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe general cu mersul ”revolutiei” . Un aspect interesant, semnalat de corespondentii straini: militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut apoi pur si simplu, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi corespondenti straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grușko si echipa sa au părăsit Praga, la fel de discret precum apăruseră.

Sofia – un complot al vârfurilor nomenclaturii comuniste realizat cu binecuvântarea Kremlinului

Prima lovitură pentru Todor Jivkov (foto), aflat la putere de 33 de ani, a venit din partea Turciei, care a suspendat deschiderea graniței pentru emigranții turcofoni care părăseau Bulgaria. Imediat au intrat în scenă , devenind și foarte active, două mișcări ecologiste „Ecoforum” și „Ekoglasnost”, astfel încât spre sfârșitul lunii august era vehiculată ideea unei iminente lovituri de palat. În spatele complotului se aflau generalul K.G.B. Sarapov, noul ambasador al Uniunii Sovietice la Sofia , ministrul de externe Petăr Mladenov (22 august 1936 – 31 mai 2000) și Andrei Lukanov (1938, Moscova -1996, Sofia), ministrul relațiilor economice externe. Opoziția dinafara nomenclaturii nu conta, însă, decât pentru imaginea externă.

Todor Jivkov era izolat, fără recunoaștere în relațiile externe, Bulgaria fiind reprezentată de cei doi complotiști.

În Bulgaria, debarcarea lui Todor Jivkov a fost incredintata lui Sarapov, noul ambasador al URSS la Sofia. Anterior, generalul Sarapov detinuse responsabilitati insemnate in KGB, fiind și directorul cabinetului lui Andropov.

În 24 octombrie 1989, Petăr Mladenov adresează o scrisoare deschisă lui Todor Jivkov, aducându-i, între altele, critici aspre pentru prăbușirea economiei.( n.n. Și lui Nicolae Ceaușescu i-a fost adresată, în luna martie 1989, o scrisoare deschisă în care, printre alte grave acuze, i se imputa prăbușirea economică a României. Nu poate fi chiar o coincidență întâmplătoare…) Mladenov și-a prezentat demisia, dar Jivkov a amânat punerea ei în discuția Biroului Politic al Partidului Comunist Bulgar.

Inițial, mișcările de stradă au fost timide și cu participare redusă.Prima demonstrație anticomunistă la Sofia a avut loc pe data de 3 noiembrie 1989. În fapt, cca. 5000 de ecologiști au scandat „Democrație” și „Transparența” în drum spre Adunarea populară unde au înmânat o petiție împotrivă realizării proiectului hidroenergetic Rila considerat daunător mediului. Acțiunea nu a putut fi oprită întrucât a concis cu intensificarea presiunilor externe pentru democratizare.

În istoria oficială drept început al schimbărilor democratice este menționată data de 10 noiembrie când, în cadrul unei plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, liderii pro-gorbacioviști l-au trimis la pensie, cu mulțumirile de rigoare, pe Todor Jivkov. Acesta începuse să-și citească imperturbabil raportul, când premierul Atanasov se urcă la tribună pentru a propune retragerea lui Jivkov din funcțiile deținute și candidatura lui Mladenov. Ambele propuneri sunt aprobate fără probleme.

Ambasadorul sovietic Sarapov se întâlnește imediat cu Jivkov, în timp ce Mladenov ia legătura cu Gorbaciov, care-l felicită.

Ambasadorul american la Sofia, Sol Polanski ( 1926-2016 ), cu o zi înainte raportase Departamentului de Stat că nu se așteaptă la niciun fel de schimbări importante la Plenara Comitetului Central din 10 noiembrie, subliniind că "Nimeni nu este pregătit să-i arunce o provocare lui Jivkov”. Când semna telegrama redactată de "diplomatul de la CIA”, Biroul Politic, fără participarea lui Jivkov, votase eliminarea acestuia.

Spre deosebire de țările central-europene, în Bulgaria regimul a fost mai puternic iar presiunile din partea unor grupuri de disidenți – mai slabe. În aceste condiții, rezistența anticomunistă a adoptat forme de luptă ecologiste. Doar dupa caderea lui Jivkov, la Sofia au început mari demonstratii de strada și mitinguri, prin care se cerea abrogarea primului articol din Constituție care proclama rolul conducător al Partidului Comunist Bulgar.

Începutul tranziției a urmat modelul fostelor republici sovietice – nu cel al țărilor central-europene. Noul președinte Petar Mladenov a promis transparență și perestroica. În primii ani tranziția a fost controlată de către nomenclatura comunistă cu ajutorul unor grupări create de securitate. Președintele și lider al partidului, Petăr Mladenov a fost nevoit să demisioneze după ce a amenințat opoziția cu venirea tancurilor. În ianuarie 1990 Jivkov a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul comunist s-a rebotezat ca partid socialist. Tranziția după modelul perestroikist deformează și șterge memoria colectivă despre comunism, care negat de peste 70% din populație în anul 1991, devine dorit de 55% în anul 2007. O posibilă explicație pentru sentimentele pesimiste constă în faptul că în Bulgaria schimbarea a fost dominată de nomenclatura comunistă. Dar Bulgaria nu este nici pe departe un caz singular!

Rolul Budapestei in evenimentele din Germania de Est si Romania

In contextul in care, in aproape intreg anul 1989, liderii conservatori est-germani, cehoslovaci, romani, bulgari si cubanezi au avut serios de luptat cu Gorbaciov, conducatorii reformatori unguri au creat o breșă în "Cortina de Fier”, deschizand frontierele spre Austria pentru exodul miilor de est-germani campați în Ungaria.

Declarație comună asupra Transilvaniei

Dându-i o mana de ajutor lui Gorbaciov împotriva lui Ceausescu, conducerea Ungariei facilitează organizarea la Budapesta a unei reuniuni a reprezentanților exilului romanesc, special invitați la celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluției maghiare din 1956.

Cu acest prilej este adoptată și o declarație comună cu Forumul Democratic Maghiar – "Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989” – care stipuleazșcaracterul Transilvaniei de "spațiude complementaritate”, în care dreptul la reprezentare politică autonomă trebuie garantat. Între semnatari, V. Tismăneanu și alții.

Mai multe mii de cetățeni românitrecuți clandestin în Ungaria, începând mai ales din 1986 (cifrele au oscilat de la 10.000 la 50.000), se aflau în centrele de primire și triere aleemigranților, unii fiind pregățitiși trimiși cu însărcinări secrete în România. Misiunile îndeplinite de aceștia în anii 1988 -1989 erau similare cu cele ale unor emisari ai "forumurilor civice” din Germania de Est, Cehoslovacia sau Polonia și priveau radicalizarea anumitor grupuri din România în scopul reformării sistemului politic. În același timp, au fost pregătiți și agenți de diversiune pentru dezordini, violențe stradale și provocarea forțelor de ordine, care au acționat, atât in decemnbrie 1989, cât și în evenimentele violente ulterioare din lunile martie 1990 la Târgu Mureș și iunie 1990 la București.

Dacă, în cazul cetățenilor est-germani, Ungaria a procedat la deschiderea frontierelor cu Austria, în cazul românilorle-au închis. Ungaria își creează, astfel, imaginea unei țări cu mari probleme din cauza refugiaților români, la Budapesta fiind deschis un Oficiu al Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiași (UNHCR).

În Ungaria a fost constituită organizația „România liberă” și avansat proiectul unui guvern în exil.

Organizația romanilor de la Budapesta este pusa in legatura cu "Uniunea Mondialăa Romanilor Liberi” (UMRL), constituită în anii 1983-1984 sub patronajul a cel putin două importante servicii speciale occidentale, la care s-a alăturat și KGB-ul cu Asociația "Pro Basarabia și Bucovina”, prin care UMRL-ul a fost penetrat și luat sub controlul Moscovei.

În vara și toamna anului 1989, șiruri nesfârșite de cetațeniromâni aflațiîn Ungaria sunt conduși la frontiera cu România si predați grănicerilor. Este datoria autorităților de la Bucuresti să organizeze centre de primire si verificare a acestora. Pentru a putea face fașă noii sarcini, trupele de graniceri au fost trecute în subordinea Ministerului de Interne. Cercetarea celor reveniți astfel în țară conducea spre o concluzie sigură și anume că, în curând, în România va urma o schimbare. A urmat, dar numai după gentlemen’s agreement-ulde la Malta.

Adevărurile lui Cinghiz Abdulaev despre „răscoala din decembrie 1989”

Cinghiz Abdullaev este unul dintre mai mulții „scriitori” din fosta Uniune Sovietică, aflați în misiune la București, ca ofițeri ai KGB/GRU, în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Generalul Cinghiz Abdullaev reprofilat ca romancier este autorul volumului „Beznă sub soare”, recenzat de generalul Victor Atanasie Stănculescu, care l-a propus și ca martor în procesul său.

Avocatul generalului Stănculescu declara că : „În dosar există materialul dat de generalul GRU, Cinghiz Abdullaev – un general sovietic care în Revoluție a condus un comando de 22 persoane în Timișoara. Generalul este dispus să vină să dea declarații în România și să aducă și poze, filme. (…) E foarte bine că au început această cercetare, pentru că generalul Stănculescu poate spune lucruri pe care nu le-a spus pînă acum pentru că n-a fost întrebat cum trebuie” (Avocat Vasile Pantea)

Stănculescu despre misiunea scriitoricească a generalului Abdullaiev: „Este plăcut, interesant și chiar stresant pentru mine să prezint cititorilor români romanul lui Cinghiz Abdulaev`Beznă sub soare` în traducere din limba rusă, făcută cu multă aplecare asupra fiecărui cuvînt si frază a textului original și condimentat cu pertinente note de subsol ale traducătorului, cu referiri la principalii actori ai momentului, descifrați cu numele lor real.

Romanul, care se vrea un interesant episod al acțiunilor K.G.B. după începerea destrămării sistemului socialist post Înțelegerea de la Malta între Președintele S.U.A. Bush și Gorbaciov are ca principală acțiune încercarea de a scoate din joc un ultim bastion comunist monitorizat pînă atunci de U.R.S.S. – Cuba , în perioada anilor `90.

Principalii actori ai romanului sînt foști membri ai serviciilor secrete, în principal ai K.G.B., printre care și autorul romanului care descrie acțiunile, locurile, momentele și personajele care se interesectează într-o luptă surdă (războiul subteran) a serviciilor secrete din mai multe țări pe teritoriile unor țări europene, sud-americane și în final în Cuba unde se petrece ultima parte a acțiunii romanului.

Pentru noi, cititorii din România sînt deosebit de interesante interferențele, cu dezvăluiri care ajută la aflarea altor fețe ale `Adevărului`, pe care neinițiații la acțiunile din decembrie 1989 le cer cu insistență și azi, după 18 ani! (…)

Pentru noi, romanul începe șocant, cu trecerea rapidă în revistă a acțiunilor din decembrie `89 în România pe care autorul le definește la un moment dat `Răscoala din decembrie `89` în descrierea agentului care a acționat pe teritoriul nostru în special în București și Timișoara.

Plecînd de la Dosarul 8796 `Domnitorul` cu care se deschid primele pagini ale romanului sînt subliniate momente ca anticiparea unor mișcări de masă, opoziția serioasă față de regimul Ceaușescu și o scurtă prezentare a Generalului-colonel Stănculescu care poate, în opinia lor, în niște circumstanțe date, să săvîrșească o lovitură de stat și să instaureze în țară o dictatură de centru stînga.

De remarcat faptul că unele grupuri speciale au sosit în România la ordinul dat de președintele K.G.B. de atunci Krucikov. Pentru pastrarea secretului deosebit al acestor acțiuni se subliniază, ca un fapt deosebit, că `despre sosirea lor în România nu știa nimeni, nici chiar ambasadorul sovietic la București și nici chiar rezidentul K.G.B. în România`.

Iată deci un argument puternic pentru a afirma că nici noi nu am reușit să aflăm despre aceste acțiuni decît cu mult timp mai tîrziu.

Misiunea lor era marcată, de sublinierea pe care o face autorul, de genul `îți dai seama ce vor scrie ziarele din întreaga lume dacă un singur om de-al tău va eșua sau va rămîne lungit pe caldarîm, în rol de cadavru` sau executarea unor misiuni, ca provocarea dezordinii și chiar amestecul în mulțimea care participă la mitingurile respective.

Este de reținut conținutul misiunii, descrisă de principalii agenți care acționau la noi, de a-l înlocui pe Ceaușescu cu o persoană mai puțin odioasă și loială țării lor. Dialogul între unii din cei ce acționau în România cuprinde și fraze de genul `presupuneți că poate avea loc și eliminarea fizică a soților Ceaușescu` și `analiștii noștri nu exclud și o asemenea posibilitate`.

În `Amintiri` se arată că acțiunile grupului `Funcționarul` care s-a alăturat, de la început, unităților de poliție cînd oamenii `Funcționarului` au deschis focul împotriva manifestanților români provocîndu-i pe aceștia la noi acțiuni mai dinamice împotriva ordinii existente.

Este descrisă cu multă precizie degringolada care a cuprins pe conducătorii comuniști din România, inclusiv perechea Ceaușescu.

(…) Cu unele referiri la acțiunile de la Tîrgoviște unde se descrie executarea soților Ceaușescu, se trec în revistă nume sonore, ale unor personaje de prim rang, ucise `în numele revoluției`: Carol I în Anglia, Ludovic al XVI-lea cu soția și numeroși nobili francezi în Franța, Țarul cu întreaga sa familie în Rusia.(…)

Personal mulțumesc autorului, pe care nu-l unosc, pentru referirile făcute la România, în special la decembrie 1989 și la persoana mea.

General (r) Victor Stănculescu

Gentlemen’s agreement-ul de la Malta

Agenda conferinței bilaterale a președinților Statelor Unite ale Americii, George Herbert Walter Bush și Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost axată pe actualizarea și adaptarea la noul context a Declarației asupra Europei eliberate, ale cărei echivocuri au permis Uniunii Sovietice să–și impună regimul politic totalitar în toate tările eliberate de Armata Roșie de sub ocupația statelor Axei Berlin-Roma –Tokio.

Președintele Bush în discursul său din 30 mai 1989, de la Mainz, a enunțat cele trei cerințe ale reconcilierii istorice care urma să pună punct Războiului Rece : (1) slăbirea controlului Moscovei în țările satelite; (2) instituirea sistemului politic pluralist; (3) partidele să poată participa, fără calificările de la Yalta, de "fasciste” ori "naziste”, la alegeri libere constituante în toate țările socialiste europene ( la solicitarea expresă a lui Gorbaciov, "alegeri libere care să nu implice obligatoriu un control internațional asupra lor”).

În schimbul acceptării de către Gorbaciov a acestor reforme politice, președintele Bush îl asigura că nu se va acționa în dauna securității Uniunii Sovietice. Mai mult chiar, se întrevedea posibilitatea unor aranjamente financiare care să mai atenueze unele dintre consecințele dramatice ale prăbușirii economiei .

Gorbaciov s-a prezentat la Malta cu o restanță : România, unde Nicolae Ceaușescu continua să-i sfideze pe toți, deopotrivă, din Est și din Vest, acuzându-i că și-au dat mâna pentru lichidarea socialismului, a cuceririlor revoluționare ale popoarelor.

După Malta, în zilele de 4-5 decembrie 1989, Gorbaciov i-a convocat pe toți liderii statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. A existat, desigur, și o ordine de zi prestabilită, dar informarea asupra rezultatelor Conferinței de la Malta, în versiunea Kremlinului era scopul principal.

La rândul său, președintele Bush a efectuat vizite de informarea a partenerilor din Alianța Nord Atlantică : 3-4 decembrie la sediul NATO, iar la 16 decembrie la Paris .

Consecințele post Malta. Generalii Iulian Vlad și Ștefan Gușă au stricat planurile pentru România ale Conspirației de la Malta

La 16 zile după Conferința de la Yalta, trimisul lui Stalin în persoana lui Andrei Ianuarevici Vișinski s-a înființat la București pentru a pregăti instaurarea, cu complicitatea imorală a aliaților britanici și americani, a unui regim politic de tip sovietic.

La 12 zile de la încheierea Conferinței de la Malta, detonatorului prevăzut de K.G.B. pentru perestroika românească i-au fost aprinse fitilele. Cele de la Iași și Cluj erau umede, au fâsâit și atât. La Timișoara , în schimb, cu concursul mai multor servicii secrete, cu o implicare agresivă a Ungariei și Iugoslaviei, plus surprinzătoarea coincidență a executării silite a deciziei judecătorești de mutare și evacuare a pastorului Tokes Laszlo, detonatorul a funcționat .

Cu trei luni înainte de detonarea situației explozive acumulate în ultimii ani, pe teritoriul României era dispus un amplu dispozitiv clandestin al forțelor militare speciale de insurgență ale G.R.U. , purtătoare ale tradițiilor Armatei Roșii în materie de revoluții spontane, revolte populare, insurgență contrarevoluționară, puciuri militare, lovituri de stat sau de palat. Afluxul celor cca. 70.000 de turiști sovietici era acoperirea ideală, masa în care una – două divizii ale G.R.U. erau acul în carul cu fân. Totul a fost anticipat, din vara-toamna anului 1968, până în cel mai mic detaliu – ascunzători cu arme și muniții, spitale de campanie, echipe medicale, gazde conspirative, căsuțe poștale, curieri ș.a. – când Brejnev a intenționat să intervină militar în România, pentru prevenirea unor evenimente similare celor din Cehoslovacia.

Membrii grupelor de acțiune vin și pleacă discret, doar cu o inofensivă sacoșă de voiaj. Este peste evidențe că un astfel de dispozitiv de acțiune clandestină nu ar putea fi amplasat, ori dislocat instantaneu, iar o dată realizat este un bun câștigat pe termen lung.

Planul sovieto-ungaro-iugoslav al „reformării perestroikiste a României” , asumat și de puterile occidentale, cunoscut la Vatican, a fost, însă, numai parțial realizat, fiind sine die amânate: unirea celor două Moldove, a Banatului sârbesc cu Banatul românesc , a Maramureșului interior cu Maramureșul exterior, tranșarea statutului noilor entită. dar și al Dobrogei, toate acestea făcând să pară cât mai firească și desprinderea Transilvaniei, în care scop Armata de Vest a Ungariei fusese dislocată la frontiera cu România.

Planul menționat a fost sabotat de doi generali români. În ordinea deciziilor și actelor lor de comandă, generalul-colonel Iulian N. Vlad și generalul-maior Ștefan Gușă.

Cel dintâi menționat, generalul-colonel Iulian N. Vlad, în calitatea de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului : (1) premergător evenimentelor a interzis uzul de armă de către efectivele Departamentului Securității Statului, iar în dimineata zilei de 22 decembrie a solicitat și Inspectoratului General al Miliției să emită un ordin ăn acest sens; (2) și-a dezarmat toate forțele luptătoare din subordine, inclusiv deținătorii de armament individual, dispunând securizarea și sigilarea locurilor de păstrare a armamentului și muniției; (3) a interzis, din faza incipientă a evenimentelor, orice fel de intervenție sau prezență a Securității în mișcările de stradă, (4) informat fiind de generalul Ștefan Gușă că se află în legătură telefonică cu Ferenc Karpati, ministrul Apărării al Ungariei , apoi cu Comandamentul Militar Unificat al Tratatului de la Varșovia , care doresc confirmarea cererii de ajutor militat adresată de factorul politic, a fost categoric împotrivă și (5) a dejucat provocările și diversiunile prin care se urmărea declanșarea unui război fratricid între Armată și Securitate. Dacă acest obiectiv intermediar al conspirației internaționale ar fi fost realizat, calea intevenției externe se deschidea și condițiile izbucnirii războiului civil, implicit ale dezmembrării teritoriale a României erau împlinite.

Cel de al doilea general, generalul-maior Ștefan Gușă, în calitatea de Șef al Marelui Stat Major s-a opus cu fermitate și vehemență ofertelor armatelor ungare și sovietice de a intra pe teritoriul României. Trebuie menționat că războiul informațional crease, deja, în câteza zeci de minute, starea de teroare psihică și isterie mediatică, de tulburări, incidente, amenințări și pericole iminente, toate induse prin dezinfomare în cascada și transmise în direct de televiziune pentru ca cererile de intervenție militară externă, care, de altfel, au și fost anunțate ca realizate, să aibe aparențele de necesitate.

Generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad au dovedit în acele momente de mare cumpănă o extraordinară luciditate în evaluarea situațiilor conflictuale provocate de forțe inamice, externe și interne, iar deciziile luate de comun acord au dejucat escaladarea mult mai periculoasă a tensiunilor . Pentru loialitatea dovedită poporului român și opoziția la trădare națională, aveau, ulterior, să plătească.

La viața generalului Iulian Vlad au fost nu mai puțin de opt tentative de atentate. Prima tentativă a fost făcută în sediul Comitetului Central, în noaptea de 22/23 decembrie 1989, fiind vizat și generalul Ștefan Gușă, ambii generali fiind împreună la singurul centru operativ de comandă legal al forțelor armate (Armata, Ministerul de Interne -Securitate, Miliție, Pompieri ). Ambilor generali li s-a solicitat , de către Ion Iliescu să se coopereze în cadrul Comandamentului Militar. Un comandament ad-hoc constituit la Comitetul Central, dată fiind prezența lor acolo și situația creată ca urmare a faptului că mai multe grupuri care se revendicau revoluționare acționau anarhic, interferîndu-se în comunicarea publică a televiziunii și radioului , substituindu-se decidenților militari legali , contribuind astfel la amplificarea dezordinilor, a panicii și la crearea de incidente armate. Centrele de comandă militară instituite la Televiziunea Română și la Ministerul Apărării Naționale nu funcționau sub autoritatea șefului Marelui Stat Major. Dimpotrivă din cele două centre erau deturnate, contramandate și sabotate ordinele generalului Ștefan Gușă.

Generalul Ștefan Gușă a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat Major, fiind înlocuit, la 28 decembrie 1989, cu generalul Vasile Ionel.

În seara zilei de 28 decembrie 1989, generalul Gușă l-a informat pe generalul Vlad că viețile lor sunt în pericol, propunându-i să accepte o gardă militară comandată de un ofițer pentru care garantează. Propunerea a fost acceptată și în circa 20 de minute garda a realizat dispozitivul de protecție. Aceasta era cea de-a patra situație de pericol pentru viața generalului Vlad. Anterior eșuaseră tentativele prinderii într-o ambuscadă, pe timpul deplasării la Ministerul Apărării Naționale, respectiv simularea unui accident de circulație pe strada Italiană după trecerea în revistă, la sediul acesteia, a Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, ordonată de generalul Nicolae Militaru.

Inițial, generalul Militaru a stabilit ca revista de front să se realizeze pe stadionul militar din Ghencea, unde în tribune erau în așteptare cuiburile de mitralieră… Până la stadion, efectivele unității, 795 ofițeri, maiștri militară, subofițeri și angajați civili, urmau să traverseze orașul cu armamentul, muniția și toată dotarea de luptă aniteroristă asupra lor. Asta în timp ce o propagandă isterizată avea ca lait motiv „Securiștii-teroriștii !”. Cum se putea interpreta, în acel context tulbure și aparent anarhic, o astfel de demonstrație de forță din partea unității antiteroriste a Departamentului Securității Statului , cea dintâi și pe nedrept acuzată de terorism ?

Numai insistențele generalului Iulian Vlad la Ion Iliescu, căruia i-a fost învederată răspunderea pentru consecințe, a contramandat planul criminal al generalului Militaru. Acesta a fost vizibil deranjat și a refuzat să treacă în revistă USLA la sediul acesteia, delegându-i pe generalii Iulian Vlad și Ion Hortopan.

Generalul Vasile Ionel a fost anume reactivat cu scopul de a fi numit șeful Marelui Stat Major . El fusese trecut în rezervă în anul 1980, din aceleași motive ca și alți generali și înalți ofițeri cu probleme contrainformative și vulnerabili la provocările de trădare exercitate asupra lor servicii de spionaj străine. Cele mai notorii cazuri erau cele ale generalilor Nicolae Militaru, Nicolae Doicaru, Ștefan Kostyal și Ioan Șerb, acesta din urmă fiind și condamnat , în anul 1971, oficial pentru deținere de documente secrete de stat în vederea divulgării. Generalii Nicolae Militaru și Vasile Ionel au rechemat imediat în cadrele active generalii și ofițerii superiori din categoria anterior amintită : Paul Romano Cheler, Jean Ioan Moldoveanu, Marin -Gheorghe Bălteanu, Ioan Bucur Bordei, Liviu Traian Ciubăncan, Horia Traian Opruță , Dumitru Nicolae Pletos, Gheorghe Constantin Popescu, Marin Pancea, Nicolae Gheorghe Hârjeu ș.a. , pe care i-au numit în importante funcții de comnadă, ori alte poziții cheie pentru reușita conspirației.

Generalul-colonel Iulian Vlad a fost arestat, formal de generalii Vasile Ionel și Ion Hortopan, supervizați nemijlocit de Gelu-Vocan Voiculescu. Nicolae Militaru și ambasadorul Uniunii Sovietice la București, Evgheni Tiajenikov au ținut să privească scena escortării generalului Vlad de către o grupă de soldați, echipați de luptă, cu baionetele la arme.

Generalul Vasile Ionel, asemenea lui Silviu Brucan, a intervenit și asupra președintelui completului de judecată a celor trei procese intentate generalului Vlad. Motivul intervenției a fost decizia retrimiterii cauzei la anchetatori, deoarece rechizitoriul nu a fost susținut de probe. Mai mult, cele câteva zeci de martori ai acuzării au făcut depoziții favorabile generalului Vlad. Din acel moment, procesele generalului Vlad nu s-au mai judecat după regulile cercetării judecătorești, ci după indicații politice. Indicații politice care au fost cuantificate cumulativ în 25 de ani de ani de închisoare. A executat 4 ani, respectiv un sfert din pedeapsa cea mai mare, fiind eliberat prin efectul legii.

Generalul Stefan Gușă a fost mutat la Cluj, apoi la Buzău. A decedat în anul 1996, în urma unui cancer galopant.

Lista generalilor implicați în evenimente și care au decedat în împrejurări suspecte este, însă, mult prea lungă pentru a nu fi și ea un argument al conspirației internaționale.

Alte consecințe post Malta privesc angajamentele față de Vatican, între care separarea statelor catolice Croația și Slovenia de Iugoslavia, constituirea Grupului de la Vișegrad.

Dacă celelate angajamente luate de Gorbaciov la Malta s-au realizat etapizat, din anul 1991 până în anul 2000, promisiunile făcute Papei au avut prioritate, fiind întocmai respectate: (1) tolerarea desființării Zidului Berlinului; (2) imediata unificare a celor două Germanii, în pofida rezervelor președintelui francez Francois Mitterand și premierului britanic Margaret Thacher; (3) permisiunea ca fostele tări satelite neortodoxe (Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) să se administreze, din anul 1990, într-o formă de autonomie proprie, conform Pactului de la Vișegrad; (4) tolerarea proclamării autonomiei tărilor romano-catolice, Slovenia și Croația, de unde s-a ajuns la criza iugoslavă, ani de războaie civile și o Pax Americana, cu mijloacele și consecințele cunoscute, dar fără ca acestea să se fi stins.

Din partea României, conform relatărilor edite ale lui Dan Amedeo Lăzărescu, au fost câteva tentative de alăturare la Grupul de la Vișegrad, pe filiere politice liberale, dar și din partea unor francmasoni autentici și patrioți. Au fost încercate ușile unor cabinete, intuim că și ale Vaticanului , prin legături politice sau francmasonice din Italia. Fie că a fost vorba de președintele Italiei, Francisco Cossiga, de liberalul Giovani Malagodi sau de ministrul de externe, Gianni de Michelis, de fiecare dată răspunsul a fost „non possumus”, care, subliniază sursa citată, „ are darul să învedereze o serie de secrete politice”. Da, asta credem și noi, constatând cum statele din Grupul de la Vișegrad au devenit foarte active în a promova inițiative și măsuri care să le confere o identitate distinctă , deocamdată sub umbrela Uniunii Europene. Dar cum istoria prinde viteză…

Interesant este și cum au avut grijă oamenii lui Gorbaciov să-i îndeplinească angajamentul luat la Malta în chestiunea pluripatidisului. Prin sciziunea partidelor unice. Astfel, dacă în 1989 în România exista doar Partidul Comunist, ulterior au apărut o puzderie de partide cu tot felul de nume, parcă extrase dintr-o cartotecă.

Aurel I. Rogojan este general brg. (rez) al Serviciului Român de Informații (SRI). Activitatea profesională și-a început-o în 1970. Între 1977 și 1985 a fost șeful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului – DSS). Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al DSS. Între 1990 și 2006, în cadrul Serviciului Român de Informații – SRI, s-a ocupat de reglementarea și planificarea activității de informații, a predat în instituții de profil și a asigurat, din posturi de mare răspundere, managementul resurselor informaționale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 și 2006.

Pe lângă articole, interviuri și conferințe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de «informații clasificate», precum și volumele "1989.Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009), "Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, București, 2011), "Apusul Agorei. Românii sub al șaselea « … ESCU »” (Editura Proema, 2014), "Factorul intern – România în spirala conspirațiilor”(Editura Compania, București, 2016), "Puterea Umbrei” – în dialog cu Dan Andronic (Editura Proema, 2019). Este coautor al lucrărilor: "Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” – împreună cu Marian Ureche (vol. 1 și 2, Editura Paco, București, 1999-2000); împreună cu Traian-Valentin Poncea, "Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2003), "Spionajul ungar în România” (Editura Elion, București, 2007), "Istorie, geopolitică și spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, 2009).