ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Prin veac ca un ecou ajung la noi cuvintele Mântuitorului: ”Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie!”. Dintru început, chemarea  consfințește libertatea omului ca făptuire deplin conștientă a voii lui Dumnezeu. Fiind și Învățător, Hristos adaugă: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.
 
E o biruință cum nu se mai pomenise, fiind  a propriei ființe pentru eliberarea tuturor celor care cred că ultimul cuvânt nu este, nici pe departe, moartea, ci biruința ei prin înviere. Nu! Omul nu e o ființă spre moarte, ci spre înveșnicirea vieții prin Înviere. Fără Înviere, asigură Apostolul neamurilor, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor, cum aidoma ar fi și credința noastră. Fără Înviere am fi trăitori în același orizont sufocant al zădărniciei de care se tânguia Eclesiastul. Chemarea care se adresează deopotrivă și nouă este prefațată de o minune - făptuire pe care doar Domnul o poate împlini, ca Suveran absolut al existenței și blând păstor al tuturor celor care îl urmează.  Așa a fost dintru începuturi, ”Unde ești? Conștientizarea locului amintește de ”raiul pierdut” și, cum vom vedea, este urmată de pocăință și ascultare.  Petru, starostele apostolilor, văzând minunea pescuirii,  a fost cuprins de o teamă, anume aceea care e început al înțelepciunii. Nu mirarea, cum spuneau filosofii, care determină o atitudine contemplativă, ci frica este începutul înțelepciunii,  până atunci necunoscută și care, asemenea unui izvor de apă vie, determină acțiunea.  Antim Ivireanul pe care îl cinstim astăzi scria: ”Nu socotesc cu altul nimic ca să poată vâna omul pe oameni fără numai cu învățătura și cu cuvântul”. Ceva mai departe, face sublinierea  ”ce ascultați, să auziți” făcând transparentă disocierea între ”auzire” și ”ascultare”. Altfel spus,  ascultarea să fie urmată de înțelegere – sau dimpreună cu ea ,  ca o înainte-mergere a urmării.
 
Se începe cu pescuirea, una dintre cele mai vechi îndeletniciri care necesită multă răbdare, putere de concentrare, spirit de observație, o amplă deschidere mentală în care se cuprind ca într-un tot pământul, apa și aerul. E o corelație care ajută să pricepem cum omul este  făcut din pământ de mâinile lui Dumnezeu peste care a suflat Duh Sfânt. Mărturisim că ”Duh este Domnul” și cei care i se închină trebuie s-o facă în Duh și Adevăr, întrupat in Hristos, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului ”Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut”.  Și dacă ”noumen est oumen”, creștinul își înțelege destinul de biruitor, de luptător împotriva a tot  ceea ce, nefiind în voia Părintelui Ceresc,este aducător de moarte. ”Singur Bun” Părintele ceresc  vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” sau ”la conștiința adevărului să vină”. Nu al unui adevăr din mai multe altele, ci al Adevărului care se îndreptățește pe sine  prin libertate, prin eliberarea de moarte. Adevărul este Viață și e întrupat de  Hristos care, înviind, ne-a redat veșnicia vieți. Pe drept cuvânt ne numim creștini, botezați astfel ”îmbrăcați în Hristos”, adică purtându-ne aidoma Lui,  iar  dacă   ”noumen est oumen”, înseamnă că primim  a fi ”prigoniți” și vorbiți de ”rău”. Asta înseamnă că ne-am lepădat de ”sinele” acestei lumi, ”omenesc” spre a ne lua crucea și urma lui Hristos.  Toți și fiecare o putem face, dincolo diferențele specifice prin care ne împlinim ca personalitate, unici în unicitatea eului, sporind a lumii taină, spre a ne întâlni în Cruce ca binecuvântare a Domnului. Hristos.  Cum ”Dumnezeu e Iubire”, aceasta  se face  armă de temut împotriva răului și a ofensivei războinice a vrăjmașului.  Rod al iubirii, binecuvântarea dată de Hristos poartă straiele iertării păcatelor cel mai adesea vizibilă în tămăduirea  tuturor bolilor,  luminarea minții și a inimii, ca astfel să putem cânta: ”Aliluia, Aliluia, Aliluia.”
 
Minunea, dar al lui Dumnezeu  și  temei al Bisericii
        
Cu ”pescuirea minunată” se pune temeiul Bisericii, Maica noastră, a  întregului neam românesc cum  spune deslușit  Eminescu, Românul, absolut : ”Maica spirituală a neamului românesc, care  a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot, credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință  clădirea măreață a civilizației creștine.” Îngrijorarea  cu rezonanțe profetice nu s-a împlinit și Biserica noastră își menține locul în mentalul românesc și în sistemul instituțional. Avem datoria să nu uităm  că tinda Bisericii a fost întâia noastră școală în care se învăța. între altele, că ”a fi mare, nu-i mirare, a fi Om e lucru mare”. Omul este cel care are vocația sfințirii cum spunea Nichifor Crainic și se arată biruința asupra păcatelor, odată cu eliberare de toate consecințele lor devastatoare. Apoi, ne îmbrăcăm cu Hristos și  Nicolae Cabasila scrie: ”Scufundându-te în apă, unde îți pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsești de viața din aer, iar a te lipsi de viață este totuna cu a muri. Când peste câteva clipe te-ai ridicat la suprafață, ajungând la lumină înseamnă că dorești fierbinte o altă viață, iar după ce ai dobândit-o trăiești numai din ea.” 

Nihil sine Deo

Tâlcul adânc al pescuirii minunate (de fapt a celor două pescuiri minunate)îl putem descifra într-unul din Psalmii lui David: ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc/De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzesc”. Nu e, nici pe departe  îndemn la inactivitate, ci conștientizarea faptului că nimic nu se poate fără Dumnezeu: ”Nihil sine Deo”. Priceperea , oricât de măiestrită,  rămâne  sterilă dacă  te încrezi doar în posibilitățile proprii. Ne amintim doar de elanul celor care voiau să înalțe turnul Babel și destinul lor este  prea bine cunoscut. De aceea Măria Sa Țăranul Român nu doar că se ruga în fiecare zi, dar  la începutul și sfârșitul lucrului se închina – înainte pentru reușită, la sfârșit pentru mulțumire și slavă.  Sf. Marcu Ascetul scrie că ”dacă noi am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie să fim pedepsiți, deoarece toate relele și necazurile ni se întâmplă pentru înălțarea noastră”. Nu-i de mirare căci încă  în Proverbe și apoi în Ap. Iacob în Epistola  înștiințează  că Dumnezeu ”celor mândri le stă împotrivă și celor smeriți le dă har”
 
”Trebuie să vestesc împărăția lui Dumnezeu”
 
Înaintea primei pescuiri minunate, care-și va desăvârși rostul în cea de a doua, Hristos spusese: ”Trebuie să bine-vestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”. Această vestire a împărăției lui Dumnezeu  era una a unității  dintre cuvânt și faptă, căci, fără faptă, vorba e purtată de vânt pe unde vrea el, iar fără cuvânt. fapta  degrab poate duce la rătăcire, sau se poticnește pe cine știe unde și cade. Venind  din pustiu, unde ca de atâtea ori, se retrăgea pentru a se ruga, Iisus   a văzut două corăbii stând  lângă țărm și pe  pescari spălându-și  mrejele. Două corăbii, asemenea celor  două Testamente,  și Hristos s-a urcat în aceea a lui Simon, ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul, care  fusese la Iordan când, cerurile deschizându-se, toți au putut auzi glasul Tatălui: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit”. L-a rugat să se depărteze de mal, ca astfel să poată vorbi mai deslușit pentru cei însetați de cuvântul Său ”cu putere multă”,  celor dornici să-l audă pe Cel care cum spunea Petru ”avea cuvintele vieții celei veșnice”. I-a spus să se depărteze de la mal, de temeinicia pământului din care suntem făcuți și ne  pentru a se îndrepta spre necunoscutul care găzduiește de-a valma și bune și rele. Mai marele dintre ei, Simon, nume  ce dezvăluie ascultarea, i-a explicat că, deși au trudit toată noaptea, nu au reușit să prindă nimic și a făcut-o cu mâhnirea că  nu avea ce duce de mâncare celor care îl așteptau  acasă.

A continuat ”dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele”. ”Dar”, cu sensul de ”cu toate acestea”, semn al  încrederii pe care o avea în Cel pe care îl numeau Învățător. Prin  excelență artă a răbdării, pescuitul  este și una a păcii, dar a aceleia a ce vine mai mult din resemnare tăcută și speranță timidă că, lăsându-te în voia lui Dumnezeu, nu te vei poticni și, chiar dacă o faci, El te va ajuta să te ridici.  Răbdarea crește dimpreună cu ascultarea, care după Sfinții Părinți este cea mai importantă virtute pentru că ”aduce smerenie”. Noi suntem urmașii direcți ai neascultării și ne amintim că, la începuturi, Adam a căzut din rai pentru că nu a dat curs cuvântului lui Dumnezeu și a dat crezare spuselor demonului prin viclenia șarpelui. Chipul lui Dumnezeu a rămas în noi, fiind  acel ”necunoscut” de care scria Alexis  Carel și care l-a făcut pe apostolul Pavel să spună că nu face binele pe care îl dorește, ci răul  pe care nu-l dorește. E alternativa necesară  fără de care libertatea se neagă pe sine și Domnul vrea să ne îndreptăm spre El în deplină conștiință cum   se ruga David  mărturisind: ”Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale.” Străbunii noștri știau prea bine când se rugau la începutul și sfârșitul zilei și a oricărui lucru. Spuneau simplu: Doamne ajută, sau dacă Dumnezeu mă ajută, Domnul m-a ajutat, sau Slavă aduc lui Dumnezeu. Mai mult, uneori nuanțau zicând: Ferească Dumnezeu de mai rău.

”În Hristos cunoaștem libertatea ca plenar mod de a fi”

Hristos s-a ”coborât” pe pământ împlinind voia Părintelui Ceresc spre a ne arăta că singură ascultarea Domnului și Dumnezeului nostru deschide  drumul care ne ridică  spre patria cerească. Nu e vorba firește, aceea lipsită de discernământ și născută din păcat. E ascultarea ce vine din inima curată și smerită care, bunăoară, a făcut ca Fecioara Maria, încredințându-se de ”cum” va fi să nască prunc fără însoțire bărbătească a spus ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” ;sau a lui Iosif logodnicul său și exemplele pot continua. Ispitit a fost și Hristos, dar  nu a ” ascultat” demonul care  i-a cerut să-i slujească spre a primi împărățiile lumii. Mai mult, l-a izgonit, spunând că doar Domnului ”singur”(s.n.) să i te închini și să-I slujești. Sf. Ap. Petru va scrie în prima sa Epistolă: ”Trăiți ca oameni liberi dar nu ca și cum ați avea libertatea ca acoperământ al răutății…îmbrăcați-vă în smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har”. Tot ceea ce este ziditor vine din ascultare și smerenie cum Însuși Hristos s-a făcut ascultător Tatălui și încă până la moarte. Ascultare, pentru că omul e ”străin pe pământ” cum spunea Psalmistul și smerenie pentru că tot ce face bun e doar cu ajutorul lui Dumnezeu.   Valeriu Gafencu, unul dintre sfinții închisorilor afirma   că ”În Hristos cunoaștem libertatea sufletească în acțiune, neprihănită, plină de înțelepciune și de îndrăzneală…respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii”.  

Animat de un deosebit  simț al răspunderii față de familia căreia trebuia să-i asigure hrana, Petru avea o motivație suplimentară să asculte de ”cuvântul” rostit de Hristos ca să ”mâne mai spre adânc”.  Mai înainte însă, și desăvârșit pilduitor.  ascultare  a făcut Fecioara Maria care a spus Îngerului Gavriil: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.”   Tot  ascultarea, a făcut posibilă  minunea, ca făptuire a puterii lui Dumnezeu, și de această dată când, pescar priceput,  cu toate că ”o noapte întreagă s-a ostenit zadarnic” primește ascultarea numai ”pentru cuvântul Tău”.   Virtute cardinală, ascultarea se află într-o relație de reciprocă îmbogățire cu  smerenia, conștiință a omului ca ”trestie gânditoare”. Proorocul  Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, scria: ”Că spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând și care tremură de cuvintele Mele”. Mai mult, Valeriu Gafencu adeverea că ”ascultarea duce Biserica la biruință” iar într-o altă parte că ”în Hristos cunoaștem libertatea sufletească și de acțiune neprihănită plină de înțelepciune și de îndrăzneală”
     
De la pescar la păstor
      
Relatată numai de Sf. Ap. Luca, prima pescuire minunată a urmat după ispitirea din pustiul Carantaniei, după nenumărate  vindecări cu osebire  izgonirea demonilor, care, părăsind sufletul omului mărturiseau: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”.  S-a făcut că în barcă stând  ca pe un tron, a început să propovăduiască Învățătura Mântuirii  și mulțimi nenumărate venit-au de această dată să asculte Cuvântul Eliberator. Așa e și azi când azi preotul stă în picioare în fața credincioșilor, care, după posibilități, stau pe scaune sau în genunchi. A mai fost o pescuire minunată și după Înviere, când Hristos, l-a dezlegat pe Apostolul Petru de cele trei lepădări, pentru a face un întreit legământ al iubirii, învrednicindu-l cu o altă misiune – ”Paște oile Mele”. Din pescarul care ” atrage ” în mrejele sale peștii, Petru devine ”păstor”, care  îngrijește iubitor oile  și ”își pune viața pentru oile sale” ce fac parte din viața sa. La rându-i, oaia este un simbol al neajutorării și ascultării și oile  care l-au urmat pe Fiul lui Dumnezeu și o fac și azi se leapădă  de sine pentru a-și lua crucea și a-și purta pașii vieții călăuziți de ”Lumina lumii”. 
        
Ca virtute corelată cu altele, ascultarea își vădește  roadele  care  nu  întârzie să apară; ea se cultivă din copilărie spre a fi transmisă de la o generație la alta într-o comuniune în timp și o mărturisire că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chipul e în suflet de la naștere, asemănarea se lucrează prin ascultare smerită și o arată în chip  desăvârșit Hristos care încă din copilărie își asculta părinții. Ascultarea nu este nedeterminată și Petru ține să sublinieze că după ”cuvântul Tău”; aruncă  mrejele, altfel, în temeiul experienței nu ar fi făcut-o. Numai și numai  Cuvântul lui Dumnezeu poate contrazice experiența, oricât de bogată ar fi  și atunci vorbim de minune, făptuire ce transcende firea omenească fiind o operă a  Domnului Sfânt și Bun. Petru a urmat cuvântul Domnului  Petru și a fost răsplătit peste așteptări. Și totuși,  s-a cutremurat căci  frica îl cuprinsese făcându-l să mărturisească: ”Ieși de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Era glasul smereniei care își cunoaște și dă pe față limitele fără a-și imagina măcar că ar putea aștepta sau spera mai mult. Ce urmează a confirmat cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur că acei ”care îl vor îngropa prin smerenie pe Hristos în sufletul lor, îl vor vedea înviind prin slavă”. Putem spune că în slavă a fost ceea ce a urmat, căci în ciuda evidențelor ridicând mreaja, întâiul chemat  mai că nu putea s-o țină de greutatea peștilor și a fost nevoit să cheme în ajutor pe ortaci.
 
 
Ascultarea este mai roditoare decât jertfa

Smerenia aduce cu sine pocăința, căci oricât ne-am strădui nu reușim decât să recunoaștem că ”nu e om fără de păcat”. Singurul fără de păcat este Hristos și asta i-a dat puterea de a ridica păcatele lumii, cel ”blând și smerit cu inima” a primit puterea de a întrece cu mult priceperea și osârdia omului. Așa a fost posibil ca, deși la timp nepotrivit, peștii au umplut mrejele pescarilor încât au avut nevoie de ajutor. Trebuie spus însă că Hristos   nu se arată oricărui om și chiar dacă, prin absurd ar face-o, acesta nu va avea cum să-L recunoască și nu puțini și astăzi sunt dintre cei care spun că li s-a arătat Hristos sau Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu. E cuviincios ca să primim  cu foarte multe rezerve asemenea afirmații. Dintre toți pescarii, doar Petru și-a dat seama că este Hristos, mărturisindu-și condiția de om păcătos: ”Doamne, ieși de la mine că sunt păcătos”, lăsând să se înțeleagă că de dorit, dorea să fie cu El. Profețise Isaia: ”Vai mie că sunt om pierdut, căci sunt un om cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul; Domnul oștirilor”. E o reacție care atunci era încă firească, omul nesocotindu-se pe sine a fi vrednic de cele peste fire și venite de la Dumnezeu. Adesea, nouă ne pare că ni se cuvin toate, ba mai cerem în cu asupra de măsură, ignorând că de mila lui Dumnezeu este plin pământul. 
 
Fapta deosebită, spectaculosul, cu toate derivatele, îl aflăm  în zilele noastre în ambalajul” cotidianului până acolo încât abia de-l mai poate recunoaște și se tânguia Rilke că  ”pentru ei nici un lucru nu mai este minunat”. Pe vremea aceea era altfel. Ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, Petru își însușise pocăința, pregătit fiind astfel să întâmpine împărăția cerurilor. Pocăința recunoaște și face loc ascultării cuvântului lui Dumnezeu, o cu totul altă ascultare decât aceea de a răspunde unei porunci venite din partea unui om, adesea doar ca un simplu capriciu, sau exercițiu steril de putere. Profetul Samuel se întreba retoric: ”Oare își găsește Domnul arderi de tot și în jertfe mai mult decât în ascultarea glasului Său. Iată ascultarea este mai bună decât jertfele și luarea aminte mai mult decât grăsimea berbecilor”.
      
În timp, ne-am ”fii ai neascultării”, chiar dacă adoptivi, și am uitat că  Fecioara Născătoare de Dumnezeu primind cuvântul adus de îngeri a deschis ușa raiului închisă când primii oameni au urmat minciunii diavolului, care ne vrea despărțiți pentru totdeauna de Dumnezeu. Făcând deci ascultare, Petru a  mai aruncat odată mrejele după  la ”cuvântul” lui Hristos și minunea s-a petrecut – au prins atât de mult pește încât au avut nevoie de ajutoare să-l poată ridica. E una dintre minuni pe care Hristos a făcut-o nu pentru a-și arăta  puterea, ci pentru a asigura hrana celor care așteptau acasă și fără de care ar fi rămas flămânzi. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu care ”singur” este Bun și ca fiu face voia Tatălui.  Ca Învățător, Fiul lui Dumnezeu dă și o lecție a ascultării, așa cum a făcut-o și Maica Sa la nunta din Cana Galileei: ”Faceți tot ce vă spune El”. Minunea aceasta ne amintește pe aceea a înmulțirii pâinilor ca și pe toate din cele două Legăminte  unde vedem cum cei care ascultă de Dumnezeu sunt răsplătiți și scria Psalmistul: ”Am fost tânăr și am îmbătrânit și nu am văzut pe copilul celui drept cerșind pâine”, iar într-o altă parte a rostit lămurit: ”De mă vei asculta Israele, bunătățile pământului vei mânca, iar de nu Mă vei asculta, sabia vă va mânca pe voi.” Să-l mai invocăm  și Marele Proroc Ilie care ascultându-L pe Dumnezeu ”Cel viu” a fost hrănit de corbi ce-i în fiecare dimineață  aduceau  pâine iar seara carne, anume spre a-l  îndupleca  spre milostivire.  Ne pare potrivit a-l aminti și  pe patriarhul Avraam care a ascultat de Domnul, a ieșit din pământul său care era la un pas să-și sacrifice singurul copil și Domnul i-a dat să devină părintele neamurilor. Au urmat Iacob și Moise trimis să scoată pe Iudei de sub robia lui Faraon și prin care Dumnezeu a făcut alte numeroase minuni prin care l-a pedepsit pe conducătorul Egiptenilor. Șirul exemplelor ar putea continua. Din ele reiese cu limpezime că minunea devine posibilă numai asociată cu ascultare și prefațată de pocăință după cuvântul lui Dumnezeu: ”De veți asculta cu luare aminte cuvântul meu și faceți toate câte vă poruncesc și veți păzi legământul Meu, îmi veți fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt”. În altă parte citim:”De veți umbla în legile Mele și veți plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor, iar treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge la semănat, veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără primejdie”. 

”Fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc”

Păcatele noastre atrag pedepse, deopotrivă  cele personale și, prin cumul, cele ”de obște” care aduc pedepse chiar dacă nu sunt recunoscute și nu sunt urmate de pocăință sinceră. La rându-i, ascultarea are și ea urmările ei  spre care râvnesc mulți dar de care se pot bucura doar cei care lucrează voia Părintelui ceresc așa cum cerem în Rugăciunea împărătească: ”Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Legământul cu Domnul este dat odată pentru totdeauna: ”De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii vor da roadele lor…Voi trimite pace pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura”. Mai presus de toate, Hristos, Fiu al lui Dumnezeu dat pildă cu totul desăvârșită  și cheamă a-L urma:” Fiți dar desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” Când din mulțime s-a auzit glas care Îi spunea  că fericit este pântecul care L-a născut și sânii la care a supt, Iisus a răspuns: ”Fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc.” (s. n). Or, Fecioara Maria a ascultat cu smerenie desăvârșită zicând: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. Așa a devenit Maică Sfântă și Împărăteasa noastră, a tuturor. Au urmat  apostolii care au ascultat cuvântul lui Hristos, în afară de Iuda  care s-a făcut pe sine ”fiu al pierzării” fără drum de întoarcere.
     
Că ascultarea este mântuitoare vedem și din faptul  că Hristos a cerut barca  doar pentru puțin timp, doar atât cât să poată vorbi din ea ca dintr-un amvon și răsplata a fost mai mare decât își puteau imagina apostolii. Deși nu era timpul prielnic pescuitului, Petru și ai săi au primit-o plină cu pește căci Domul răsplătește cum doar el știe și vrea pe cel care găsește a jertfi oricât de puțin din ce este al său. Fapta a dat greutate cuvintelor care rămân în veac și, mai întâi, Petru a fost făcut ”pescar de oameni”, aducând la  dreapta credință pe mulți dintre cei care l-au ascultat propovăduind. Pentru o jertfă aproape neînsemnată, de a îngădui lui Hristos să vorbească din barca sa, a fost răsplătit așa cum numai Domnul și Dumnezeul nostru știe și o poate face. Bănuțul văduvei s-a arătat cu mult mai prețios decât averile agonisite de cei bogați, era rodul modest al trudei ei pe care l-a jertfit.  

Avea să fie și o a doua pescuire minunată relatată numai de Sf. Ioan în Evanghelia sa și petrecută după Învierea lui Hristos, când cele trei lepădări ale lui Petru anulate cu trei legăminte ale iubirii. L-a întrebat odată Hristos: ”Mă iubești” și Petru și-a mărturisit iubirea ca și a treia oară, câte lepădările.  În ”Viețile Sfinților”, Sf. Simion Metafrast descrie sfârșitul Sf. Petru pe vremea împăratului Nero cel care  a pornit prigoană sângeroasă împotriva creștinilor. Condamnat la răstignire, întâiul chemat s-a rugat să fie răstignit cu capul în jos rostind: ”Nu sunt vrednic să fiu răstignit ca Hristos al meu, căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde urma să coboare în iad spre a elibera sufletele închise acolo. Răstigniți-mă cu capul în jos ca să privesc spre ceruri, acolo unde mă voi duce”. Spre înalturi purtându-ne ca spre lumină, ascultarea este o neobosită lucrare spre zorii din propriul suflet. Spre ea îndeamnă Lucian Blaga, din ”satul ce poartă în nume sunetele lacrimii”:
           
Sapă, frate, sapă, sapă,
Până când vei da de stele-n apă
Ctitor fii fântânilor, ce
Gura inimii adapă
Să se curme-n piept cuvântul
Când se-arată că pământul
Stele și-nlăuntru are
Nu numai departe-n zare
………
Zodii sunt și jos subt țară,
Fă-le numai să răsară
Sapă numai, sapă, sapă
Până dai de stele-n apă

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews