Prea bine știm că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să ajungă, că nu există privilegiați și condamnați irevocabil și că recunoștința ne este dăruită spre împreuna viețuire neîndoindu-ne de adevărul după care ”Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea Lui”.  

Apostolul Pavel spune cum ”cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” – spre dreptate spre a o împlini prin mărturisire spre eliberare de tot răul și necazul. Urmează ruga ”Fie Doamne mila Ta spre noi precum am nădăjduit întru Tine”. Tocmai potolise furtuna care spăimântase ucenicii de se întrebau cu temei ”Cine este Acesta că și valurile Îl ascultă?” Răspunsul avea să-l primească mi ,nu cu mult mai târziu și, surprinzător, din partea demonilor, foști îngeri care mai păstru memoria trecutului fără a spera, dar într-o anume cunoaștere. 

Credința lor este doar una cunoscătoare și demonii dar nu este operantă, rămâne sterilă și numai adevărata credință este, cum spunea Apostolul neamurilor, lucrătoare prin iubire, fiind, într-un fel, o înainte mergătoare a faptelor bune.  După ce a potolit furtuna redând naturii armonia dintâi, Mântuitorul a trecut marea îndreptându-se către ținutul Gadarenilor care avea faima a fi bântuit demoni.

 

Se știe că demonii nu sunt doar răi dar și vicleni, ei chiar mărturisesc dar o fac străini de iubire, urându-L în fapt pe Hristos motiv pentru care nu au cum a se mântui. În fapt, tot viclenia face ca ei să-l mărturisească pe Hristos insinuând perfid că ar fi de aceiași parte. Într-un alt fel mărturiseau și fariseii care spuneau ”cu domnul demonilor scoate demonii”. Păcatul lor era unul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă cum o spune Însuși Hristos: Să știți că orice cuvânt de defăimare adresat lui Fiului Omului se va ierta, dar orice cuvânt de ocară împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cal ce va să vină”. 

De aceea, demonii se ascund sub varii forme cum a făcut-o și acum sub chipul celor doi demonizați. Despre aceasta relatează Apostolii Matei, Marcu și Luca. Medic fiind. Medic fiind, Evanghelistul Luca vorbește doar de  unul singur făcând  o descriere precisă a manifestărilor din care se poate deduce că e vorba de ceea ce se poate numi schizofrenie,  considerat ca un comportament discordant care anihilează posibilitatea de a discerne  între real și imaginar. 

Este ca o ”ruptură a minții” și cercetările de până acum  nu au putut  depista precis nici cauzele  și nici posibilitățile de vindecare totală. Ipoteze sunt multe, foarte multe chiar, fără ca una dintre ele să fi putut fi confirmată cu precizie și, deci, nici acceptată unanim ca fiind reală. Ea rămâne în acea ”zestre” genetică neștiută, abia presimțită, ce ne îndreptățește ca și astăzi să putem spune cu Alexis Carel că omul este și rămâne un ”necunoscut”. 

 În popor se vorbește de „îndrăcit”, pentru că un asemenea om nu mai este al lui Dumnezeu, nu este liber, ci îl stăpânește  diavolul care-l folosește ca pe o unealtă pentru a-și exersa voia  ucigătoare. El, diavolul, L-a recunoscut pe dată pe Hristos și, mai mult, obraznic fiind, i se adresează  cumva mustrător, știind el bine i se cuvenea și când: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” Înger căzut din cauza trufiei, diavolul nu-i lipsit de posibilitatea de a cunoaște, cum nu-i lipsește nici credința.

 

Diavolii cred și chiar „cutremură”, și, mai mult, cum vom vedea, se și roagă. Hristos i-a izgonit cu cuvântul Său, dar ei au insistat în ruga lor, cerând să fie trimiși în turma de porci din apropiere, pentru că păcatele trag la păcat într-o comuniune a pierzaniei.  Mântuitorul  le-a împlinit ruga și porcii s-au  aruncat în mare, anume pentru ca noi să luăm aminte la urmările la care se expun cei care  primesc a  fi slujitori ai lui  Mamona, prinși iremediabil în capcana lor mincinoasă.  

Au făcut-o fiindcă, pur și simplu, pentru că demonii nu au cum face altceva, ei sunt purtători de  moarte în cele mai diferite chipuri  și se folosesc de   minciună o armă distrugătoare. Au făcut-o dintru început, când demonul i-a spus lui Adam și Evei că nu vor muri. Ca să-i convingă, diavolul a ținut un discurs arătând care sunt „binefacerile” fructelor pomului interzis,  prima reclamă  și izvor al tuturor – de la știri la ideologii. Dintr-o altă perspectivă, legenda lui Faust, recreată  genial de Goethe este sublim semnificativă pentru destinul celui care urmează doar  cuvinte sale și pecetluiește  cu propriul sânge „pactul” cu diavolul.

Acum, e drept, că în felul lor, demonii erau îndreptățiți să întrebe „Ce ai cu noi Fiul Lui Dumnezeu?”, cu atât mai mult cu cât  știau când era vremea venirii Mântuitorului. Simpla prezență lui Hristos însă îi „ardea”, amintindu-le  locul unde aveau să fie trimiși la sfârșitul veacurilor. Altfel, atunci când Hristos nu este de față, și nici în sufletul omului, diavolii se simt în largul lor și le este lesne să fie trufași, obraznici, zeflemitori, batjocoritori, înjosind omul până la animalitate,  înfricoșându-l sau promițându-i averi și măriri deșarte ca, la sfârșit, căderea să fie zdrobitoare. 

Ei îl urăsc pe Dumnezeu și tocmai de aceea vor să înfricoșeze omul pentru că mai mult nu au ce face ;i nici cum .În cele din urmă, ei nici nu vor decât să înfricoșeze să facă din frică unealtă de manipulare.  Mai mult nu pot. Să creeze pustiu în jurul lor și să înstăpâneze oamenii singuri   și rătăciți .  Demonizații  erau atât de îngrozitor încât nici nu se putea trece prin dreptul lor, iar locuința le era între morminte,  neputând suporta apropierea de oameni, făpturi ale lui Dumnezeu, cum fusese și ei. Demonii au cunoaștere, au  până și credință, doar că această credință nu este mântuitoare.

 

Credința mântuitoare este în Dumnezeu Treime – Tată, Fiu și Duh Sfânt - , așa cum mărturisim în Crez și, într-un alt fel, într-o rugăciune rostită înaintea Sfintei Împărtășanii: ”Cred Doamne și mărturisesc că tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit să mântuiești pe păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu.”   ”Cel dintâi”, adică acela care atunci se mărturisește. 

Cât de exigentă poate fi această mărturisire o putem afla de la Sf. Ioan Gură de Aur care se roagă pentru cei care i-au făcut rău –”pentru că nu ei sunt vinovați ci eu care nu am făcut voia Ta”. Oare chiar când spunem că facem cu adevărat voia lui Dumnezeu, este în realitate astfel? Nu avem cum ști! Din această ”nepricepere” în a răspunde se ridică ruga, care atunci când este curată  se  înalță ca ”tămâia”, bine mirositoare. Gândurile, cuvintele și faptele ne pot umbri ruga și numai mila Domnului, în necuprinderea ei, o poate împlini. Un pas înainte face pocăința sinceră ca o împăcare, nu prin merite proprii, ci prin necuprinsul iubirii care ”nu cade niciodată”. 

Treptat, treptat se construiește o conștiință de sine autentică, nu în sensul celebrelor cuvinte socratice de a te cunoaște pe tine însuți, care se înfundă în neputință. Nu te poți cunoaște pe tine însuți dacă nu ai un model, principii și norme, câtă vreme nu există criterii sau, măcar, repere.  Creștinul poate avea această conștiință raportând-o statornic la chipul lui Dumnezeu după care a fost alcătuit și care aduce mai aproape veșnicia ca o lumină, niciodată ajunsă. 

Tot de aici, ca un imperativ ”categoric” nevoia de recunoștință, de mulțumire de care gadarenii erau foarte departe de  a o resimți ca împlinire a asemănării cu chipul divin din noi.  Tot Sf. Ioan Gură de Aur, mulțumind Domnului pentru toate, o face și pentru darul recunoștinței, deoarece, se întreabă înțeleptul Părinte ”ce bine aș putea să-mi doresc, când însușii faptul că-ți pot mulțumi este un dar de la Tine. Și ce bine îmi pot dori pe care să nu-L dorești Tu înaintea mea și chiar să-L faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru.” Așa este cu asupra de măsură căci, după pocăință, mulțumirea din toată inima înrourată de lacrimi ne face, cum spunea Vasile Voiculescu. unul din sfinții închisorilor comuniste, ”contemporani cu Dumnezeu”. 

La vremea lui Rilke îndemna ”să nu-ncerci viața s-o pricepi/ Atunci se face bucurie”.  Trecând prin ”furcile caudine” ale vieții așa cum ne este dăruită constatăm că recunoștința capătă  chipul datoriei și binecuvântării. Datorie mai întâi, sensul dat de Kant pentru a cunoaște cele două lucruri minunate – cerul înstelat deasupra capului, mereu de strajă înălțimii infinite și legea morală din ”mine” care dezvăluie nemărginirea din noi. E legea care decretează că omul trebuie să fie totdeauna scop pentru om (chiar și pentru Dumnezeu) și niciodată mijloc.

 Având necontenit călăuză tainică rugăciunea ca o candelă nestinsă, ne alăturăm poetului Sandu Tudor, inițiatorul ”Rugului aprins” mărturisind: