În aceste zile la Timișoara se apropie de final unul dintre cele mai interesante experimente politico-electorale și de manipulare psihosocială din Romania post-comunistă. În esență, experimentul constă dintr-o vastă operațiune politico-mediatică ce are ca țintă tactică alegerea drept primar al acestui important oraș din vestul României a lui Dominic Samuel Fritz, un cetățean german, născut, crescut și educat în Germania, SUA, Franța și Anglia și, totodată, vorbitor fluent al limbii române (pe care, după declarația dumnealui, ar fi învățat să o vorbească în decursul unor succesiuni de stagii de voluntariat în Timișoara în prima parte a anilor 2000). 

Dacă va reuși să-i "sufle” primăria Timișoarei actualului edil Nicolae Robu, la 37 de ani Dominic Fritz va deveni instaneu un "erou european”, invitat și adulat pe toate marile canale mass-media din Uniunea Europeană. Mai apoi, cu resursele considerabile pe care le va avea la dispoziție (ca să nu vorbim de ceea ce se va investi din afară în "primarul european din Banat”) în decurs de câțiva ani Dominic Fritz va avea toate șansele să devină unul dintre cei importanți politicieni din România, "model de succes” și arbitru în disputele politice interne. De aici, foarte ușor poate prelua mantia de succesor al lui Iohannis, după modelul "primarului neamț gospodar”, dovedit a fi de succes în țara naivului și mult-răbdătorului "tolomacus valachicus”.

S-ar putea, deci, să avem de-a face cu o operațiune cu bătaie pe termen lung și cu mize strategice nu numai pe plan local, dar și pe național și/sau european.

Personal încă n-am descoperit până acum nici o analiză care să pună acest ciudat eveniment local (candidatura unui neamț din Germania pentru funcția de primar al unuia dintre cele mai importante orașe din România) în „tabloul de ansamblu” al timpului nostru (sau cel puțin în ceea ce putem noi, cei ce trăim la firul ierbii, să distingem din contururile acestui "tablou”).

Drept urmare, ținând seama de potențialele mize enorme pe care le implică candidatura lui Fritz, am considerat că e de datoria mea civică să scriu acest text, cu speranța că analiza dezvoltată mai jos va putea fi de folos timișorenilor care intenționează să se prezinte la urne duminica viitoare. Pentru ceilalți români textul poate avea rolul de "avertizare timpurie” asupra unei "minuni electorale” care, dincolo de faima de o zi de care se va bucura Timișoara în țară și în lume la începutul săptămânii viitoare, s-ar putea ca pe termen lung să aibă consecințe importante pentru țara noastră. 

Prima observație: după Brexit și după impactul COVID-19 asupra finanțelor publice din Statele Membre, Uniunea Europeană se găsește cu un picior în groapă iar cu celălat în ghips (cam ca și generalul Stănculescu în decembrie 1989). Criza COVID-19 a dat o nouă lovitură devastatoare "modelului liberal european”, a scos în evidență pentru tot cetățeanul importanța critică a statului național și a îngropat, probabil definitiv sau în orice caz pentru mulți ani de acum încolo, posibilitatea unei integrări rapide, a unui "Flug nach vorne” înspre mult doritul obiectiv strategic al arhitecților UE, constituirea leviatanului federal „Statele Unite ale Europei”.

Problema fundamentală în contextul de față este aceea de "damage control”, adică, în termeni tehnici, menținerea punctelor de sprijin și de rezistență ca să nu se prăbușească toată șandramaua.

A doua observație: din punct de vedere geopolitic, în contextul actual Germania și România joacă un rol critic în ținerea pe linia de plutire a UE. De aici și "minunile electorale” ce se succed într-un ritm amețitor în țara noastră: alegerea "palpitantă”  și realegerea plicticoasă a lui Iohannis, inventarea din nimic a celui de-al treilea partid al țării în forma unui pol stângist înverșunat pro-european („minunea electorală” numită USR, partidul cu nici 2.000 de membrii dar căruia la mai puțin de șase luni de la înființare i-au fost numărate și validate 600.000 de voturi), entuziasmul electoral pentru UDMR în județele din sudul țării unde practic nu există comunități maghiare, șamd. Iar în curând pe ecrane s-ar putea să asistăm, cu voie de la adevărata stăpânire și cu numărare corect-(geo)politică a voturilor,  la "minunea” atât de "pro-europeană” a alegerii tânărului mesia tefelist neamț în cel mai important oraș românesc din vestul țării.

Să explicăm cum vine treaba cu rolul critic pe care Germania și România îl joacă pentru a ține șandramaua UE în picioare.

De ce Germania e de importanță critică pentru proiectul UE este evident pentru orice student care a luat pe bune notă de trecere la materia "Istorie modernă” și, eventual, și la „Istorie contemporană”.

Amintim doar truismul că actuala Uniune Europeană reprezintă rezolvarea și gestionarea așa-numitei "probleme germane” în contextul lumii unipolare centrate pe SUA și născute după colapsul sistemului internațional bipolar, care la rândul său, a apărut pe ruinele unei Germanii făcute praf și pulbere și a unei Europe divizate în două blocuri ideologice antagonice.

Problema germană în secolele XIX și XX a constat din faptul că unificarea politică a tuturor teritoriilor preponderent locuite de germani în Europa (pe vremea când, să nu uităm, continentul european era principalul teatru geopolitic al lumii) ar fi dus la nașterea unei supra-puteri continentale care ar fi avut toate șansele să domine toate celelalte state de pe continent și să cucerească și să anexeze Rusia, devenind, în plină epocă industrială, cel mai puternic imperiu euroasiatic din istorie. Evident că celelalte mari puteri statale și forțe transtatale ale lumii nu puteau să tolereze o astfel de posibilitate (care a fost la un pas de fi transpusă în realitate de Adolf Hitler în anii 1941-1942), cu rezultatele apocaliptice de rigoare.

După ce Kremlinul a abadonat irevocabil brașoava roșie, Germania s-a reunificat (renunțând definitiv la teritoriile de la răsărit de Oder), D-Mark s-a metamorfozat în Euro, iar Comunitatea Europeană s-a transformat într-o Uniune Europeană întemeiată pe un calapod liberal nu doar post-național, dar de-a dreptul anti-național și aflat tot mai în răspăr cu identitatea și moștenirea creștină a popoarelor europene. În schimb, UE a devenit foarte primitoare pentru milioane multe de musulmani, care, odată instalați în sistemul social al "democrațiilor social-liberale” de pe continent, au schimbat "for ever” realitățile demografice și culturale din atâtea țări cândva creștine iar astăzi doar "europene”.

Nu e de nicio mirare că acest model artificial a ajuns însă într-o criză profundă. Criză care se exprimă în primul rând în Brexit, un proces istoric care, printre altele, a fost pilotat de niște elite unse cu toate alifiile istoriei către electoratul britanic tocmai din motive de bine-cunoscute consecințe dezastruoase pe care importul masiv de imigranți sub egida UE le-a generat asupra vieții de fiecare zi a cetățeanului obișnuit din Marea Britanie. În al doilea rând, constatăm apariția unor mișcări anti-UE în state fondatoare ale "proiectului european” (Franța, Italia), mișcări politice care, de o vreme încoace, dau palpitații repetate în anotimpurile electorale, deși, după cum s-a dovedit, până la urmă situația a rămas sub control. Rămâne de văzut ce va mai fi pe viitor, însă nu putem să nu remarcăm că, de fapt, ceea ce se întâmplă în Italia sau chiar în Franța reprezintă o provocare serioasă pentru proiectul UE, dar în niciun caz o problemă de-a dreptul disperată.

Disperată va deveni însă situația UE abia din momentul în care actuala șandrama va fi pusă serios sub semnul întrebării de un număr semnificativ de germani. Or, un început de evoluție în această direcție deja există, de când pe piața politică germană a apărut și s-a bucurat de un important succes electoral partidul (zis populist, în fapt foarte rezonabil și echilibrat din multe puncte de vedere) Alternativă pentru Germania (ApG) / Alternative fuer Deutschland (AfD). Fără a nega principial utilitatea cooperării și a instituțiilor europene, ApG vrea să revină la controlul național asupra imigrației și să schimbe din temelii politica monetară europenă (mai precis, garantarea de către germani a datoriilor celorlalte state europene).

Dată fiind această situație la nivel strategic și geopolitic, vă împărtășesc un secret: urmăriți ce scoruri va obține ApG în Germania ca să știți cum și cui i se vor număra voturile potrivite în România pentru ca "forțele pro-europene” să rămână în imbatabilă superioritate politică la scară continentală. 

Vă mărturisesc că eu unul așa am procedat. După ce am aflat că ApG a repurtat scoruri foarte bune la alegerile europarlamentare din 2019 (o consacrare a trendului crescător al acestui partid, ce intrase în Parlamentul German în 2017), personal am decis că nu are rost să mai pierd vremea cu urmărirea alegerilor prezidențiale din România din același an (și cu atât mai puțin să mă obosesc inutil până la cabina de vot). Mie unul mi-a fost evident că trendul "anti-european” din Germania va fi cumva contrabalansat prin "organizarea” unui succes amețitor (asemănător cu cel al orbului care a nimerit Brăila) pentru marele pro-european de 1,91 m și vorbitor nativ de limbă germană, promovat pe post de rezident la Palatul Cotroceni încă din toamna anului 2014. 

Bun, se vor întreba deja cititorii, dar ce are ștampila cu coada vacii, partidul ApD cu dinamica "pro-europeană” din România și cetățeanul german Dominic Samuel Fritz cu Primăria Timișoarei?

Dacă ar fi să exprim totul într-o singură sintagmă esența acestor legături mai puțin evidente, atunci această sintagmă ar fi geopolitica slugostatului organocratic în Uniunea Europeană.

Știu că sună ciudat, știu că mi-am permis licențe lingvistice inventând noi cuvinte care nu se găsesc în DEX ("slugostat”, "organocratură” / "organocratic”), dar pe care le consider, din punct de vedere euristic, foarte practice pentru a descrie și conceptualiza realitățile vieții contemporane, pentru descrierea cărora conceptele cele mai la îndemână de tipul "fanariotism”, "stat-tributar”, "vasalitate”, "securitate” se dovedesc a fi cu totul depășite (precum erau cuvintele de "sciți” sau "saurosaramați” în cazul cronicarilor ce scriau despre realitățile de la nord de Dunăre în ultimele veacuri ale Imperiului Bizantin).

Ideea centrală este că, pe lângă factorii interni mai mult sau mai puțin cunoscuți, cursul fatidic al țării noastre, pe care îl vedem cu toți dar pe care nu e ușor să-l înțelegem fără concepte adecvate realităților politico-sociale curente (de aici și nevoia pe care am resimțit-o de a recurge la inovații lingvistice de tipul "slugostat” sau "organocratură”) poate fi explicat doar dacă luăm în considerare geopolitica menținerii UE pe linia de plutire.

Este de la sine înțeles, după cum am arătat mai sus, că din punct de vedere geopolitic formula actuală a UE (liberalism fără neam și contra Dumnezeului treimic) presupune ca și condiție sine qua non controlul asupra centrului geopolitic al Europei, adică asupra Germaniei. UE nu poate rezista decât atâta vreme cât acest proiect se bucură de sprijinul unei mase critice de alegători germani, dispuși să valideze electoral politicile "pro-europene” ale elitelor germane. 

Pe de altă parte, UE  poate menține aparența unui proiect comun și unificat în jurul unor obiective și, zice-se, "valori comune” doar în condițiile în care nu apar clivaje politice semnificative între diversele parți constitutive ale "spațiului european comun”. 

Or, problema fundamentală, este că aceste clivaje deja există și privesc o problemă de importanță existențială pentru actuala formulă a UE: gestionarea valurilor de milioane de imigranți, în special din țările musulmane, care doresc să se instaleze în "Avrupa”. Clivajul se exprimă în refuzul hotărât al unor țări din Europa Centrală de a adera la politica de "solidaritate europeană” a redistribuirii cotelor obligatorii de imigranți. Pilonii centrali ai respingerii politicii Bruxelles-ului în domeniul imigrației sunt Ungaria lui Viktor Orban și Polonia lui Andrzej Duda. 

În fapt, dacă adăugăm și alte dimensiuni ale diferendelor tot mai accentuate dintre Bruxelles (+Berlin + Paris), pe de o parte și Budapesta și Varșovia, pe de altă parte (precum amânarea sine die a integrării în euroarie sau disputele privind "statul de drept”, cu referire specială la "drepturile LGBT+”), devine evident că în răsăritul conglomeratului european s-a constituit un  "pol conservator”, care nu numai că vrea, dar și știe și poate să pună în practică o linie politică care-și permite ca, în numele legitimului interes național, să fie în contradicție cu politica madarinilor de la Bruxelles. Trebuie însă să observăm că "disidența” Ungariei și a Poloniei reprezintă o problemă pentru înaltele foruri conducătoare ale UE, dar în niciun caz o catastrofă.

Situația din partea răsăriteană a UE însă ar deveni îngrijorătoare pentru arhitecții "integrării europene” doar în condițiile în care și România s-ar atașa acestui "pol conservator” și, eventual după o nouă reașezare istorică a relațiilor româno-maghiare, ar începe să articuleze o politică a interesului național în consonanță cu acțiunile "polului conservator” coagulat în preajma țărilor din "grupul de la Visegrad”. 

Drept urmare, din motive geopolitice superioare, ce țin de menținerea pe linie de plutire a UE așa cum o știm, pentru o perioadă de timp nedeterminată România pare să fie condamată la condiția de jalnic slugostat, în care singura prioritate sigură a politicii interne și externe va fi îndeplinirea "angajamentelor europene”. E de la sine înțeles că un slugostat va îndeplini fără opoziție semnificativă liniile directoare trasate de la Bruxelles, chiar și în situația în care acestea se află în flagrantă contradicție cu prevederile actuale Constituției României (cum ar fi Art. 3.4 al Legii Fundamentale: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine”). 

Evident, starea actuală și viitoare de slugostat a României își are originea  într-o constelație largă de factori, dintre care unii țin de ceea ce s-a întâmplat în politica românească și în evoluțiile obscure din așa-numitul "stat profund” . Să nu uităm însă că, deseori în trecut, ca și în prezent, România s-a numărat printre țările a în care factorul extern a avut un rol determinat în dinamica politicii interne. Acest fapt fundamental nu trebuie trecut cu vederea mai ales în situațiile în care pe plan intern se întâmplă "minuni electorale” de genul "inventării” peste noapte a unui partid parlamentar susținător entuziast al celui mai radical meniu al "integrării europene” (ideologia de gen, promovarea LGBT+, cote de imigranți, federalism european) sau din categoria noului "miracol” în curs de punere în operă la Timișoara: alegerea în funcția de primar al unui oraș românesc a unui cetățen german și, totodată, membru al USR.

Cum sunt posibile aceste "minuni electorale” în România zilelor noastre este o problemă complexă și de o mare gravitate, pe care însă nu am cum să o abordez, fie și într-un mod foarte sumar, în acest text.  

Pe de altă parte, nu pot să fac abstracție de faptul că în de o vreme încoace în țara noastră se tot întâmplă "miracole electorale”, care toate au ca finalitate accentuarea "cursului european” al țării într-o vreme în care în cele mai multe State Membre ale UE au apărut partide capabile să articuleze dacă nu politici, cel puțin anumite întrebări legitime cu privire la consecințele "integrării europene tot mai strânse”. În special de când în pe scena politică din Germani s-a instalat pentru prima dată în mod confortabil un partid (ApD) catalogat drept "eurosceptic”, putem să observăm în țara noastră o adevărată aglomerare de "miracole electorale” în care sunt angrenate în mod vizibil personaje cu evidente conexiuni în centrele de putere ale binomului franco-german (Iohannis, Clotilde Armand, iar mai nou Dominic Fritz). 

În calitate de simplu cetățean bombardat de o vreme cu chemări de la "Hai la vot!” din stânga și din dreapta, nu pot să nu remarc că în urbea noastră e pe cale să se întâmple un nou "miracol electoral” care, la o privire mai atentă, se dovedește a fi parte a unei serii de  "evenimente  electorale deosebite” întâmplate în ultimii ani în țara noastră și care toate stau în legătură cu "securizarea” cursului european a României prin implantarea în politica românească a unor forțe politice (USR, PLUS) și a unor personaje ce reprezintă cu celeritate interesele unor centre de putere externe. 

În consecință, mă văd silit, din motive foarte bine întemeiate, să nu împărtășesc valul de entuziasm popular pe care l-am remarcat la anumite categorii de timișoreni în privința candidaturii lui Dominic Fritz. Încercând să rămân cu picioarele pe pământ și să nu uit cu totul de marile mize (geo)politice ale timpului nostru (la urma urmei chiar și Ursula von der Leyen a făcut referire la o Comisie europeană geopolitică!) nu pot să nu remarc că, la o analiză mai atentă, candidatura lui Fritz la Primăria Timișoarei nu este ceea ce vrea să pară. 

Mai mult decât atât, această iminentă  "minune electorală” nu este un fenomen nici neobișnuit, nici inexplicabil dacă îl raportăm la precendentele "minuni electorale” din țara noastră și, mai ales, la mizele mari ce decurg din geopolitica gestionării crizei modelului actual al Uniunii Europene. Dacă luăm în seamă aceste mize, putem să estimăm în mod plauzibil că propulsarea lui Dominic Fritz drept primar al Timișoarei s-ar putea să se încadreze într-un set complex de operațiuni prin care România "condusă” de Klaus Iohannis este priponită ferm pe un curs de "integrare europeană”. Acest "marș european” forțat al României, punctat de o serie de "minuni electorale” "pro-europene”, are pentru hegemonii actuali ai țării marea virtute de a permite atât exploatarea facilă a ultimelor resurse pe care le mai avem cât și gestionarea cu succes (fie și relativ) a clivajului tot mai accentuat dintre țările din vestul și cele din estul Uniunii Europene. 

Rămâne de văzut cum vor fi numărate la Timișoara voturile scrutinului de duminică. Dacă cumva "minunea electorală” a alegerii lui Dominic Samuel Fritz drept primar al Timișoarei și transformarea instanee a acestui tefelist german într-o vedetă a politicii românești și europene nu va avea loc, mă tem că, noi, timișorenii ceva mai "fritzosceptici” nu vom scăpa prea curând de acest mic mesia userist ce ne-a privit în ultimele luni din mii de afișe și banere împânzite peste tot orașul. 

După cum se poate observa la o simplă parcurgere a interesantului traseu biografic al acestui tânăr domn venit din Germania pentru a-i salva pe timișoreni de ei înșiși, Dominic Fritz se pare că aparține categoriei de "aleși” care de mici au fost crescuți ca să ajungă cât mai mari. Drept urmare, nu cred că acest domn Fritz va dispărea de pe scena politică timișoreană sau românească prea curând, indiferent dacă va fi sau nu va fi ales primar. După toate indiciile, se pare că va fi. La urma urmei, după cum am încercat să arăt în acest articol, o "minune electorală” la Timișoara la aceste alegeri s-ar putea să fie impusă din rațiuni superioare de stat. Puțin probabil însă că aceste rațiuni superioare de stat să fie cele ale statului român.