„Îmi pare rau și vreau să spun că am dat azi interviuri pentru Politico, Euronews, nu era programat Pro Tv și nu eram atent. Mă întrerupeau din întâlnirile pe care le-am avut azi și am spus că acest contracandidat al meu este autist. Nu cred că am folosit termenul corect și îmi cer scuze față de persoanele neurodivergente. Voiam să zic ca acest contracandidat al meu este SECURIST”, a declarat Simion. „Voiam să zic că e NAZIST, pentru că a susținut măsurile de închidere a noastră în case, că e SOROȘIST, că e COLDIST, pentru că fotografiile cu el și Coldea sunt adevărate.”, a mai spus liderul AUR. - VIDEO FACEBOOK MAI SUS

 

'E autist, săracu'. George Simion a răbufnit, de la Bruxelles, la adresa lui Nicușor Dan - reacție la întrebarea unui jurnalist. Candidatul AUR la alegerile prezidențiale din 18 mai, George Simion, s-a adresat joi, la Bruxelles, unui jurnalist român care îi ceruse o declarație, el afirmând că „aveți un candidat pe care îl susțineți, e autist, săracu’!”, cu referire la Nicușor Dan, scrie Știripesurse.

 

 

Totodată, candidatul AUR la alegerile prezidențiale, George Simion, l-a provocat public pe contracandidatul său Nicușor Dan să răspundă la trei întrebări, susținând că acesta a evitat să ofere clarificări la dezbaterea organizată de Euronews.

„Să răspundă la cele trei întrebări pe care i le-am pus, într-un mediu vitreg, la o televiziune globalistă pe terenul lui și la care nu a vrut să răspundă. Unu, cu nume și prenume cine sunt sponsorii din campania lui, să spună exact. Să spună dacă a votat da sau nu la referendumul pentru familie. Și să spună cu ce lideri externi din Europa și America se cunoaște el. Am fost cinci ore să dezbat în fața poporului român și ce întrebări nu-i conveneau, nu-i plăceau, el nu răspundea. Mâine să răspundă la aceste întrebări și după aia îl bag în seamă, pentru că totuși va rămâne primarul Bucureștiului și trebuie discutat și cu primarul Bucureștiului și cu locuitorii Capitalei”, a spus Simion, citat de Știripesurse.

El a mai anunțat că vineri seară va fi la Realitatea TV cu Călin Georgescu.

 

ȘTIREA INIȚIALĂ: Turneul european al candidatului AUR la Președinția României, George Simion, continuă joi la Bruxelles cu o agendă bogată care include întâlniri cu responsabili europeni, dar și cu reprezentanții comunității românești din Belgia.

 

"Apǎrǎm democrația românească. Ne preocupă viitorul economic al României, mai ales cǎ sunt temeri serioase cǎ putem rǎmâne fǎrǎ finanțǎri europene, având în vedere recomandarea EcoFin pentru Comisia Europeană. Relansăm discuțiile despre proiecte europene cu partenerii noștri.”

 

Agenda dimineții s-a concentrat pe întâlniri cu fostul ministru polonez al Justiției, Zbiegniew Ziobro, cu delegația spaniolǎ Vox din Parlamentul European și cu președintele grupului ECR din Comitetul Regiunilor, Marco Marsilio.

 

În partea a doua a zilei, candidatul AUR discută cu următorii europarlamentari din grupurile conservatoare și suveraniste: Roberts Zile (Letonia), Branko Grims (PPE,Slovenia), Charlie Weimers (Suedia), Arkadiusz Mularczyk (Polonia), Fernand Kartheiser (Luxemburg), Geadis Geadi (Cipru), Antonio Tanger-Correa (Portugalia), Aurelijus Veryga (Lituania), Ivaylo Valchev (Bulgaria), Bogdan Rzonca (Polonia), Markus Buchheit (Germania), Alexandr Vondra (Cehia).

 

Mai mulți lideri suveraniști și conservatori europeni și-au arătat susținerea fermă pentru George Simion, candidat la alegerile prezidențiale. Vă prezentăm mai sus imagini de la Bruxelles, dar și o secvență din interviul pe care George Simion l-a acordat pentru TVP, televiziunea publică din Polonia:

Printre liderii europeni care apar în videoclip se numără:

Tom Vandendriessche - europarlamentar Vlaams Belang
Anke Van dermeersch- senator Vlaams Belang
Fernand Kartheiser- europarlamentar din Luxemburg
Nicola Procaccini - europarlamentar italian
Antonella Sberna- vicepreședinte al Parlamentului European
Jadwiga Wiśniewska- europarlamentar polonez
Nora Junco García - europarlamentar spaniol
Arkadiusz Mularczyk- europarlamentar polonez
Geadis Geadi- europarlamentar cipriot
Kristoffer Hjort Storm- europarlamentar danez
Mariateresa Vivaldini- europarlamentar italian 

 

În timpul șederii, George Simion va acorda interviuri pentru EuroNews, Politico, Brussels Signal, The Spectator, Telegraph și TVP (Televiziunea publică poloneză) și va avea o intervenție în direct la emisiunea lui Steve Bannon. 

 

 

„Poate fi prea devreme pentru a spune dacă George Simion este un om al destinului, chiar dacă va câștiga președinția României duminica aceasta. Ar trebui să continue și să realizeze lucruri mărețe în funcție, pe parcursul a două mandate, schimbând soarta și rolul țării sale în lume, pentru a câștiga acest epitet. Dar, la doar 38 de ani, la câțiva centimetri de un triumf istoric, el este cu siguranță o forță în politica românească - și, din ce în ce mai mult, europeană - după ce și-a construit și condus partidul său anti-sistem AUR de la zero la acest punct în doar cinci ani, scrie Brussels Signal.

Nu există nicio îndoială că Simion, neliniștit, încrezător în sine și hotărât, ar fi un președinte transformator pentru România, care va încerca să joace un rol foarte activ pe scena internațională. Nu numai că funcția prezidențială este centrată constituțional pe politica externă și apărare. Dar acesta este un om cu opinii puternice și un apărător pasionat al intereselor naționale ale țării sale, așa cum le vede el. Sub conducerea lui Simion, ar trebui să ne așteptăm la o ruptură completă cu „tradiția” de după 1989 a președinților români discreți, care nu s-au implicat aproape deloc în afacerile europene, cu atât mai puțin în cele globale.

„Îngrijorarea” că Simion ar slăbi cumva legăturile României cu NATO este complet fabricată de dușmanii săi politici. Este o pistă falsă care se potrivește de minune cu un alt trop de propagandă care încearcă să îl prezinte pe Simion drept „pro-rus”. Cu privire la aceste două aspecte, Simion - precum și AUR, partidul său - a fost absolut clar și consecvent de ani de zile: el sprijină Alianța, este un pro-american convins și condamnă invazia Rusiei în Ucraina și comportamentul său agresiv în general. Ca orice naționalist român, Simion nu și-ar face iluzii cu privire la Rusia, care a provocat suferințe de nedescris țării sale și care este văzută ca un inamic de către majoritatea românilor.

Acestea fiind spuse, niciun om de stat responsabil din acest colț tulbure al lumii nu ar putea ignora cele două noi evoluții fundamentale ale securității regionale care au loc chiar acum și care necesită un răspuns realist.

Prima este intenția neechivocă a Americii de a pune capăt rolului său istoric de garant al securității Europei. Este posibil să nu fie încă foarte clar cât timp va fi necesar pentru ca SUA să se îndepărteze complet de acest continent și să predea responsabilitatea principală pentru apărarea sa europenilor înșiși; dar scrisul este pe perete.

Consecințele acestei noi politici americane de dezangajare din Europa nu pot fi supraestimate. Piatra de temelie a descurajării NATO și a arhitecturii europene de securitate este înlăturată. În mod inevitabil, Alianța se va goli în timp, pe măsură ce articolul 5 își pierde credibilitatea fără sprijinul deplin al SUA. Toți cei trei piloni ai justificării inițiale a Lordului Ismay pentru NATO - „pentru a-i ține pe germani jos, pe americani înăuntru și pe ruși afară” - se prăbușesc acum: Germania se reînarmează (încurajată prostește de privitori analfabeți din punct de vedere istoric), SUA se îndepărtează, iar Rusia poartă război pe teritoriul european.

Este o fantezie să crezi că „europenii” - inclusiv Regatul Unit - vor putea de fapt să umple golul lăsat de SUA și să compenseze puterea militară și politică americană care a ordonat afacerile europene de securitate în ultimii 80 de ani. Nu există nici pe departe suficienți bani, unitate politică sau sprijin public (care să includă țesutul socio-cultural al națiunilor occidentale dezarmate din punct de vedere moral din prezent) pentru a construi și coagula o „apărare europeană” adecvată, comună - în ciuda discuțiilor nesfârșite despre aceasta, actuale și viitoare, între „experți”, politicieni și alții asemenea.

În locul unui substitut similar - putere europeană pentru putere americană - pentru a menține vechea ordine de securitate monolitică, centrată pe NATO, ceea ce se va întâmpla cel mai probabil în timp este o fragmentare a securității europene în acorduri subregionale. Fără un hegemon extern precum SUA, care să acționeze ca broker și arbitru al politicii de securitate pe continent, singurele construcții de apărare viabile din punct de vedere politic pot fi organizate doar în cadrul unor subgrupuri de țări europene.

Acest lucru se întâmplă deja, o Alianță Nordică luând formă în zona scandinav-baltică, din Regatul Unit până în Polonia și Finlanda. Cooperarea în domeniul apărării și coordonarea politică din cadrul acestui grup de națiuni sunt fără egal în Europa. Separat, Ungaria a încheiat recent un acord de apărare cu Serbia, imediat după un nou pact trilateral Croația-Albania-Kosovo. Prin urmare, la ambele capete ale flancului estic al NATO, în Nord și în Balcani, se investesc eforturi semnificative în redesenarea priorităților și a alianțelor locale, în afara politicii NATO.

Între timp, statalitatea românească nu se regăsește nicăieri pe această nouă hartă de activitate a Europei - este înghețată ca o căprioară în faruri.

A doua evoluție strategică - mai bine înțeleasă, de fapt, ca o tendință - este consolidarea pe termen lung a puterii militare ruse și, prin urmare, a influenței geopolitice. Dimensiunea armatei ruse crește, nu scade, iar echipamentele sale sunt modernizate pe măsură ce Statul Major General își epuizează vechile stocuri de armament din Războiul Rece. Ca și ucrainenii și spre deosebire de armatele occidentale, rușii dobândesc în mod evident o experiență de luptă vitală. Economia rusă și o mare parte a societății sunt, de asemenea, din ce în ce mai militarizate, permițând țării să susțină o politică ofensivă pentru o lungă perioadă de timp, poate pe termen nelimitat. În plus, „parteneriatul fără limite” al lui Putin cu Xi Jinping a asigurat în mod clar un „sprijin” chinez pentru efortul de război al Rusiei - și poate pentru ambițiile sale viitoare în regiunea Mării Negre.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că Rusia este în măsură să „câștige” războiul din Ucraina într-un mod decisiv. Sumele uriașe de bani europeni vărsate în Ucraina pentru a-i susține economia și serviciile publice, împreună cu sprijinul militar comun al SUA și al Europei - inclusiv informații vitale - acordat forțelor armate ale Ucrainei, fac foarte greu pentru Rusia să facă vreun progres major în război. Cu toate acestea, toate aceste ajutoare se află în darul guvernelor europene și americane pentru a le oferi Kievului - sau pentru a le retrage, dacă politica se schimbă.

La urma urmei, nimeni din NATO nu are un pact real de apărare reciprocă cu Ucraina, adică o obligație legală bazată pe tratat față de această țară, ratificată democratic de parlament. Totul se face pe baza unor angajamente politice unilaterale luate de liderii politici ai momentului, din Regatul Unit până în Estonia sau chiar până în România, care trebuie să treacă de la o majoritate guvernamentală la alta, în fiecare caz. Din nou, aceasta este o situație destul de precară, pe care evenimentele politice o pot modifica. Acestea ar putea include lucruri precum un acord de pace, o schimbare în politica SUA, apariția altor crize sau priorități în politica internă sau externă care concurează pentru resursele aliate.

Toate acestea înseamnă că poziția geopolitică pe termen lung a Ucrainei ar putea fi mai puțin solidă și sigură decât pare în acest moment. Ținerea la distanță a rușilor și codificarea acestui lucru într-un acord de pace reprezintă doar prima sarcină, și aceasta este destul de dificilă. Ceea ce este și mai greu pentru Kiev este să obțină garanții de securitate pe termen lung (fără să se întrevadă încă soluții reale și serioase) și apoi să își revină din conflict după ce fluxurile de bani occidentali din timpul războiului încep să se oprească.

În cele din urmă, toate acestea trebuie făcute în condițiile în care Rusia va aplica aproape sigur întreaga panoplie a tacticilor sale de „război hibrid” pentru a deraia perspectivele Ucrainei. Sfârșitul războiului ar putea fi doar începutul unor probleme de altă natură pentru statul ucrainean și începutul unui nou ciclu de proiecție a puterii militare și politice ruse în regiune.

În ceea ce privește România, aceasta va trebui să facă față singură acestui nou context de securitate, odată ce reechilibrarea SUA față de Europa va prinde contur.

Între timp, se pregătesc probleme în Balcani. Ungaria și Serbia - vecinii de vest ai României - sunt prietene cu Rusia și China și se apropie una de cealaltă. Bulgaria, la granița de sud a României, rămâne un loc cu o puternică influență culturală și politică rusă. Moldova, în est, cu marea sa minoritate pro-rusă și conflictul înghețat din Transnistria, este un câmp de luptă tradițional din „zona gri” împotriva influenței Kremlinului. Pe scurt, izolarea geostrategică a României continuă să crească; lațul se strânge.

Nu este de mirare că în cercurile de politică externă românească există acum un profund sentiment de criză, care tinde spre disperare. Cine va apăra România în următorii ani de eventualele agresiuni rusești (sau chiar - cine știe - de excesele ucrainene)? Americanii nu o vor mai face, iar europenii nu pot, nici acum, nici, probabil, vreodată.

Rezolvarea acestei enigme strategice va necesita o revizuire completă a politicii externe românești, aproape de la primele principii. Deferența constantă a României față de „consensul european” șovin stabilit la Bruxelles, cu indicații de la Paris și Berlin, va trebui să fie înlocuită urgent cu o politică pro-pace, „România pe primul loc”, bazată pe interesul național, în primul rând. În practică, acest lucru înseamnă că o administrație Simion va trebui să revizuiască urgent postura internațională a țării și să prioritizeze parteneriatele și alinierile sale politice prin ceea ce este strict în interesul direct al României, nu prin ceea ce place cancelariilor occidentale și presei mainstream.

Pentru a supraviețui și a prospera în noul context de insecuritate structurală din propria sa regiune, România trebuie să adopte o strategie de flexibilitate maximă, încercând să găsească un echilibru între diferitele forțe geopolitice din jurul său, mai degrabă decât să rămână blocată în aliniamente rigide. Aceasta nu ar fi decât o întoarcere la modul mai tradițional al politicii de stat românești, perfecționat de-a lungul secolelor de luptă pentru supraviețuire politică la intersecția dintre imperiile habsburgic, rus și otoman.

Sfârșitul primatului SUA în materie de securitate în Europa, împreună cu fragmentarea geostrategică prospectivă a securității europene sub presiunea Rusiei și a Chinei, precum și cu propriile eșecuri endemice ale Europei, recreează condiții geopolitice multipolare în regiunea României care sunt similare cu cele din perioada modernă timpurie. Prin urmare, experiența istorică a acestei zone redevine extrem de relevantă.

Ca parte a unei noi strategii de echilibrare, un stat român care funcționează pe principiile flexibilității maxime ar trebui să acorde mai multă atenție detensionării ca răspuns politic la realitățile geopolitice emergente din regiune. Din nou, așa cum s-a detaliat anterior în aceste pagini, orice efort serios de destindere trebuie să fie însoțit de o consolidare considerabilă a apărării.

În al doilea rând, pe termen scurt, o președinție Simion pregătită pentru acțiuni îndrăznețe este o oportunitate de a schimba axa strategică a politicii românești de la o orientare est-vest la o nouă linie de efort nord-sud. În loc să încerce să obțină favoruri de la țări precum Franța și Germania și să fie obsedați de așa-numita „direcție pro-occidentală” - o preocupare rămasă de pe vremea când România încă se mai frământa să fie admisă în „clubul occidental”, dar care acum a devenit superfluă - factorii de decizie români ar trebui să încerce să dezvolte un ecosistem de alianțe specific românesc în propria curte a țării - adică în Europa de Sud-Est și nu numai.

Afinitatea României cu Occidentul nu este pusă sub semnul întrebării, având în vedere că este o țară latină cu o cultură modelată în mod covârșitor de contactul cu lumea occidentală (în special Franța) și cu o populație a cărei aspirație principală, cvasi-universală, la căderea comunismului a fost să se reintegreze în „Occidentul civilizat”. Dar acesta este și motivul pentru care România are mai multă marjă de manevră pentru a explora în siguranță alte opțiuni și a valorifica alte aspecte ale bogatei sale tapiserii culturale - în special moștenirea bizantină, exprimată cel mai bine în tradițiile sale ortodoxe și în bogata sa experiență istorică în relațiile cu Balcanii și Turcia.

Este aici, spre sud, unde diplomația română ar face bine să își concentreze eforturile în următorii ani. Dacă viitorul securității europene va fi unul al grupărilor și alianțelor subregionale, România are nevoie cu disperare să își formeze propria alianță, în propria sa zonă - sau cel puțin să depună eforturi pentru crearea comună a uneia.

Proiectul ar trebui să cuprindă atât Grecia, cât și Turcia - Bucureștiul poate găsi modalități de echilibru între cele două, mai ales dacă este suficient de inteligent să se coordoneze cu diplomația britanică, în special la Ankara, având în vedere experiența Marii Britanii în gestionarea Turciei cu mare pricepere de-a lungul a peste două secole. Expertiza navală britanică și interesul pentru afacerile din Marea Neagră ar trebui de asemenea integrate în planificarea politicii românești.

Din perspectivă românească, deschiderea către Turcia ar trebui să devină elementul central al noii politici externe a Bucureștiului. Acest lucru se datorează faptului că Turcia este singurul potențial sponsor de securitate disponibil pentru România la Marea Neagră, pe măsură ce interesul SUA în această zonă scade. Provocarea pentru diplomația română de a gestiona rețeaua complexă de interese ale Turciei în jurul Mării Negre și în Balcani nu ar trebui subestimată. Cu toate acestea, România și Turcia pot găsi puncte comune cu privire la o serie de probleme din regiune, care pot fi apoi valorificate în vederea unui parteneriat tot mai puternic și mai eficient între București și Ankara în viitor.

Este important ca noul cadru geopolitic al României să se extindă până în Israel. Acesta din urmă, în special, ar trebui să fie recunoscut mai clar ca un aliat-cheie al României, nu în ultimul rând pentru că Israelul poate și ar trebui să devină un furnizor mult mai important de echipamente militare pentru forțele armate române. În cazul în care guvernul român decide, sau este presat de UE, să renunțe la achiziționarea de sisteme de armament americane, alternativa imediată, acolo unde este posibil, ar trebui să fie kit-ul israelian - nu cel european.

La nord, ușor în afara acestei zone principale de interes, Polonia ar trebui, de asemenea, să fie atrasă să participe la această potențială axă geopolitică nord-sud condusă de România, nu în ultimul rând pentru că o parte din bazele unei legături polono-româno-bulgaro-grecești au fost deja puse prin Inițiativa celor Trei Mări.

Dincolo de zona europeană, sub conducerea unui nou președinte tânăr și energic, statalitatea românească poate începe în sfârșit munca mult întârziată de dezvoltare a unei politici externe adecvate și, în cele din urmă, a unei poziții globale mai depline pentru comerțul și diplomația sa. Nu există nicio îndoială că un astfel de lucru este posibil: într-adevăr, România a aplicat o politică internațională substanțială în perioada comunistă, sub regimul Ceaușescu, proiectându-și interesele comerciale și influența diplomatică din Africa, până în Orientul Mijlociu și China.