În noaptea de 11 spre 12 decembrie se împlinesc 33 de ani de la acțiunea grupului studențesc anticomunist solidar cu muncitorii brașoveni arestați după revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987. Vă prezentăm în continuare, în exclusivitate, mărturia lui Mihai Torjo, membru al grupului, despre ce s-a întâmplat acum peste trei decenii și gândurile sale pentru vremurile de azi. "De curând - ne spune Mihai Torjo -, clasa politică a fost sancționată la vot, pe de o parte pentru felul disprețuitor în care i-au tratat pe români, pe de altă parte li s-a arătat că sunt ilegitimi și că nu mai sunt reprezentativi, deși la gradul de nesimțire pe care îl au e posibil să nu vadă aceasta. Pentru prima dată, după anul 1990, nu am votat. Sunt trist din cauza faptului că aceste hahalere s-au urcat cu bocancii peste noi." Iată mărturia sa:

"Neîndoielnic, în urmă cu 33 de ani, eram tânăr și trăiam vremuri pe care, din păcate, doar cei de-atunci le pot înțelege. Ei bine, atunci, în 1987, împreună cu prietenii mei, ne-am decis să înfruntăm "sistemul” și am făcut-o. Nu a fost ușor, dar am făcut-o în cunoștință de cauză. Nu a fost ceva întâmplător și ne-am asumat toate acțiunile.

Erau alegeri, comunismul părea de neînvins. Și totuși… revolta muncitorească anticomunistă din 15 noiembrie 1987 a declanșat ceva care deja mocnea în mine. Nu am stat pe gânduri. Fiind student, aveam ca prieteni apropiați pe Marian Lupou și pe Marin Brâncoveanu, ambii colegi de an la Facultatea de Mecanică din Brașov, dar și colegi de muncă la Uzina "6 Martie” Zărnești, fiind cu toții seraliști. Le-am împărtășit intenția de a trece la acte anticomuniste. Au acceptat imediat.

După mai multe seri de discuții am hotărât să acționăm împotriva regimului comunist și, în felul acesta, să ne solidarizăm cu muncitorii arestați. Am vrut să atragem atenția studenților, dar și opiniei publice, despre aceste evenimente bazându-ne pe faptul că oamenii discută între ei, iar știrile de acest gen circulă repede.

Pe data de 22 noiembrie 1987, alți trei studenți de la Facultatea de Silvicultură din Brașov se solidarizaseră cu "muncitorii brașoveni”, scriind pe o pancardă "Muncitorii brașoveni nu trebuie să moară", așezându-se în fața cantinei studențești. Aceștia erau Cătălin Bia, Lucian Silaghi si Horia Șerban. Li s-au alăturat și alți colegi.

Am studiat în detaliu mai multe corpuri ale facultăților brașovene unde am fi putut acționa, corpurile M, N, P, T, S și cele de pe Colina Universității.

După un plan bine stabilit, în seara de 11-12 decembrie 1987, am intrat împreună cu colegii mei Marin Brâncoveanu și Marian Lupou în corpurile M și T ale Facultății de Mecanică, unde aveam cursuri regulat, după ce în prealabil am lăsat geamuri întredeschise pentru a putea pătrunde în interiorul corpurilor universitare. Am scris pe pereții sălilor de curs, cât și pe holuri, lozinci anticomuniste, antidictatoriale și, nu în ultimul rând, în favoarea muncitorilor brașoveni, neuitând să caricaturizăm chipurile nelipsite ale celui mai iubit "fiu al poporului”.

Făcând parte din echipa de alpinism A.S. Torpedo Zărnești, aveam contact cu mai mulți alpiniști, purtând cu unii dintre aceștia discuții privitoare la regimul comunist. Între aceștia se afla și Serban Victor, cu vechi antecedente în exprimarea unor atitudini critice față de politica oficială. Era familist, avea doi copii mici, un om cu o vastă cultură și un profil de lider.

După ce s-a consumat momentul din 11 decembrie, am reaprins, în perioada sărbătorilor, discuțiile cu Șerban și mi-a spus că soția lui, Monica, fusese la Cluj la doamna Doina Cornea și vorbise cu dânsa despre cele întâmplate la Brașov.

După arestarea noastră, petrecută în mai 1988, și anchetele ce au urmat, doamna Cornea ne-a susținut și a spus că va găsi o formă de a se solidariza cu faptele noastre și ale muncitorilor brașoveni.

Ni s-a impus să nu părăsim localitățile unde aveam locurile de muncă forțată și evident că, din acel moment, supravegherea noastră a fost atent pusă la punct.A urmat exmatricularea din facultate și excluderea din Uniunea Tineretului Comunist (UTC) - singurul lucru pe care l-am primit cu bucurie. După eliberare, ni s-au schimbat locurile de muncă. Am fost trecuți la muncă necalificată; eu lucram în Turnătorie, Brâncoveanu în mină, iar Lupou a devenit manipulator de lemne. Am fost exclus din echipa de alpinism, asupra celor apropiați nouă s-a pus PRESIUNE

În ciuda celor relatate mai sus, noi, cei trei studenți, împreună cu Șerban Victor, soția lui, Monica Șerban, și Ioan Voicu, alpinist și coleg de muncă cu Șerban, am semnat Scrisoarea de protest a doamnei Doina Cornea cu privire la demolarea satelor, adresată Președintelui Ceaușescu, scrisoare publicată la posturile de radio străine, urmând în viitor să semnăm și altele. Atitudinea noastră nu a fost pe placul organelor de securitate, astfel că se reiau anchetele, iar de acum încolo în documentele Securității apărem ca grupul "Zărneștenilor". Se fac presiuni asupra celor apropiați pentru a ne convinge să renunțăm. Au loc percheziții la domiciliile fiecăruia dintre noi. Se încearcă intimidarea noastră.

Șerban devine liderul nostru sub numele de Ion Sorescu. El a luat legătura cu Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, cu sediul la Paris, care ne-a acceptat ca membri de onoare ai organizației. În aceste condiții, Amnesty International se interesează de situația noastră. La sfârșitul anului 1988, Șerban e contactat în câteva rânduri de către Confederația Internațională a Sindicatelor Libere (CISL), care-și exprimă solidaritatea față de grupul nostru. La puțin timp sunt contactat și eu de către aceștia, în 18 ianuarie 1989. Am acceptat să le dau un interviu, prin care anunțam situația în care ne aflam și faptul că ne-am organizat într-un sindicat. Acest interviu a fost publicat la posturile de radio străine ce emiteau în limba română. Deși se mai vorbise despre acestă formă de organizare de la Zărnești, după acest moment, securitatea încearcă să identifice membrii organizației. Între ofițerii de securitate care s-au ocupat de noi în mod special au fost locotenentul major Pavel, de la Uzina "6 Martie” Zărnești, căpitanul Taropa Ion de la Universitatea Brașov, căpitanul Costea Dumitru de la CFR Automotoare IMMR, căpitanul Moldovan Gheorghe, locotenent-colonelul Bucur Claudiu, șeful Securității Brașov și locotenent-colonelul Arghir Mureșan.

În prima zi a lunii mai din anul 1989, împreună cu Șerban și Voicu, am fost la Cluj, în Piața LIBERTĂȚII, pentru a ne întâlni cu doamna Doina Cornea. Aceasta s-a putut întâmpla prin mijlocirea Monicăi Șerban, care, împreună cu copiii ei, Andrei, de numai 2 ani, și Asineta, de 4 ani, s-a deplasat mai înainte cu o lună la Cluj spre a stabili cu doamna Cornea ziua, locul și ora întâlnirii. 1 mai, Piata LIBERTĂȚII, la ora 8,00-8,30, în fața Bisericii, aceasta a fost înțelegerea. Cine poate crede că Monica a putut merge cu cei doi copii chiar în gura lupului, știut fiind că "obiectivul” și casa erau strict supravegheate, după cum am aflat de curând, printre alții chiar de DACIAN CIOLOȘ, marele om politic al USR. Trist este că tot oameni de genul acestuia acced să ne reprezinte în Parlament sau să dețină înalte demnități în stat.

Întâlnirea cu doamna Cornea a fost una emoționantă. Era atât de firavă și în același timp foarte puternică, doar înfruntase un întreg sistem. Totul s-a derulat rapid, ne-am prezentat, ne-am îmbrățișat și am început să vorbim despre ceea ce ne preocupa. Întâlnirea nu a durat mult, căci niște indivizi au îmbrâncit-o pe doamna Cornea, iar pe noi ne-au înșfăcat pe fiecare în parte, ne-au băgat într-o mașină și ne-au dus la Securitate. Era înfiorător, la subsol se auzeau țipete. Am fost acuzați că am fi evadat din închisoarea din Codlea și că am fi spart un depozit de armament. Niște enormități! În următoarea etapă s-a trecut la subiect: scopul întâlnirii. În stare de arest fiind, am fost anchetați timp de trei zile, prima zi la Cluj, iar următoarele două la Brașov. Au urmat perchezițiile la domiciliu. Intimidările se exercitau constant atât asupra noastră, cât și a celor apropiați nouă, mai cu seamă asupra părinților.

Acțiunile noastre au continuat până în zilele revoluției, când împreună cu Șerban Victor am intrat la negocieri cu autoritățile locale ale statului, făcând parte din delegația ad-hoc, formată în fața fostei "județene de partid” (actuala Prefectură).

În fiecare an, Asociatia 15 Noiembrie 1987 comemorează și aniversează momentul. Comemorează, pentru că unii dintre membri au trecut la cele veșnice, acolo unde ''nu este durere și nici suspinare'', și aniversează ridicarea împotriva unui sistem ''doi ani prea devreme'', cum spune un regizor al unui film care ar fi vrut să prezinte momentele petrecute în timpul revoltei din 15 noiembrie 1987 și imediat după aceea. În parte, s-a reușit. Din film se desprind însă doi protagoniști: regizorul Liviu Tofan și generalul Alexandru Ionaș, fost căpitan de miliție și șef al cercetărilor penale la Brașov în 15 noiembrie 1987. El este cel care a coordonat investigațiile asupra celor arestați după reprimarea manifestației. Sute de muncitori au fost arestați după revolta anticomunistă, fiind bătuți cu brutalitate la Miliția din Brașov. Anchetele au fost coordonate în prima fază de căpitanii Alexandru Ionaș și Nicolae Neagu (șeful miliției judiciare). După revoluție, ambii au avansat în carieră, propulsându-se unul pe altul în înalte funcții în Poliție sau în organizații internaționale, generalul Ionaș ajungând cel mai bine plătit polițist român.

Pentru regizorul Tofan și pentru generalul Ionaș totul a mers ca uns. Ambii au mers acasă cu sacii în căruță, fără ca cineva să obiecteze. Regizorul și-a creat o imagine foarte bună, având în vedere impactul în media, pentru că a realizat un film despre un moment al luptei anticomuniste cu mare rezonanță, creând o imagine candidă și nevinovată generalului Ionaș. Gândul îmi spune că între cei doi există interese ascunse. La scurt timp după lansarea filmului la Râșnov, acesta a fost vizionat în multe ambasade și nu numai, astfel că cineva a cules roadele. Cui folosește reabilitarea lui Ionaș, poate știe regizorul.

Dacă în acest film s-a alocat un spatiu generos generalului Ionaș, în schimb nu este pomenită regretata doamnă Doina Cornea, care pe atunci trăia, și nici fiul dânsei, Leontin Juhas, care, la trei zile după revolta anticomunistă s-au solidarizat cu muncitorii brașoveni arestați.

Astfel de indivizi, precum Generalul Ionaș, Colonelul Gheorghe Achim, subalternul lui Ionaș, Generalul de Brigadă Nicolae Neagu și mulți alții, care s-au ocupat de reprimarea brutală a muncitorilor brașoveni, au făcut carieră, și-au propulsat odraslele în locuri călduțe, iar acum se bucură de PENSII SPECIALE. Cu aceste personaje se mai poate face un film, se oferă vreun regizor, voluntar? În schimb, indemnizațiile novembriștilor sunt blocate la nivelul anului 2010, din… lipsă de fonduri.

De curând, clasa politică a fost sancționată la vot, pe de o parte pentru felul disprețuitor în care i-au tratat pe români, pe de altă parte li s-a arătat că sunt ilegitimi și că nu mai sunt reprezentativi, deși la gradul de nesimțire pe care îl au e posibil să nu vadă aceasta.

Pentru prima dată, după anul 1990, nu am votat. Sunt trist din cauza faptului că aceste hahalere s-au urcat cu bocancii peste noi."

Mihai Torjo,

Decembrie 2020, pentru ActiveNews