VIDEO:

În noaptea de 27 spre 28 octombrie, de la ora 23:00, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, va oficia Sfânta Liturghie de hram la Mănăstirea Dervent, informează Parohia ”Sf. Gheorghe” - Dobromir:

Sfântul Iachint a păstorit mulți ani în Dobrogea, provincie românească cu o temeinică organizare bisericească. Aici
a ființat încă din secolul al IV-lea prima Mitropolie românească, cu reședința la Tomis. După distrugerea ei și a celorlalte 14 episcopii existente în Dobrogea – despre care știm dintr-o listă din secolul al VI-lea a eparhiilor subordonate Constantinopolului – în jurul anului 600, când a avut loc o masivă pătrundere a avarilor și a slavilor, viața creștină a continuat în Dobrogea, lucru dovedit cu prisosință de mărturiile arheologice. Informații sigure despre existența unei mitropolii în acest spațiu datează din secolele XIII-XIV; reședința acestei mitropolii se afla la Vicina, puternica cetate bizantină construită de trupele împăratului Ioan Tzimiskes, între anii 971 și 976.

Localizarea acestei cetăți este o problemă controversată, îndelung studiată și dezbătută de specialiști. Unii o așază
în nordul Dobrogei, alții în alte puncte de pe harta Dobrogei. Arheologul Petre Diaconu a susținut ipoteza potrivit căreia Vicina ar fi fost cetatea ale cărei ruine le-a cercetat vreme de zeci de ani în insula Păcuiul lui Soare, aflată la 2 Km de Mănăstirea Dervent.

Ceea ce știm cu siguranță este faptul că Mitropolia Vicinei a avut un rol spiritual însemnat pentru populația românească din acest spațiu. De la sfârșitul secolului al XIII-lea, potrivit surselor istorice, se poate întocmi o listă cu numele ierarhilor care au ocupat scaunul mitropolitan: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-1343) și Chiril (1347-1348). Prin anii 1349-1350, mitropolit de Vicina devine Iachint, într-o perioadă grea, de criză economică și
politică: puterea Bizanțului era în declin, turcii avansau spre strâmtoarea Dardanelelor, genovezii distruseseră flota
bizantină. Nu se știe cu exactitate cât timp a rămas Iachint în scaunul mitropolitan; în 1359 era la curtea domnitorului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Acesta a cerut Sinodului Patriarhiei din Constantinopol, „nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale”, ca Biserica din Țara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului patriarhal; de asemenea, cerea recunoașterea strămutării Mitropolitului Iachint de Vicina (pe care-l chemase mai dinainte la curtea sa) în scaunul mitropolitan al Țării Românești. Domnul român cerea așadar recunoașterea unei stări deja existente, iar nu înființarea unei noi instituții.

Sinodul patriarhal constantinopolitan a aprobat cererea domnului Țării Românești. Patriarhul Calist scria: „Smerenia noastră, chibzuind cele în legătură cu aceasta (cererea), împreună cu dumnezeiasca adunare a arhiereilor din jurul meu, deoarece în chip neclintit ține la strămutarea mitropolitului Vicinei, un asemenea mare voievod, în scaunul a toată Ungrovlahia și al stăpânirii și domniei sale, (...) a mutat, deci, smerenia noastră pe acest mitropolit al Vicinei, cu părerea și încuviințarea sfântului meu împărat, cel prea bun în toate, în scaunul a toată Ungrovlahia. Să fie deci de aici încolo, în toată vremea, zisul preasfințit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, întru Domnul iubit al nostru frate și împreună liturghisitor.”

În același document, Patriarhul Calist indica noului mitropolit un veritabil program de păstorire: „Trebuie ca toți clericii din țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici să asculte și să se supună lui, ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor și să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune și cu ce îi va sfătui și învăța pe ei cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredințarea sub jurământ și făgăduința în scris față de sfânta lui Hristos sobornicească și apostolească Biserică, a acestui de prea bun neam voievod, ca să fie totdeauna Biserica Ungrovlahiei supusă acesteia și să primească de la aceasta ierarh legiuit”. Prin acest act patriarhal, dat în 1359 la cererea domnitorului Nicolae Alexandru, „creștinismul românesc a fost așezat pentru vecie în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului”. La aceasta a contribuit și Mitropolitul Iachint care a organizat viața bisericească a Țării Românești, a hirotonit preoți și a construit biserici de mir în târguri și sate. Mitropolitul Iachint a ajutat și încurajat monahismul românesc. A adus de la Muntele Athos pe monahul Nicodim (de la Tismana) pentru a introduce modelul athonit de viețuire în mănăstiri; a trimis la Mănăstirea Cutlumuș (Athos) călugări care au revenit în țară sporiți duhovnicește și cu mai multă experiență de viață monahală. A organizat în țară, cu ajutorul domnitorului, mai multe mănăstiri: Vodița, Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung, Cozia, Snagov, Târgoviște ș.a.

Nu i-a uitat nici pe românii ortodocși din țările vecine, în special din Transilvania, cărora le-a trimis călugări misionari și le-a hirotonit preoți. A participat la sinoadele constantinopolitane, însă, spre sfârșitul vieții, din cauza vârstei, nu a mai putut să-și îndeplinească această îndatorire.

În 1372, Mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veșnice, fiind înmormântat probabil în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeș, moaștele sale nefiind încă descoperite.

Canonizarea Sfântului Iachint de Vicina, alături de alți sfinți români, constituie prinosul adus de Biserica Ortodoxă Română la lucrarea ortodoxă universală, o contribuție prețioasă prin cea mai mare valoare pe care o pot atinge oamenii – sfințenia.