Vintilă Horia este singurul scriitor român distins cu Premiul Academiei Goncourt, acordat pentru romanul "Dumnezeu s-a născut în exil" (1960), transmite Agerpres într-un medalion documentar. Biblioteca Județeană "Alexandru și Aristia Aman”, care deține un important Fond "Vintilă Horia” l-a pus la dispoziția publicului larg în cadrul Muzeul Cărții și Exilului Românesc.

Ca o paranteză pentru Cancelaria Patriarhală care trimite țidule stranii pe tema "criminalului de război" Mircea Vulcănescu ca urmare a unor note vitriolice ale Institutului Elie Wiesel, amintim că, în urmă cu un an, "criminalul de război" Vintilă Horia a fost repus în drepturi de Tribunalul Dolj, după ce același Institut controversat se burzuluise la Primăria Segarcea la fel ca la poarta Patriarhiei.

"Victorie pentru Vintilă Horia!”, a anunțat Lucian Dindirică directorul Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman – Dolj și președintele Comisiei Naționale a Bibliotecilor (CNB): "Instanța a decis să-i păstreze titlul de Cetățean de Onoare al orașului Segarcea acordat postmortem de către Consiliul Local, în decembrie 2015, cu ocazia centenarului nașterii sale. Titlul fusese retras în februarie 2016, la presiunea lui Alexandru Florian, directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în baza unei argumentații inexacte”.

Reamintim că Consiliul local a hotarât rușinos să anuleze distincția acordată în decembrie 2015 cu ocazia centenarului scriitorului, după ce, invocând legea 217/2015 și o sentință a "Tribunalului Poporului” bolșevic din 1946, prin care Vintilă Horia a fost condamnat pentru ,,crime de razboi”, Institutul pentru studierea Holocaustului din România ,,Elie Wiesel” a cerut expres retragerea acestui titlu. Familia a contestat aberația în instanță și a câștigat, după cum au scris și EVZ și Cotidianul.

Vintilă Horia afirma despre această sentință bolșevică și despre atacurile ulterioare la adresa lui: „Pe mine nu m-au atacat reprezentanții nu știu cărei etnii sau ai nu știu cărui regim politic. M-au atacat dușmanii omului.” Acum, Tribunalul Dolj s-a pronunțat categoric în apărarea memoriei lui Vintilă Horia și a dreptății românești:

"Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Cristina Horia, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Segarcea, având ca obiect anulare act. Anulează Hotărârea Consiliului Local Segarcea nr. 16/15.02.2016.”

La sfârșitul lui 2015, centenarul scriitorului Vintilă Horia (1915-1992) a fost celebrat prin colocvii și comunicări literare și științifice la Universitatea Alcala de Henares din Madrid, la Craiova, Alba Iulia și Deva. Orașul Segarcea, unde a văzut lumina zilei autorul celebrului „Dumnezeu s-a născut în exil”,  distins cu premiul Goncourt în 1960, (atribuit, dar nedecernat), i-a conferit cu această ocazie titlul de cetățean de onoare post mortem.

Vintilă Horia s-a născut la 18 decembrie 1915, la Segarcea. A urmat, la București, Colegiul Național "Sf. Sava" (absolvit în 1933) și Facultatea de Drept; obține și licența în litere a Universității Catolice din Paris.

În iunie 1940 a fost numit atașat de presă la Legația României din Roma, dar în urma schimbării regimului de la București, în octombrie același an este rechemat în țară.

În 1941 i se acordă o bursă Humboldt în Austria, și în anul următor primește numirea ca atașat de presă la Consulatul român din Viena.

Considerat "cetățean al unei țări inamice" ("Dicționarul general al literaturii române", 2005), în august 1944 este internat pe rând în mai multe lagăre din Germania și Austria. Evacuat de armata engleză la Bologna, în alt lagăr, a fost eliberat la sfârșitul războiului.

A refuzat să se întoarcă în țară și a rămas în Italia. De altfel, în țară a fost condamnat, în 1946, sub acuzația de înaltă trădare, la muncă silnică pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea întregii averi.

Vintilă Horia, împreună cu soția, a ajuns, în 1947, la Florența, unde l-a întâlnit pe scriitorul italian Giovanni Papini. Mai târziu, în 1963, legat de această întâlnire, publică la Paris interviuri cu Papini.

În 1948 emigrează în Argentina. La Buenos Aires lucrează ca funcționar la o societate comercială și ca lector de limba și literatura română la Facultatea de Litere și Filosofie. Tot aici fondează revista "Noutăți despre Argentina și România". S-a întors în Europa, în 1953, cu o bursă de studii a Institutului de Studii Hispanice, stabilindu-se la Madrid, unde s-a angajat ca funcționar la un hotel, apoi ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă și, în cele din urmă, a fost numit profesor la Școala Oficială de Jurnalism.

A redactat, în franceză, romanul "Dumnezeu s-a născut în exil" (''Dieu est né en exil''), care apare în 1960, obținând un mare succes și fiind distins cu Premiul Goncourt.

Contestat dur de mediile literare de extremă stânga de la Paris - și de ambasadorul comunist la Paris, după cum puteți citi mai jos -, care, potrivit "Dicționarului general al literaturii române", reproșau juriului că a premiat un fost membru al unui partid fascist, scriitorul a renunțat la acest premiu, printr-o scrisoare adresată juriului Academiei Goncourt. Premiul însă nu i-a fost retras niciodată.La începutul lunii decembrie 1960, ziarul "Le Monde" puncta finalul acestui caz "atrăgând atenția, într-un articol semnat de Robert Escarpit, asupra faptului că un premiu literar încununează o carte și nu are nici o legătură cu biografia autorului" ("Dicționarul general al literaturii române", 2005).

Cine îl execută public pe Vintilă Horia: Rețeaua KGB/NKVD din Guvern și MAE

Istoricul Corneliu Ciucanu, în lucrarea sa, "Securitatea și exilul românesc anticomunist. Cazul Vintilă Horia", scrie despre adevărata identitate a lui Mircea Bălănescu, care între 1956-1960 a ocupat funcția de ambasador la Paris și a orchestrat campania ticăloasă de presă împotriva exilatului Vintilă Horia, după ce juriul Academiei Goncourt a hotărât premierea scriitorului român pentru romanul său „Dumnezeu s-a născut în exil”. Bălănescu a fost coleg cu Mihai Șora sub Ana Pauker.

"Născut la 29 aprilie 1910 la Roman, Bălănescu Mircea (în realitate, Eugen Bendel) a urmat liceul la Botoșani, apoi în 1929 a plecat în Franța unde a frecventat timp de doi ani cursurile la Facultatea de Medicină din Paris. Trebuie menționat că încă din anii de liceu, Eugen Bendel a intrat în UTC, făcând parte din aceeași celulă cu Lucian Goldmann, viitor profesor universitar în Franța și teoretician al marxismului, Hermina Marcusohn (viitoare Tisminețchi, deci mama lui Vladimir Tismăneanu), cu sora acesteia Bianca Marcusohn (care și-a schimbat numele în Cristina Luca) și cu Ana Grossman, ulterior Ana Toma. În 1931 a revenit în țară și a urmat în continuare Facultatea de Medicină din București, secția farmaceutică. A activat în cadrul Asociației generale a studenților evrei din România, iar în anul 1932 a fost primit în rândul membrilor P. C. R. În 1934, farmacistul Eugen Bendel a fost arestat de Siguranță bucureșteană pentru activitate comunistă și trimis la Chestura de poliție Botoșani. Anchetat de Biroul de Siguranță din localitate i s-a întocmit rechizitoriu și a fost trimis în judecată. A fost condamnat și a executat șase luni de închisoare. În 1935, îl identificăm pe lista membrilor fondatori al „Ligii contra prejudecăților”, scriind articole cu pseudonimul Mircea Bălănescu în reviste de stânga și în „Orizont”, publicația oficială a Ligii ( Fl. Dragne, Cu privire la organizațiile de masă create, conduse sau îndrumate de PCR, în „Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR”, București, nr. 6/1964, p. 115-133, p. 79; Gh. Ioniță, Liga contra prejudecăților, organizație de masă legală condusă de PCR, în „Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR”, București, 1971, p. 79; idem,Pentru Front Popular Antifascist în România. Organizații democratice legale create, conduse sau aflate sub influența PCR (1935-1938), București, 1971, p. 78-81). A făcut parte, de asemenea, și din Asociația „Amicii URSS” ( Gh. Ioniță, Pentru Front Popular Antifascist în România. Organizații democratice legale create, conduse sau aflate sub influența PCR (1935-1938),București, 1971, p. 78-81 După 1940 a fost secretarul lui Stefan Foris, răspunzând de organizarea curierilor, iar în 1943 a activat în cadrul Comitetului P. C. R Ilfov ca șef al Secției de agitație și propagandă. După debarcarea lui Foriș din fruntea PCR în aprilie 1944 și mai ales după august 1944 s-a apropiat de așa numitul grup moscovit. În fapt, încă din 1940 a lucrat o perioadă în clandestinitate în redacția ziarului „Scânteia”, alături de Iosif. Chișinevscki și Leonte Răutu, iar după 23 august a devenit redactor șef adjunct la „Scânteia” și colaboratorul apropiat al lui Miron Constantinescu. Ca redactor șef adjunct la „Scânteia” se ocupa de pagina externă a ziarului, calitatea care – cel puțin în ochii Anei Pauker – îl recomanda pentru misiuni de politică externă. Epurările masive din cadrul Ministerului Afacerilor Străine, nevoia de personal loial, dar și relațiile cu Ana Pauker, Chișinevski, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Ana Toma ( care era proaspăt numită director la MAE) au contribuit la numirea lui M. Bălănescu (în 1945 renunțase oficial la numele de Eugen Bendel) ca observator al RPR la sesiunea ONU în toamna anului 1948 (ANIC, fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dosar 10/1948, f. 24-36 – Raport asupra misiunii de observator al RPR la Adunarea Generală a ONU, 21 septembrie-12 septembrie 1948). În 1949, Mircea Bălănescu a fost numit director MAE de către Ana Pauker, iar între 1956-1960 a ocupat funcția de ambasador la Paris (ACNSAS, fond SIE, dosar 54528, vol. 1, f. 3 și urm.).", arată Corneliu Ciucanu în "Securitatea și exilul românesc anticomunist. Cazul Vintilă Horia".

Alte date furnizate de Agerpres: Întors în Spania, în 1964, scriitorul, care colaborează la câteva dintre cele mai reputate reviste madrilene, dar și din alte orașe spaniole, precum și din alte țări, se integrează în viața culturală spaniolă, primind cetățenia acestei țări în 1972. În anii 1969 și 1970 întreprinde lungi călătorii în Europa și în America de Nord, ca reporter al revistei "Tribuna Medica" din Madrid, realizând interviuri cu importante personalități literare și științifice, care au fost adunate în volumul "Viaje a los centros de la tierra", 1971. "Vintilă Horia a fost unul dintre marile spirite românești și europene din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru care datoria fundamentală a intelectului uman era construcția unei lumi unde libertatea interioară să fie principiul diriguitor" ("Dicționarul general al literaturii române", Ed. Univers Enciclopedic, 2005, București).

În țară, Vintilă Horia înființează revista "Meșterul Manole", 1939-1941 (în colaborare cu Ovid Caledoniu, Virgil Carianopol, Miron Suru și Ion Șiugariu). După plecarea în exil este redactor-șef al revistei "Dinamica Social" (Buenos Aires, 1949-1953), fondator și director al revistei de cibernetică și futurologie "Futuro Presente" (Madrid, 1971-1976), codirector al revistei "Metapolitica" (Roma), fondator și director al colecției universitare "Punto Omega" (Madrid, 1966-1969), în care îi editează, alături de alți autori importanți, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu, fondator, în 1983, al Fundației Culturale Române, cu sediul la Madrid.

Se impune, de asemenea, și ca istoric literar. Vintilă Horia a fost profesor de literatură universală și comparată la Universidad Complutensc din Madrid, de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris, apoi la Universitatea din Alcala de Henares. În același timp, traduce în spaniolă opere ale unor scriitori italieni, francezi, germani și, nu în ultimul rând, români: printre altele, scrieri ale lui Panait Istrali ("Ciulinii Bărăganului", 1973) sau George Uscătescu ("Oameni și realități ale timpului nostru", 1961). Alcătuiește antologiile "Poezia românească nouă" (1956) și "Antologia poeților români în exil" (1950).

Laureat al premiilor "Il Conciliatore" (Milano, 1961), "Bravo a los hombres que unense en la verdad" (Madrid, 1972), "Dante Alighieri" (Florența, 1981). Începând cu "Dumnezeu s-a născut în exil", la care s-au adăugat volumele "Le Chevalier de la resignation" (1961) și "Perseguid a Boecio" (1983), Vintilă Horia scrie o trilogie: "în care tragedia exilului, deopotrivă a celui fizic și a celui spiritual, capătă sensuri universale" ("Dicționarul general al literaturii române", 2005).

S-a stins din viață la 4 aprilie 1992, la Villalba, Spania.

"Diversă ca expresie, ficțională și eseistică, redactată în patru limbi neolatine, încărcată de livresc și vertebrată în același timp de exil, ca topos fundamental, opera lui Vintilă Horia se alătură ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu printr-o creație simptomatică pentru destinul intelectualității românești și de aiurea, supusă totalitarismului de azi și de ieri", spune criticul și istoricul literar, Mircea Muthu.

Lucrări din opera sa: "Procesiuni", București, 1936; "Cetatea cu duhuri", București, 1939; "Cartea omului singur", București, 1941; "A murit un sfânt", Buenos Aires, 1951, ediția a 2-a, București, 2000; "Eseu despre interpretarea ciclică a istoriei", Madrid, 1953; "Presencia del mito", Madrid, 1956; "Pocsia y libertad", Madrid, 1959; ''Les Impossibles'', Paris, 1962; ''Quaderno italiano'', Pisa, 1962; ''Diccionario de los Papas'', Barcelona, 1963; ''Giovanni Papini'', Paris, 1963; ''La Septicme lettre'', Paris, 1964; ''Journal dun paysan du Danube'', Paris, 1966; ''El hombre de las nieblas'', Barcelona, 1970; ''Espanayotros mundos'', Barcelona, 1970; ''Viajea los centros de la tierra'', Barcelona, 1971; ''Introduccion a la literatura del siglo XX'', Madrid, 1976; ''Consideraciones sobre un mundo peor'', Barcelona, 1978; ''Literatura y disidencia'', Madrid, 1980; ''Perseguid a Boecio'', Madrid, 1983; ''Un sepulcro en el cielo'', Barcelona, 1987; ''Mai bine mort decât comunist'', București, 1990; ''Reconcjuista del Descubrimiento'', Madrid, 1992; ''Mai sus de miazănoapte'', București, 1992; ''Introducere în istoria filosofiei românești modeme'', București, 1999; ''Moartea morții mele'', Cluj-Napoca, 1999; ''Sfârșit de exil'', București, 2001; ''Credință și creație'', Cluj-Napoca, 2003. (surse: Academia Română - ''Dicționarul general al literaturii române''; Ed. Univers Enciclopedic, 2005, București; https://www.editura-art.ro) AGERPRES / (Documentare - Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru). Cinste lor! - Nota AN.

Vintilă Horia: "Rugăciune pentru rănile țării”

Nu da Doamne, nici unui dusman
Suferinta noastra dintr-un an
Si ne iarta, noua daca plange
Inima din noi. de-atata sange

Painea noastra coapta-n bunatate,
Da-ne-o noua, ca si pana acum,
Fa-ne, Doamne, prin durere, drum,
Ca unei corabii, pe-n noptate

Lasa-ncet, din cerul Tau sa cada
Pacea peste noi, ca o zapada
Si pe-o raza de luceafar mare
Da-ne semn de mila si-ndurare.

Dintr-un cap in celalalt al zarii,
Abatut candva, la o rascruce,
Umilit ca Fiul Tau pe cruce,
Zace-n lacrimi trupul rupt al tarii.

Pica-i Doamne, din uleiul sfant,
Peste rani cioplite in pamant
Si inalta din puterea gliei,
Chipul cel rotund al Romaniei.

ÎNCHINARE

Prin targuri, Doamne, sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit: un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.

Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.

Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.

Sursa: MĂRTURISITORII