Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (7)

• IC XC NI KA 10.04.2023 20:36

  • Ați transcris greșit: “Nu vreau să-i judec că nu e treaba mea, nu îi compătimesc.” Corect “.. DOAR în compătimesc” - ceea ce e cu totul altceva!
  •  
  • Doamne, ajută!

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• GabrielS 10.04.2023 21:03

  • Canon 1 sinod Antiohia din anul 341
  •  
  • Toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului și marelui sinod, cel adunat în Niceea, în ființa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paștilor, să fie neîmpărtășiți, și lepădați de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite(!!!). Și acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoșii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și tulburarea Bisericilor, a se osebi, și cu iudeii a săvârși Paștile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luiși s-a făcut pricinuitor de păcat, ci și multora de stricăciune și de răzvrătire. Și nu numai pe unii ca aceștia îi caterisește de Liturghie, ci și pe cei ce vor cuteza a se împărtăși cu aceștia după caterisire. Iar cei caterisiți să se lipsească și de cinstea cea dinafară, pecare o au câștigat sfântul canon, și preoția lui Dumnezeu.
  •  
  • CANONUL 7
  •  
  • Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paștilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârși, să se caterisească. [Apostolic, can. 70, 71; Sinod 6 can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 37, 38; Cartagina, can. 60, 81, 117]

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• GabrielS 10.04.2023 21:14

  • Nae Ionescu - Dificultăți bisericești - Ce e cu data Sfintelor Paști?
  •  
  • Hotărât lucru, Biserica noastră e sortită să treacă prin tot felul de greutăți. Sunt unele ridicate prin amestecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt altele provocate de penetrațiunea spiritului laic și de pierderea simțului tradiției și al canonicității vieții noastre bisericești. Dar sunt chestiuni cari nu au nici un fel de legătură cu influența lăturalnică și cari, dacă pricinuiesc greșeli, e pentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O asemenea problemă e cea a datei la care se vor sărbători Sfintele Paști în anul 1929. Nu credeam să avem prilejui a ridica așa de curând această chestiune. Știam că, în Sfântul Sinod, se pusese problema și că la calcularea acestei date se iviseră dificultăți. Dar mai știam că, tocmai pentru că lucrurile nu erau clare pentru toată lumea, o hotărâre nu se luase; chestiunea urmând a mai fi studiată. Când, iată că astăzi ni se comunică, din sursă absolut demnă de încredere, că data sărbătoririi Sfintelor Paști a fost definitiv fixată pentru 31 mart. 31 mart? Cine a hotărât această dată imposibilă și pentru ce motive? Sfintele Paști la 31 mart însemnează că nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeași cu catolicii, nici cu protestanții, nici - ceea ce e încă mai grav - cu ceilalți ortodocși. Mai însemnează că vom sărbători Paștele înaintea paștilor evreiești; ceea ce contravine în chip expres și adevărului istoric, așa cum este el înregistrat în Sfânta Evanghelie, și hotărârii explicite a Sinodului de la Niceea ce stipulează că în nici un caz data Paștilor nu se poate fixa înainte de paștele evreiești. Ni se răspunde că data de 31 mart e indicată de calculele științifice ale noului calendar; și că, dacă am renunța la ea, o altă dată indicată de aceleași calcule, după care, de altfel, serbează celelalte Biserici Ortodoxe, ar fi așa de târzie, încât Postul Sfântului Petru nu ar dura decât trei zile... Să, mai vorbim însă și serios. Chestiunea calendarului a făcut poporenilor noștri destul sânge rău. Agitația pe această temă, întreținută precum ne amintim și de, iresponsabilitatea dlui Goga, nu e nici astăzi terminată. Defectuos și neîndemânatic inițiată, schimbarea calendarului a fost, de bine de rău, acceptată maț mult prin scurgerea vremii. E cuminte să dăm agitatorilor un nou prilej - de data aceasta perfect fundat - pentru răscolirea patimilor?... Calculele științifice se opun? Noi, care știm aproximativ cum se adună două numere, ne îngăduim a observa reprezentanților „științei” că și celelalte biserici ortodoxe, care vor sărbători Învierea după paștile evreiești, tot după calcule științifice se conduc. Prin urmare, să înceteze pretențiunile „științificilor”. Și să ne gândim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul că creștinismul răsăritean, și așa destul de fărâmițat, ar trebui să evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifestare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; mai ales astăzi - când renașterea religioasă a Răsăritului trebuie să ducă la precizarea unei conștiințe comune. Ce e de făcut? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz, până când nu vom cerceta cu grijă problema. E sigur însă că hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăți, nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou în studiu și în discuțiune. Și să se convoace în toamnă o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod… Agitații pe tema calendarului Un sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiție semnată de câteva sute de oameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului Cultelor și prin care creștinii cer Ministerului să-i lase să-și prăznuiască sărbătorile după stilul vechi… Petiția este tipărită. Ceea ce însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în țară. Mi se afirmă că acțiunea împotriva noului calendar are impunătoare proporții. Treizeci de comune din acel colț de Moldovă nu mai merg la biserică pentru că preoții slujesc după noua orânduială a Sfântului Sinod. Unii din ei se duc duminica, dar lucrează în zilele de sărbătoare după stilul nou. Alții ocolesc biserica chiar în zilele de duminică pentru că... se calcă legea. Asta însemnează că nici până astăzi opera de lămurire a credincioșilor, pe care am ceruto stăruitor în urma neîndemânaticei reforme a calendarului și care, pe alocurea, a fost chiar inițiată, nu și-a făcut efectele… Pentru liniștirea creștinilor La Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez de chestiunea agitației pe tema calendarului - agitație pe care marea majoritate a publicului o socotea închisă - mi s-a lămurit că asemenea petiții, ca cea de care scriam în numărul de ieri și prin care se cerea, nici mai mult nici mai puțin decât dreptul de a prăznui sărbătorile după vechea așezare - sunt cu zecile depuse la minister; iar semnăturile sunt până acum mii. Se prin aceasta că afirmația pe care o făceam ieri asupra caracterului grav și general al acestei agitații era fundată… Așa fiind, noi trebuie să constatăm că, în fața caracterului grav al acestor întâmplări, cel puțin acum va trebui să se intervină de sus pentru a se drege ceea ce mai poate fi dres. Ce e de făcut e simplu. Mai întâi, trebuie anulat principalul motiv concret de agitație: data serbării Paștelui în anul care vine. Omul purtător al petiției, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că așezarea prăznuirii Sfintelor Paști în 1929 reduce până la desființare Postul Sfinților Petru și Pavel. „Nea tăiat Postul Sfinților Apostoli, domnule profesor. Apoi, așezare e asta, ori stricare de lege?”… De ce se tem anume creștinii? De păcatul de a prăznui sărbătorile împărătești și pomenirea sfinților Bisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse ca indicate de Biserica Dreptcredincioasă. Să presupunem un moment că teama lor ar fi fundată. Și că, în adevăr, noul calendar ar fi o greșeală și un păcat împotriva Ortodoxiei…
  • Un sighilion patriarhal Problema calendarului este iarăși în centrul preocupărilor. Se ridică din Basarabia și de prin nordul Moldovei, adică tocmai de prin părțile unde sensibilitatea noastră religioasă este mai ascuțită și unde chestiunile bisericești sunt totdeauna actuale. Pentru opinia publică a orașelor, problema apare mai degrabă ca un cui sum. Oamenii ridică din umeri și se miră; parcă ce-i dacă mergem după vechiul sau noul calendar! Nu e nici o surpriză. Și totuși, problema este esențială Ortodoxiei și o întreagă literatură a chestiei există. Dăm, de pildă, astăzi un sighilion patriarhal; e vechi de prin 1583. Dar conținutul lui e plin de suc. Iată-l: „Ierimia, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă - și Patriarh ecumenic Fiindcă din nou Biserica Vechei Rome, înșelându-se de mândra deșertăciune a astronomilor săi, cu nechibzuință a schimbat preafrumoasele așezăminte despre Sfintele Paști, stabilite și hotărâte de cei 318 Sfinți Părinți ai Sfântului întâi Sobor Ecumenic din Niceea, care cu cea mai mare sfințenie se respectă de toți creștinii din întreaga lume ca niște așezăminte neatinse, astăzi devine cauza ispitelor. Înaintea mea, ca unui Patriarh ecumenic, s-au prezentat bărbați armeni întrebându-se despre practica sărbătorirei Paștelui, fiindcă și lor le să impune primirea acestei inovațiuni. Pentru de aceea noi a trebuit să le spunem ce despre acestea e hotărât de Sfinții Părinți. Chibzuind împreună cu Fericitul Patriarh al Alexandriei și Fericitul Patriarh al Ierusalimului și cu cialanții membri ai Soborului, în numele Sfântului Duh hotărâm: a lămuri așezămintele despre aceasta ale Sfinților Părinți. Cel ce nu urmează tradițiilor și obiceiurilor Bisericii și celora, cum au poruncit cele șapte Soboare Ecumenice despre Sfintele Paști, legiuind toate bine ca să-i urmăm, și voiește a da Pashaliei grigoriane și calendarului papist, acela ca și ateii astronomi lucrează contra tuturor hotărârilor Sfintelor Soboare, voind prin aceasta a le schimba și a le slăbi, să fie ANATEMA, depărtat de Biserica lui Hristos și de la adunarea credincioșilor. Dar voi, pravoslavnicilor și bine cinstitorilor creștini, stați în cele ce ați învățat, în cele ce v-ați născut și educat. Și când va fi necesar, și sângele vostru să vărsați ca să păstrați credința și mărturisirea părințească. Păziți-vă și feriți-vă de unei ca aceștia (reformiști), ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute vouă fi rugăciunea credinței voastre să fie cu voi, cu toți. Amin”. Cei cari „decid” în chestiunea calendarului au gândit la toate lucrurile astea? Noi mai avem și alte texte și o să le dăm.
  •  
  • Cuvantul 1929

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• GabrielS 10.04.2023 21:55

  • Mircea Vulcănescu - Infailibilitatea Bisericii și failibilitatea sinodală
  •  
  • Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire (Romani X,10) Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfintelor Paști, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esențiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sfântului Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sfântul Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credință dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuși erorilor. Afirmație ce închide o masivă ignoranță în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilității hotărârilor sinodale… ecumenicitatea. Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaște altă autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoașterii infailibilității? Răspundem:-- Biserica nu recunoaște hotărârea unei autorități ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei. Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ? Chestiunea merită discuție, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărțile catolice, cuprind, în această privință, erori incompatibile cu ființa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică recunoaște, în vicarul lui Isus Hristos, pe deținătorul infailibilității în materie de învățătură, atunci când se rostește ex cathedra, o face întemeiată pe o concepție despre biserică potrivit căreia ființa ei văzută, deși de aceeași esență, este substanțial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credință, cunoscând în biserică două firi (văzută și nevăzută), unite într-o singură ființă, nu cunoaște decât unul singur și același Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veșnic de față în viața tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăși unitatea Duhului, [din care] izvorăște și infailibilitatea în materie de învățătură. Biserica, în întregul ei, este ,,stâlp neclintit și îndreptar adevărului”. Rolul preoției, în ceea ce privește infailibilitatea în materie de învățătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepția catolică. Scrisoarea patriarhilor se rostește, cum nu se poate mai limpede, în această privință: „...iar nestricarea dogmei și curăția rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler și popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora față de alții, care este, cu alt nume, însuși trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioșilor.” În lumina acestora, cum se lămurește ideea ortodoxă a ecumenicității? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identității de fapt, a afirmațiilor Bisericii întregi, în timp și spațiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învățăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaștere a ecumenicității. Spre deosebire de catolici, la care papa și sinodul se socotesc pe ei înșiși judecătorul și măsurătorul adevărului cuprins în tradiție, în ortodoxie, tradiția este cea care mărturisește de ecumenicitatea unui sinod; SfântulSinod însuși nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toți, totdeauna” (Sfântul Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Sfântul Petru Movilă). Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicității, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocși în viață, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toți și pretutindenea… Care este, acum, situația SfântulSinod al Bisericii noastre?... Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel: ,,nu toți chiriarhii erau la ședință; unii din cei prezenți cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Și la ședință n-a fost patriarhul”… Întrebăm: în această situație, mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului și de amenințări din partea Sfântului Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinței ortodoxe? Și cine străjerii ei?... Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioșilor ortodocși întru păstrarea „comorii de mult preț” se dovedește a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înșine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni, I, 8).
  •  
  • Între catolicism și erezie sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale
  • A vrut bunul Dumnezeu, pentru păcatele noastre mari și grele, să încerce într-atâta Biserica neamului nostru românesc… Lucrul s-a săvârșit prin hotărârea ca Biserica Românească să serbeze Paștile anul acesta, împotriva Predaniei și a Canoanelor, singură și înainte de paștile iudeilor, la 31 martie [1929], în loc de 5 mai, la data adevărată și laolaltă cu ceilalți dreptcredincioși. S-a arătat aci, în zilele trecute, care este mărturia dreptei credințe de pretutindenea și de oricând (mărturie care singura are preț, ci nu biata părere a minții noastre omenești!) față de această hotărâre… S-ar putea părea unora ciudat că o hotărâre — zice-se — de ordin curat disciplinar și canonic, cum e aceea a hotărârii datei Paștilor, ar putea avea vreo urmare privitoare la atingerea celor drepte ale credinței. Deosebirea neînfrântă a Bisericii de Răsărit între dogme și canoane pare a face acest lucru cu neputință: dogmele fiind, prin firea lor, veșnice și neschimbătoare (Valsamon, la canon 64, al Sinodului Trullan); iar canoanele fiind schimbătoare, după nevoile Bisericii (vezi: Canon 12, al Sin. Trullan, desființând Canon 5 Apostolic), schimbarea unora neaducând, prin urmare, vătămare celorlalte. La o mai mare adâncire, însă, vedem că deosebirea dintre dogmă și canon nu e formală. Și unele, și altele sunt date prin canon în formă imperativă, sub sancțiunea depunerii sau anatemei și confirmate de Predania și uzul cel bisericesc de pretutindeni. În fapt, Tradiția este aceea care a deosebit în chip concret care este adevăr de credință și care e prescripție spre disciplină. Dacă, dar, lucrurile stau astfel și dacă — după cum s-a arătat aci, altă dată — Tradiția Bisericii nu este deosebită de Biserica însăși; după cum Biserica este un singur trup al lui Hristos, tot astfel și Tradiția este un trup nedespărțit, un organism spiritual, în care fiecare lucru ține într-atâta de întreg, încât, o smintire a lui poate aduce o smintire fără asemănare a totului. Atât este această Tradiție de unitară, încât nimic nu poți clinti din ea fără ca totul să fie primejduit a se clinti, căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinței. Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are, în viața tainică a Bisericii, o motivare contingentă, psihologică, locală și oportunistă — adică, potrivită împrejurărilor de timp și loc —, cum se întâmplă în istoria lumească scrisă-n spiritul laic de astăzi; fiecare hotărâre bisericească are, în lumea celor care nu se văd, în viața tainică a Bisericii, un înțeles nebănuit, împlinește un gând ascuns al lui Dumnezeu, întruchipează o armonie ascunsă, care nu se înfățișează decât ca un semn în ghicitură față de toate celelalte. Și, clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup, se clintesc, pe nebănuite și fără să ne dăm seama, lucruri menite a rămâne neclintite.
  • Astfel, Canonul al 32-lea al Sinodului Trullan (Syntagma Atheniană, II, 580) hotărăște ca nimic nou și potrivnic învățăturii tradiționale să nu se introducă, de teamă ca nu cumva să se atingă învățătura fundamentală. Vezi, în același sens, și Canonul 21 al Sinodului din Gangra, precum și Canonul 7 al celui de-al 7-lea Sinod Ecumenic (Syntagma Ateniană, II, 580), la care se referă amenințarea cu anatema a Sinodului din Constantinopole în 1638, sub patriarhul Chiril din Berea, către cel ce ar îndrăzni să atingă predania bisericească și să introducă inovații în Biserică; compară și Scrisoarea patriarhilor orientali, art. 17, precum și Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care arată că dogmele și descoperirile păstrate în Biserică, atât cele ce-și au originea în învățătura scrisă, cât și cele ce-și au originea în tradiția Apostolică, încredințată nouă prin Sfintele Taine, „au aceeași putere pentru evlavie”. La care Syntagma Ateniană adaugă: „dacă negăm obiceiurile neconsemnate și autoritatea cea mare ce stă în ele, atingem cu dinadinsul Evanghelia în elementele ei de căpetenie”... (IV, 283); și aceasta, pentru că orice obicei care are valoare în Biserică are la temelia lui un adevăr (Sfântul Ciprian, Ad Pompejum. Epistola 74; cf. Firmilian, Epistola către Ciprian, Inter Epistolas Cypriani, Epistola 75; Clement Alexandrinul, Stromate, cartea a Vll-a, c. 16). Astfel este, desigur, și cu fixarea datei sărbătorii Paștilor, sărbătoare fără de asemănare în anul bisericesc, de așezarea căreia atârnă nenumărate alte rânduieli, sărbători și posturi ale anului. Fixarea datei Paștilor este, desigur, și ea în legătură cu vreun înțeles ascuns, cu vreun adevăr tainic, dar plin de însemnătate, altfel, desigur, că nici Apostolii și nici Sfinții Părinți nu și-ar fi dat osteneala să rânduiască, cu amărunțime, data acestei sărbători în Așezămintele lor (c. V, cap. XVII), nici SfântulMartir Polycarp al Smirnei și Policrate din Efes nu s-ar fi împotrivit în zadar papei Victor I pentru aceasta și nici Sinodul celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea nu ar fi hotărât cu pedeapsă ce se cade și ce nu se cade a păzi, în această privință, drepții credincioși! Care este, dară, acest înțeles al Sărbătorii Paștilor și cum stă, față de el, hotărârea pomenită a Sinodului Românesc ? Două lucruri se tulbură în viața Bisericii prin așezarea Paștilor la 31 martie, stil nou: cel dintâi este căderea Paștilor înainte de isimeria cerească; al doilea este căderea Paștilor, uneori, înainte de paștele iudeilor. Cel dintâi, împotrivindu-se hotărârii formale a Canonului 7 Apostolic în adevărata lui înțelegere arătată de Sfinții Părinți, precum s-a arătat aci mai înainte; iar al doilea, fiind împotriva Predaniei Sfinte a Bisericii, după cum arată Matei Vlastare în tâlcuirea aceluiași Canon 7 Apostolic. Despre sensul tulburării provocate de așezarea Paștilor înainte de isimeria cerească (iar nu cea astronomicească), s-a arătat aci că înseamnă îndrăgirea lumii simțurilor în disprețul lumii neschimbătoare a gândului dumnezeiesc. Lăsând să se înțeleagă că Apostolii au legat în chip nedespărțit primăvara sufletului de primăvara anului, chiriarhii români sunt împinși să gândească, fără să-și dea seama, că Paștele creștinesc ar avea o legătură necesară cu păgâneasca serbare a primăverii. Oricât de mare ar fi analogia celor două primăveri, nu numai că între ele nu poate fi nici o legătură necesară, dar ele sunt fundamental deosebite, fără de asemănare, prin înțelesul esențial al Paștilor, prăpastie de netrecut pentru păgâni.
  • O a doua nesocotință, mai gravă, naște din această săvârșire a Paștilor înainte de isimeria cerească. E săvârșirea a două Paști în cursul aceluiași an, lucru neîngăduit de Așezămintele Apostolești: „Voi, fraților, care ați fost răscumpărați cu scumpul sânge al lui Hristos, trebuie să sărbătoriți zilele Paștilor cu îngrijire și cu luare-aminte după isimerie, ca să nu sărbătoriți de două ori într-un an amintirea unei patimi, ci o dată pe an, spre aducerea-aminte de Cel ce a murit o dată”; și, mai departe: „Voi însă păziți cu îngrijire isimeria primăverii, care cade în ziua a douăzeci și doua a lunii a douăsprezecea, care este distru (martie), așteptând până în ziua a douăzecea a sfertului întâi de lună, ca nu cumva ziua a patrusprezecea a lunii (de pe cer) să cadă în altă săptămână și, rătăcindu-ne din neștiință, să serbăm Paștile de două ori în același an”... (cartea a V-a, cap. 17). Anul bisericesc preînchipuie, în așezarea lui, întreg văleatul, de la Facere și până la Judecată. Și, cum pentru tot acest timp creștinii nu mărturisesc decât o singură Înviere a lui Hristos, întru care cu toții avem viața, asemenea numai o Înviere pe an se cuvine să serbăm. Serbând mai mult decât un Paște în fiecare an întru închipuire, cată a se-nțelege că întru adevăr o singură jertfă și o singură înviere n-ar fi de-ajuns spre mântuire; căci, în cursul aceluiași văleat, închipuit de cursul aceluiași an, ar urma că după înviere s-ar face o nouă vânzare și după vânzare o nouă răscumpărare și astfel Biserica ar cădea în prăpăstiile cele mai de afund ale rătăcirilor origeniste privitoare la-nviere. Aceasta nu se întâmplă însă și cu Paștele cel zilnic, săvârșit în Biserică întru împărtășirea credincioșilor cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos, pentru că acestea nu sunt mai multe Paști, adică mai multe jertfe, nici mai multe învieri, ci continuarea neîntreruptă și fără de număr, de fapt și întru adevăr și nu întru închipuire, a uneia și aceleiași jertfe arhierești și Sfinte Învieri a lui Hristos, întru care cu toții avem parte. II Este, deci, o mare deosebire de făcut — și, cu ea, am pătruns în miezul chestiunii noastre — între înțelesul ontologic al Paștilor liturgice ce se săvârșesc în orice zi — Paștele săvârșirii și al împlinirii jertfei — și celălalt înțeles al Paștilor, al amintirii și sărbătoririi, care se petrec o dată în an. Cel dintâi Paște, euharistie, e un fapt real, dar tainic, petrecut în timp, dar neatârnat de vremuri, pe care le măsoară, umplând cu plinătatea lui, ca un izvor veșnic de Har, timpul dintre Golgota și Judecata de Apoi; un fapt neasemănător și unic, la care suntem toți chemați ca să luăm parte: Jertfa de Sine a lui Dumnezeu pentru dragostea Sa de oameni. Aceste Paști sunt temelia și Taina însăși a Bisericii. Celelalte Paști, sărbătorești, au însă și alt înțeles, legat de cel dintâi, însă deosebit de dânsul. Paștele anual nu este numai săvârșirea jertfei, ci și vedenia mai dinainte, ca într-o prefigurare, a roadelor acesteia pentru universul întreg. El este deci vedenia simbolică a jertfei și a rostului ei pentru soarta lumii, în cadrul unui șir întreg de semne care se urmează-n vreme (calendarul).
  • De Paști, Biserica se vede pe sine ca-n oglindă și-și măsoară creșterea către „statul lui Hristos”, subliniind, prin deosebită întristare și bucurie, acest sfânt înțeles al jertfei dumnezeiești pentru soarta lumii (Așezămintele Apostolești, V, 17-19). Rămâne totuși, între comemorarea anuală și simbolică a învierii universale întru Hristos, și săvârșirea reală a jertfei euharistice o legătură pe care deosebirea de mai sus nu o înlătură, ci, dimpotrivă, o-ntărește. Legătura ar putea izvorî din firea simbolului însuși, care-i mai mult decât o simplă analogie formală și închide în el o referință reală și directă a celui simbolizat: „cu asemănarea se cheamă cel asemenea”. În cazul Paștilor, asemănarea este însăși mai mare, simbolul cuprinzând în sărbătorirea lui însăși săvârșirea reală a semnificației (Ibidem, V, 19). Prin aceasta, cele două Paști nu sunt, deci, în firea lor, decât unul singur. Prin aceea însă că totul nu e încă îndumnezeit și nu ia parte-n fapt la Jertfa arhierească a lui Hristos, se naște-n vreme o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru Hristos, deosebit de săvârșirea zilnică a jertfei: Paștile (Ibidem). Astfel, sărbătorirea Paștilor de an nu e nici ea o preînchipuire ideală, un simulacru al Paștelui cel veșnic, ci este o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru mântuire. Este vedenia — începătura încă de acum — a rodului jertfei celei dumnezeiești, este „arvuna învierii” tuturor (Ibidem, V, 7; V, 19). De aceea, Paștile este, înainte de orice: „împărtășire”, dar împărtășire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască. A face Paștile înseamnă, deci, pentru creștin a se împărtăși, a avea parte la Înviere. A face Paștile înseamnă însă, pentru Biserică, a se uni împreună în împărtășanie toți creștinii laolaltă, întru nădejdea învierii tuturor. Astfel, sărbătorirea anuală a Paștilor devine chezășia și semnul biruinței totale celei de apoi asupra șarpelui și a morții în această deosebire de înțeles stă și deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paști, cel împlinit și cel de semne. Din nevoia de a înfățișa în vreme acest înțeles al sărbătoarei în cadrul anului de semne, izvorăște, deci, sensul așezării datei Paștilor în calendar. Dar aici intervine piatra de poticnire: paștile iudeilor. Dacă între înțelesul celor două Paști legătura e aceea pe care am văzut-o, urmează că sărbătorirea Învierii nu se poate face, în nici un chip, odată sau înainte de paștile iudeilor. Să lămurim. A. După cum ne spune Cartea Ieșirii lui Moise (cap. XII), Paștile legii vechi a fost așezat de Dumnezeu întru pomenirea ieșirei din Egipt a neamului lui Israil. Rânduiala jertfirii mielului cu acest prilej, precum și a mâncării azimei trebuiau să aducă aminte iudeilor de scoaterea lor din robie; dar ea mai trebuia să preînchipuie jertfa sângeroasă a mielului și a Păstorului, slobozirea prin ea de sub cătușele morții, păcatului și fărădelegii întru Învierea lui Hristos. 1. Paștile legii înseamnă deci, pentru creștin, preînchipuirea adevăratului Paște, rânduit de Iisus Hristos ucenicilor la Cina cea de Taină.
  • Această preînchipuire era semnul legăturii Dreptului cu Domnul, ea însemna nădejdea dreptului în îndurare Domnului către norodul său și ea trebuia deci sărbătorită de tot cel ce voia să aibă parte de mântuire. 2. Odată săvârșită jertfa, odată judecat, răstignit și înviat Fiul lui Dumnezeu, odată îndeplinită legea, păstrarea vechii porunci e dezlegată (Așezămintele Apostolești, V, cap. 17, și numeroase texte din Îndemnurile împotriva iudeilor ale Sfântului Ioan Hrisostom; trad. fr., Jeanin, III, 300-312). Creștinii nu mai au a o săvârși, căci ea s-a săvârșit o dată pentru totdeauna, iar rânduiala împărtășaniei cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos prin prefacerea pâinii și a vinului însemnând — cum am spus —, nefiind decât săvârșirea mai departe a jertfei dumnezeiești a legii celei noi. Împlinindu-se întruchiparea, nu mai avea a fi serbată preînchipuirea. 3. Se întâmplă însă că iudeii sărbătoresc totuși mai departe paștile legii celei vechi, după Înviere. Ce înțeles are, pentru creștin, acest lucru ? Faptul că iudeii slujesc mai departe paștile legii nu înseamnă, în nici un caz, că acest paște trebuie păzit și de creștini. Hotărârile Bisericii în această privință sunt formale și categorice și au fost date tocmai pentru că, în vremea dintâi a creștinismului, mulți credincioși sărbătoreau Paștile de două ori: o dată cu iudeii și o dată după dânșii, paștile iudeilor fiind socotit de ei ca paștile durerii, iar Paștile Învierii, ca Paștile bucuriei creștinătății întregi. Dar înseamnă oare și că paștile legii nu mai are nici un fel de însemnătate pentru creștini? Ferească Dumnezeu! 4. Sărbătorirea paștilor legii mai departe de către iudei, după ce legea a fost împlinită, înseamnă că iudeii așteaptă încă pe Hristos drept Mântuitor, înseamnă, prin urmare, în realitate tăgăduirea mai departe și răstignirea mai departe a lui Hristos după Înviere (Așezămintele Apostolești, V, 7). Acesta este înțelesul real al prăznuirii paștilor iudeilor după răstignirea și Învierea Domnului Hristos. Ce are de gândit un creștin față de această tăgăduire? Tăgăduirea și răstignirea lui Hristos înainte de Înviere, oricât de greu ar fi de priceput cu mintea, era necesară Învierii lui Hristos. ,,Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea și să intre întru slava Sa.” (Luca, XXIV, 26). 5. Stăruința acestei tăgăduiri după Înviere și prăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeași dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării Învierii universale, care presupune tocmai ca s-a biruit orice tăgadă. Astfel, vedenia încă de pe acum în semne a roadelor Învierii nu este de închipuit decât după biruirea drăceștei și tainicei împotriviri a iudeilor. Orice altă rânduială tulbură rânduiala hotărâtă de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne ridică treptat de la idoli la jertfă și la azimă, și de la azimă la Tainele Dumnezeiești, iar de la SfântulTaine la Împărăția Cerurilor (Leon din Ohrida, Scrisoarea a 2-a despre azime).
  • B. Pe de altă parte însă, paștile legii vechi nu încetează de a reprezenta în simbol prefigurarea Paștelui adevărat (Așezămintele Apostolești, VI, 19), ci pomenirea lor devine inutilă creștinismului, de vreme ce Biserica posedă realitatea însăși (iar a iudeului prăznuire e tăgadă). Dar dacă așa este, atunci, săvârșirea Paștelui creștin nu poate fi nici ea făcută decât ,,după pasca iudeilor, pentru ca să vină mai întâi închipuirea, adică, înjunghierea mielului și apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică moartea Omului și Învierea” (Așezămintele Apostolești, cartea a V-a, cap. 17; citat după Matei Vlastare, la tâlcuirea Canonului 7 Apostolic din Pidalion, text ce — semnificativ — nu se găsește în edițiile apusene ale Așezămintelor...). C. Amândouă aceste lucruri converg spre a pune în lumină imposibilitatea absolută a serbării Paștelui creștin odată cu iudeii sau înaintea lor. 1) A serba odată cu iudeii înseamnă că un același lucru reprezintă, pe un același plan, două lucruri potrivnice, aceeași zi a anului însemnând, în același timp, pentru noi și preînchipuirea biruinței din urmă a Mielului asupra oricărei tăgade, și pomenirea stăruinței tăgadei, după biruință, ceea ce nu e cu putință. 2) Iar a-l sărbători înainte de iudei înseamnă: a) a serba realitatea înaintea prefigurării, adică a nesocoti raportul real al celor două Testamente și a rupe cu Marcion legătura dintre ele; și b) mai înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea biruinței Învierii, adică, înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mântuitoare a Învierii și chiar a tăgădui Învierea adevărată a Mântuitorului. Acestea sunt urmările nenorocite ale pripitei hotărâri sinodale românești. Toate împotrivirile acestea fac imposibilă realizarea, pe planul semnelor din calendar, a înțelesului adevărat al Paștelui creștin, după hotărârea sinodală. 1. Catolicii, care, înaintea noastră, au pășit pe acest tărâm și au rupt legătura cu paștele iudeilor, au tălmăcit astfel îngăduiala de a rupe solidaritatea celor două date: sărbătoarea paștelui iudeilor după răstignirea și Învierea lui Hristos, potrivit învățăturii bisericii întregi, este dezlegată. Paștele iudeilor e nul și biserica nu are a ține seama de dânsul. Biserica de Apus face astfel ,,abstracție” de faptul ca iudeii urmează a-și serba paștele ca mai înainte. Dar, pentru ca această desfacere a legăturii celor două Paști să nu compromită solidaritatea celor două Testamente, cel dintâi fiind, de fapt, preînchipuirea celui din urmă, și acesta neputându-se prescrie, biserica romană se subrogă pe sine în toate drepturile sinagogii și ia asupra-și împlinirea strictă a legii, în locul acesteia prescriind în favoarea sa toate făgăduielile lui Dumnezeu către Israil. Astfel, biserica de Apus dă, în chip material, jertfa cu azimă în locul iudeilor; iar formal se instituie moștenitoare spiritului iudaic în biserică. Ea izbutește, prin acest ,,artificiu”, să nu respecte legătura datei Paștilor, fără a putea fi învinuită de marcionism și erezie.
  • Nu este locul să arătăm aci încurcăturile în care intră, prin aceasta; ajunge să spunem că săvârșirea cu azimă a cinei este singurul paleativ care evită erezia celui ce rupe legătura datelor. De aceea, catolicii s-au încăpățânat într-însa. Să fi vrut Sinodul Românesc să ne împingă pe nesimțite spre aceasta datină, cu alte cuvinte, să ne pună în situația de a fi siliți să recurgem la ea? Nu se poate! 2. Biserica noastră a înțeles cu totul altfel acest lucru. Ea nu a socotit niciodată că trebuie să se substituie sinagogii și nu a serbat niciodată Paștele cu azimă, învinuind chiar de iudaizare biserica catolică (Leon din Ohrida, op.cit.; Nichita Stithatul; etc.). Dacă Biserica noastră se socotește moștenitoarea sinagogii, aceasta trebuie înțeles în sensul ca ea a primit, ca piatra din capul unghiului, piatra pe care iudeii au îndepărtat-o, răpindu-și astfel mântuirea. Acesta este întocmai tâlcul în care „moștenirea a fost răpită fiilor lui Israil” (Luca, XX, 16; Matei, XXI, 43). Legătura dintre prefigurație și adevăr a celor două Testamente a fost păzită de Biserica noastră prin rânduiala succesiunii datei Paștilor… Acesta este marele adevăr pe care-1 păzește neclintit această, zice-se, ,,neînsemnată” așezare! Iar că acesta este adevăr, ci nu convenție, o arată tot tâlcuirea aceluiași Canon 7 Apostolic în Pidalion, prin minunile mari care au întovărășit data adevărată, împotriva datei hotărâte de latini…
  •  
  • Cuvantul 1929

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• Alex 10.04.2023 23:51

  • nu mai tin minte unde am citit, dar era cam asa: ortodoxia e ca un fluviu. Se mai desparte pe ici pe colo, se mai deplaseaza de cursul principal, mai lasa insulițe, dar revine, ori mai incoa ori mai incolo, si tot in fluviu isi continua cursul.

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• Rusi 11.04.2023 14:31

  • Aceste subspecii, Adrian Papahagi sau Teodor Baconschi, incearca sa ne arate ca apartin de Homo Sapiens.

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• Mihai... 12.04.2023 12:07

  • „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” sunt cuvintele lui Isus spuse acum 2000 de ani si care s-au potrivit si se potrivesc perfect de atunci si pana acum. Orgoliile si interesele unora (din toate partile) incearca sa tulbure iubirea si pacea sufleteasca a celor simpli si umili. Domnul Isus a coborat pe pamant pentru toti , pentru mantuirea sufletelor si rascumpararea pacatelor tuturor celor ce cred in el indiferent ca sunt ortodoxi ,catolici, luterani sau alt curent religios aparut functie de interesele unora cu posibilitati de convingere. Probleme gen facutul crucii cu 3 sau mai multe degete, de la stanga la dreapta sau invers , date din calendar pentru evenimente sunt pur si simplu lucruri care cum spune domnul Isus inchid imparatia cerurilor pentru oamenii simplii care sunt prinsi in asemenea confruntari dand munitie celor ce in loc sa-i indrume ii dezbina. Iar barna din ochii lor le permite sa vada doar paiul din ochiul celuilalt si nu lumina sublima ce reprezinta credinta pura fara oprelisti religioase. Frumusetea , sublimul si inaltarea acestor sarbatori de Pasti nu pot fi umbrite de aceste suflete triste (repet din ambele parti) care amplifica o discutie fara sens. Cand credinta si dragostea vor invinge pescuitorii in ape tulburi ce au insangerat omenirea de secole cautand pentru ei un loc mai in fata lui Dumnezeu in detrimentul celorlalti vor devenii amintiri neplacute pierdute in pulberea istoriei.

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.