ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!

Scriitoarea română Ileana Vulpescu a trecut la Cele Veșnice marți, 11 mai 2021, la vârsta de 88 de ani, cu 10 zile înainte de a împlini 89 de ani, ne informează Ștefan Paraschiv, redactorul-șef al revistei Manifest Românește

„Ileana Vulpescu (1932-2021)

Ca urmare a zvonurilor apărute în spațiul public, redacția revistei Manifest Românește este în măsură să confirme decesul marii doamne a culturii românești Ileana Vulpescu ieri, 11 mai 2021. Ea se alătură strălucitului magistru Romulus Vulpescu și fiicei lor, Ioana, amândoi decedați în 2012.

Conform dorinței Domniei Sale, funeraliile se vor desfășura cu discreția cuvenită. 

Dumnezeu să o ierte și să o odihnească!

Semnează aceste rânduri Ștefan Paraschiv, prieten îndoliat al celei dispărute.

Fotografie de Ion Cucu, 1982.

Pentru informații, articole și fotografii, vă rugăm să consultați numerele revistei noastre și, în mod deosebit, cel de-al doilea, dedicat Vulpeștilor”, a transmis revista Manifest Românește.
 
Și colaboratorul ActiveNews, Corneliu Vlad. și-a exprimat pe social media regretul față de plecarea dintre noi a marii doamne a Literaturii Române.
 
„Prin disparitia Marii Doamne a Literaturii Romane, Ileana Vulpescu, Casa familiei Romulus si Ileana Vulpescu, unde ma prenumaram printre putinii invitati, a ramas pustie. Au plecat, pe rand, fiica lor, apoi Tatiana Stepa care scria zilnic materialele marelui om de cultura, apoi Domnul Romulus Vulpescu si acum, dupa aproape inca un deceniu, Doamna Ileana Vulpescu. A disparut un elevat spatiu de cultura si spiritualitate romaneasca. Odihneasca-se cu totii in binemeritata liniste si lumina vesnica!”, a consemnat scriitorul și gazetarul Corneliu Vlad pe social media
 
Filologa, lexicografa, prozatoarea, romanciera și traducătoarea română Ileana Vulpescu s-a născut pe 21 mai 1932 la Bratovești, Titești, Vâlcea, România.
 
După o licență în Litere (limba și literatura franceză) la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975). A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, romanul său Rămas-bun (Editura Cartea Românească - 2100 de exemplare) a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul Arta conversației (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru "Sărută pământul acesta" (50.000 de exemplare).

Din anul 1972, Ileana Vulpescu a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele sale au fost traduse în slovacă ("Rămas-bun casei părintești"), maghiară ("Arta conversației"), italiană ("Sărută pământul acesta") și franceză ("Arta conversației").

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul „România Mare”. La 23 octombrie 2015, Ileana Vulpescu a primit un premiu din partea Fundației Dignitas, precum și Trofeul Fundației Dignitas pentru Excelență - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.

În același an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al Craiovei, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, pentru participarea sa la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat și promovează imaginea pozitivă a României și pentru susținerea mediului academic.

A fost distinsă cu medalia Ordinului Național „Steaua României”.
 
Într-un fragment din filmul „Ileana & Romulus Vulpescu - Confesiuni” de Fabian Anton, cu 10 ani în urmă, doamna Ileana Vulpescu răspundea unei întrebări fundamentale: CE MAI ÎNSEAMNĂ AZI PATRIA?

Ce înseamnă naționalismul? Înseamnă că ții la nația ta. Nu înseamnă nici că disprețuiești pe alții, nici că vrei să-i persecuți. Absolut, mi se pare ceva firesc să ții la nația ta când tu efectiv faci parte dintr-o comunitate care se cheamă Patrie. Zicem că țări sunt multe, dar Patria e una singură. Dar dacă spui așa ceva unui om, în primul rând că ești considerat o rablă și un ramolit care n-are altceva de făcut și, în al doilea rând, ești condamnat - nu mai ești corect politic. Asta este! Iar disprețul ăsta care se manifestă față de nație este lucrul cel mai trist din câte se pot întâmpla”, spunea Ileana Vulpescu în urmă cu un deceniu. 
 
 
 
Într-un interviu publicat pe 10 iulie 2015 de Sabina Iosub în Jurnalul Național, scriitoarea Ileana Vulpescu a fost întrebată despre politică, statutul nostru în UE și viitor, răspunzând că indiferent câte „Regimuri vin, pleacă, țara rămâne”. Îl redăm, integral, mai jos:

„Arta conversației cu țara ta. Natural, Ileana Vulpescu stăpânește perfect arta conversației. Nu e doar un joc de cuvinte, ci este un adevăr. Incomode, logice, reci, dar pline de har și căldură, bazate pe înțelepciunea adunată timp de o viață, din cărți sau de la oamenii cu care s-a intersectat, vorbele și gândurile doamnei Vulpescu pot să deranjeze, pot chiar șoca, dar nu pot fi ignorate. Părerile domniei sale despre România de acum merită ascultate.
 
Sabina Iosub: Mă bucur foarte mult să vă revăd. Vă îmbrățișez cu drag. Cum sunteți?
Ileana Vulpescu: Draga mea, ca la vârsta asta, ca să nu-l supăr pe Dumnezeu – mulțumitor. Adică, zile mai bune, zile mai proaste... Dar, dacă sunt în două picioare și în toate mințile, mă rog, după propria apreciere, eu zic că e bine. Nu am dreptul să mă plâng.

Sabina Iosub: Aveți timp sau doriți să urmăriți ce se întâmplă în societatea de acum?
Ileana Vulpescu: Ca să spun drept, dat fiind că ața de pe mosor se consumă, și nu mai e multă, eu aș vrea să știu tot, dar la un moment dat atât de tare mă indispune ce aflu, că prefer să nu aflu. Dar aflu oricum pentru că am prietene care urmăresc tot ce se întâmplă pe lumea asta și mă informează și pe mine. Am zis că dacă s-o întâmpla ceva așa extraordinar, ferească Dumnezeu, atunci o să aflu și eu. Iar încolo așa, chestii de-astea care au intrat în planul de zi de zi – DNA, fratele lui DNA, mătușa lui DNA și așa mai departe, să-ți spun drept, nu mă mai interesează. Pentru că am învățat lecția. Am învățat – intri pe ușa asta, ieși pe ușa cealaltă, cum ai intrat, așa ai ieșit.

Sabina Iosub: Știu că sunteți extrem de modestă, sunteți un talent uriaș, din punctul meu de vedere un monument de cultură... de aceea vă întreb, având dvs un bun-simț extraordinar, când credeți că se va construi o țară de un bun-simț și o judecată normală?
Ileana Vulpescu: Nu știu să precizez, dar eu fără să fiu o optimistă, cred că totuși oamenii se vor sătura de situații anormale, adică vor dori să trăiască într-un regim normal, un regim normal de viață. Adică să nu li se mai prezinte în fiecare zi o surpriză care de fapt este foarte bine pusă la punct, eu zic așa – că sunt fumigene în ochii proștilor, dar cred că se va sătura lumea finalmente și va simți nevoia să aibă și bun-simț, să se poarte cum trebuie și să renunțe la niște excentricități care nu au niciun fel de valoare și care doar strică mintea oamenilor și duc și spre o incultură întristătoare. Este de neconceput să auzi la un post de televiziune că cineva în loc de accident spune incident. Și nu se sesizează nimeni. Trec aceste lucruri care strică de tot cultura, trec așa neobservate. Le observă niște babe ca mine care au învățat carte la vremea lor. Mi se pare că învățământul a ajuns foarte-foarte slab.

Sabina Iosub: Din ce cauză, oare?
Ileana Vulpescu: Cauzele sunt multiple. Mai întâi, copiii nu mai trăiesc o viață de familie așa cum s-ar cuveni. Sunt copii crescuți cu cheia la gât.

Sabina Iosub: Dar așa am fost și noi, de exemplu generația mea sau cei care au acum 50 și ceva de ani...
Ileana Vulpescu: Da, dar una este să mai ai o conștiință legată de ceea ce este o familie și alta este după câteva generații - lucrurile se schimbă foarte mult. Și ceea ce nu era normal într-o perioadă este considerat normal. Părinții se ocupă prea puțin de copii. Nu au timp să stea de vorbă cu ei, să vadă ce e în mintea lor, în primul rând. Pentru că eu nu înțeleg – sunt copii de oameni bogați care nu învață, dar sunt și copii de oameni modești care nu învață – cum își închipuie acești copii că or să trăiască? Asta este o întrebare. Pe care ei nu și-o pun. Deci dintr-o dată pornește defectul ăsta din familie. După aceea, corpul didactic este atât de prost plătit și atât de desconsiderat încât nici el n-am impresia că-și mai dă sufletul pentru ceea ce face. Și se creează acest cerc vicios. După aceea profesorii sunt totdeauna sancționați că lasă corigenți sau repetenți. Și când profesorul spune: am să te las corigent... Da, dar nici dumneavoastră nu o să mai aveți catedră. Pentru că el știe că dacă nu are un număr de elevi nu mai are catedră. E, în momentul în care se creează asemenea cerc vicios în care elevul nu mai primește ceea ce ar merita de fapt și nici profesorul nu îi dă ceea ce ar merita, pentru că nici el nu vrea să rămână fără catedră, de aici... un concurs de interese.

Sabina Iosub: Din care cum ieșim?
Ileana Vulpescu: Nu se poate ieși decât dacă, așa gândesc eu, învățământul ar fi considerat ceea ce este – baza unei societăți. Adică atâta vreme cât nu îți dai seama că de aici pornește totul nu poți să ai pretenție la un popor de analfabeți. Interesul, zic eu, interesul unora este să te țină cât mai în întuneric și dacă se poate să fii cât mai prost și mai credul. Nu vreau să-i numesc pe cei care vor așa ceva. Dar dacă e vorba să vrea omul cinstit o societate, vrea întâi un învățământ foarte bine așezat, plătit cum se cuvine și să nu-l mai ameninți pe profesor că rămâne fără pâine pentru că lasă corigenți. Adică în momentul în care nu mai există niciun mijloc de a-l face pe copil, a-l forța să învețe dacă vrea să termine o școală, este o indiferență față de școală îngrozitoare. Cum este și o indiferență față de omul bolnav. Pentru că se tot închid spitale, cele care sunt, nu mai sunt cum ar trebui să fie. Și iac-așa. Adică două sectoare de viață – învățământul și sănătatea – care sunt cu totul și cu totul lăsate în paragină, să zic.

Sabina Iosub: Mai există valori?
Ileana Vulpescu: Da, sigur că există. Valori există absolut în orice regimuri. Nu se poate fără valori. Și în regimuri totalitare, dacă în frunte sunt unii care nu ar merita să fie, stratul de jos e întotdeauna sănătos, pentru că dacă nici ăla nu e sănătos se dărâmă șandramaua de la început. Dacă șandramaua ține, ține pentru că jos, la baza piramidei, este ceva sănătos. Adică sunt oamenii care știu carte, care își fac datoria. Adică au niște oameni conștienți și care vor să facă ceva. Și care nu confundă o țară cu un regim. Asta este foarte important. Să nu îți confunzi țara cu un regim oarecare. Regimuri vin, pleacă, țara rămâne. Dacă vrei să faci ceva pentru o țară, indiferent în ce regim, trebuie să faci.
Sabina Iosub: Cine mai suntem noi acum?
Ileana Vulpescu: Noi acum ne facem și noi vânt cu coada și zicem: suntem în Uniunea Europeană. Mare succes, nu? Că suntem în Uniunea Europeană și că ne pândește și euro, ceea ce o să fie de-a dreptul o catastrofă. Dar, în sfârșit, sunt și exemple de-astea cum e Grecia care nu se lasă. Mă rog, majoritatea oamenilor spun „te-ai împrumutat, trebuie să dai și înapoi„. Acum, depinde și la cine te-ai împrumutat. Nu te-ai împrumutat la niște săraci, te-ai împrumutat la niște bogătași. Și bogătașul dacă vine și îți pune cuțitul în gât, nici el nu are dreptul să facă lucrul ăsta. Adică să te facă pe tine să rabzi de foame ca să îi plătești lui datoriile de care n-are nicio nevoie, să fim bine înțeleși. Nu o să ne apucăm acuma să plângem de mila bancherilor sau un stat care se împrumută ca să nu cadă băncile, dar nu se gândește la ce se întâmplă cu cei care sunt datori la bănci. Iar băncile să nu cumva să sufere. Nici asta nu este o soluție. Și nu este o soluție pentru om, pentru cetățeanul unei țări.

Sabina Iosub: Apropos de cetățean... Felul în care am involuat aș spune eu ca societate ține de fapt de fiecare dintre noi sau de conducătorii pe care i-am avut ?
Ileana Vulpescu: Una este conducătorul, cât ține cu țara pe care o conduce – asta este foarte important, dacă chiar ține la țara pe care o conduce, nu face sluj în fața nimănui, ci e conștient că trebuie să reprezinte niște oameni față de care și-a luat un angajament. Pe de altă parte, românul are o vorbă: peștele de la cap se împute. Omul, văzând cum este conducerea, se lasă și el pe tânjală. Zice: da io de ce să-mi dau sufletul când ăștia uite ce fac. Într-o țară în care se spune ei și noi deja este o atmosferă nesănătoasă. Nu se poate să spui despre conducere „ei” și noi ceilalți. Ar trebui să fim toți „noi”. În măsura în care simți că o conducere te reprezintă și vrea ceva pentru binele țării și pentru binele tău, ai cu totul în felul ăsta ai cu totul altă atitudine decât atunci când spui „ei”! Din păcate această dihotomie s-a produs. Îmi pare foarte rău, pentru că ne-am făcut foarte mari iluzii în 1989. Și care s-au dovedit iluzii și atât.

Sabina Iosub: De atunci încoace sau poate în ultimii 10 - 15 ani ați simțit că vă mai reprezintă ceva din ceea ce ați văzut în societate?
Ileana Vulpescu: Dragă, afară de faptul că trăiesc în România, că trăiesc în Europa, că am o cetățenie, că am dreptul să votez – câtă valoare are votul meu nici asta nu am de unde să știu - am simțit întotdeauna că sunt legată de țara mea. Eu întotdeauna m-am gândit: Doamne, cum să fiu de folos țării mele? Ce să fac să-i fiu de folos? Asta este foarte important. Cât ești de atașat de pământul pe care te-ai născut, de oamenii lângă care ai trăit, de limba pe care ai învățat-o. Astea sunt lucruri foarte importante. Cât ești de legat de această comunitate? Ce este un popor în definitiv? O comunitate de teritoriu, de limbă, de credințe, de obiceiuri. Dacă aș fi emigrat puteam să mă duc într-o țară, să le învăț limba, să mă descurc acolo, dar n-aș fi încetat niciodată sa fiu româncă. Și nu m-ar fi durut de țara adoptivă, deși trebuie să-i fii fidel pentru că te-a primit și să-i mulțumești de o mie de ori, dar nu m-ar fi durut sufletul așa ca de țara mea. Sigur că eu sunt înapoiată și sunt naționalistă – nu știu de ce naționalismul este taxat atât de rău de parcă ar fi sifilis sau blenoragie când în definitiv nu este decât atașamentul față de țara ta și de poporul tău fără sa disprețuiești pe nimeni altcineva. De ce să se confunde naționalismul cu xenofobia? Nu au nicio legătură!

Sabina Iosub: Știți cum au fost anii 50, ați văzut și ultimii ani din societatea românească. E o exagerare să comparăm perioadele?
Ileana Vulpescu: Este și nu este. Eu care le-am trăit pe toate pot să spun următorul lucru: în 50 erau foarte multe explicații, veneam după război, după plata datoriilor de razboi când se luau fabrici cu totul și se duceau în Uniunea Sovietică, când grâul nostru se ducea pe conductă tot în Uniunea Sovietică. Era o perioadă foarte grea. Totuși, pentru cât a fost de greu atunci a existat o soluție să nu pierim. Nu știu cât să le atribui conducătorilor, dar atribui poporului care era conștient încă de faptul că este un popor și trebuie să-și facă datoria acolo unde este pentru că numai muncind cinstit poți să faci ceva pentru o țară indiferent de regim. Indiferent de regim. Trebuie să ai cinste față de locul pe care-l ocupi, să-ți faci datoria acolo nu zicând: lasă dacă alții chiulesc, uite ce fac ăia de la putere... Nu mă interesează ce fac ăia de la putere, eu fac ce trebuie să fac eu. Niciodată, niciun popor nu-și iubește conducătorii! Asta se știe de când lumea și pământul. Și cred că și conducătorii sunt atât de deștepți să-și dea seama de acest lucru.

Sabina Iosub: Dar nu toate popoarele își urăsc conducătorul...
Ileana Vulpescu: Da, e adevărat că una e să nu iubești și alta este să urăști. E grav când un popor își urăște conducătorii. Înseamnă că-i simte că nu-i reprezintă deloc. Asta este foarte grav și cred că cine își ia obligația să conducă un popor trebuie să fie conștient să atragă prin cinste și prin atașament față de interesele țării. Deci ar trebui să știe să-și lege poporul de el.

Sabina Iosub: În ce ar trebui să mai credem acum?
Ileana Vulpescu: Ar trebui să credem, zic eu – că totuși dacă ne-a lăsat Dumnezeu undeva pe pământ, ne-a lăsat și pe noi ca și pe alții cu, să nu spun o misiune, să facă și ei ceva acolo. N-ai răsărit așa, e și generație spontană, reprezentăm un trecut atât de îndepărtat de ziua de astăzi și care nici astăzi nu este foarte lămurit deși, cum se spunea pe vremea marxismului, trecutul este mult mai imprevizibil decât viitorul. Așa și la noi! Mereu se ceartă care au fost primii, de unde au pornit romanii, dar noi trebuie să credem că suntem datori acestei țări. Că nu avem dreptul să uitam câte sacrificii s-au făcut, câte generații au fost sacrificate ca să ajungem noi astăzi ăștia care suntem.

Sabina Iosub: Unde vedeți țara în următorii ani?
Ileana Vulpescu: Nu știu, îmi pare rău, dar am impresia ca o văd ca pe o colonie.

Sabina Iosub: E un cuvânt greu...
Ileana Vulpescu: Da, e un cuvânt foarte greu și care nu place, dar eu nu am niciodată încrederea că țările mari și puternice au să te pună la masă cu ele. Aceste țări caută să se întindă și să-și întindă puterea. Noi nu suntem mari, noi suntem mici. N-am avut ocazia să ne întindem puterea peste nimeni. Dar, asupra țărilor mici întotdeauna va fi presiunea țărilor mari și care, așa pentru a ne da și nouă o bomboană ne spun că o să fim mari, că o să fim egali. Nu, niciodată nu o să fim egali cu ele. Adică dacă ar fi să ne facem niște iluzii... eu spun așa, dacă ești prost de la natură, n-ai ce să reproșezi nimănui. Da dacă faci pe prostul și îi dai înainte cu ce o să fie, cu ce minuni. Asta este părerea mea. Am citit o mulțime de documente privind al doilea război mondial. Și am citit documentele care priveau Cehoslovacia înainte de a fi invadată de nemți. Și am văzut cât dezinteres era la aliații Cehoslovaciei. Aliații mari! Încât am zis că dacă asta este, ne-am lamurit. Și întotdeauna când se bate monedă, monedă în sensul rău, se bate tot pe țările mici unde se întâmplă toate nenorocirile. Se întâmplă și dincolo, în țările mari. Nici hoția, nici tâlhăria, nici asasinatele nu s-au inventat în România sau în Albania. Ele erau de mult răspândite în toată lumea. Iar noi, ăștia, suntem un fel de Cui al lui Pepelea. Eu nu spun că noi suntem niște modele de dat și de pus în calendare, dar oricum nu suntem mai răi decât alții. Ideea asta care vrea să ni se inculce că nu există unii mai prăpădiți, mai decăzuți decât romanii este greșită. Asta o spun oameni care nu știu nici istoria altor popoare, nici a lor. Cine se laudă astăzi cel mai tare, țări bogate uită cum au devenit bogate. Uită ca au devenit bogate având colonii, jefunind niște continente – America de Sud a fost pur și simplu prădata de Spania. Sunt ca și bogătașii noștri, dar nimeni nu-i întreabă cum au devenit bogați.

Sabina Iosub: Aș vrea să vorbim puțin și despre dumneavoastră. Și o să vă întreb direct: Când ai pierdut totul, așa cum vi s-a întâmplat dumneavoastră, ce mai rămâne?
Ileana Vulpescu: Draga mea, mai rămâne obligația pe care o ai față de propria viață. Trebuie să consideri că așa ți-a fost soarta, în care eu cred, așa a hotărât cine hotărăște pentru noi, că noi ne facem numai iluzia că hotărâm noi... Numai ideea că trebuie să îți mai faci datoria după cei care nu mai sunt. Să faci ceva pentru memoria lor și să îți faci datoria tu, față de ce mai poți să faci tu. Afară de datorie nu te mai susține nimic. Ideea că timpul trece și vindecă, ce să spun... timpul nu schimbă mare lucru. Totul este cât îți impui față de alții să nu te plângi și să nu îți plângi de milă din următorul considerent – nimeni nu este vinovat de soarta ta. Nu poți să acuzi absolut pe nimeni. Iar cine a hotărât soarta nu face conversații cu noi...

Sabina Iosub: Dar îi spuneți uneori niște lucruri, chiar dacă nu face conversație?
Ileana Vulpescu: Sigur că da. Bineînțeles. Tu vorbești de unul singur și îi spui păsurile tale, mă rog, s-or înregistra undeva, dar nu este obligatoriu să primești niște răspunsuri.

Sabina Iosub: Care rămâne motorul vieții?
Ileana Vulpescu: Motorul vieții rămâne totuși munca. Este singurul lucru care te obligă. Pentru ca să trăiești, eu vorbesc de categoria oamenilor ca noi, trebuie să muncești. Toată viața am trăit cu credința că am să trăiesc din ce muncesc, că nu o să primesc nimic de nicăieri. Și această idee că trebuie să faci ceva ca o restituire pe care o faci pentru ce s-a făcut înaintea ta ca să ajungi tu. Au fost bunicii tăi, străbunicii tăi, părinții tăi care au muncit pentru ca să ajungă la tine. Din punctul meu de vedere munca este singura salvare a omului.

Sabina Iosub: Mai scrieți?
Ileana Vulpescu: Da, mai scriu. De trei ani de când am rămas singură m-am ocupat de niște lucruri pe care bărbatul meu le-a lăsat neterminate în sensul că nu le făcuse note. O antologie de poezie franceză tradusă românește și niște piese de teatru – Moliere, Marivaux traduse și la asta am făcut note. Trei ani am stat cu nasul în fișe, în tot felul de hârțoage și, mă rog, mi-am dat cât am putut eu să fac ceva ca să se poată publica și să nu rămână o muncă de-o viață nevalorificată. Și după ce nu mai sunt eu, cine s-ar fi ocupat de asta? Ideea asta de a face ceva, de a-ți propune ceva la începutul vieții, să îți propui să ai o familie sau să îți faci o carieră, e un imbold care tot la muncă te duce. E animal care face ceva conștient. Între toți frații noștri, alte animale suntem singurii care ne propunem ceva pe care îl putem atinge sau nu. Important este că ne propunem. Ăsta ar fi motorul care ne ține în viață. Pentru că altminteri sunt foarte multe deziluzii. Sunt multe lucruri pe care ți le-ai dori și nu le ai niciodată și să te înveți cu pierderea. De la început să știi că viața e tot ce vrei, dar este abonată la pierdere. Se pierde tot timpul – pierzi pe cineva, pierzi ceva. Și, să fii întărit față de această idee, că viața e și pierdere.

Sabina Iosub: Îmi spuneți un secret? Secretul a atâtor zeci de ani de căsnicie?
Ileana Vulpescu: Draga mea, este așa... În primul rând dacă partenerul de viață are aceleași idei cu tine în ceea ce privește lucrurile mari din viață. Dacă au o corespondență de caracter, de gusturi, de concepții și înseamnă foarte multă cedare. Adică să știi să fii așa de deștept să zici da și să faci ca tine, de fapt. Bărbații sunt ușor de păcălit. Totul este să prinzi care-i sunt punctele slabe și cum majoritatea sunt cam negativiști de felul lor, majoritatea, nu spun de toți, la orice ai propune încep cu nu. Ei, tu îl lași să spună nu, totul trebuie făcut cu foarte multă delicatețe și întotdeauna să îi acorzi încredere partenerului. Să nu începi să scotocești, să vrei să aflii ce nu îți spune el. Că nu e bine. E bine să știi de la început dacă ai aceleași concepții de viață cu el. Dacă nu le ai e greu să simulezi o viață întreagă. Asta este ceea ține o căsnicie. Și când nu s-a făcut din interes. Și acolo ține și mai mult. Căsătoriile făcute din interes sunt cele mai durabile. Și cele proaste sunt cele mai durabile. Sunt puține căsătorii foarte reușite în care oamenii își sunt într-adevăr complementari unul altuia, care se înțeleg foarte bine și chiar sunt jumătatea unul a celuilalt. Majoritatea sunt nereușite, durează și cum zic eu, unele se termină prin dispariția unui partener, altele se termină prin divorț și altele durează din indiferență.

Sabina Iosub: Am citit la un moment dat într-unul din interviurile pe care le-ați dat că spuneați că nu există fericire...
Ileana Vulpescu: Da, continui să spun același lucru. Din punctul meu de vedere fericirea înseamnă doar niște momente frumoase adunate. Un moment de anul ăsta, un moment de acum zece ani... Și fericit este omul când este îndrăgostit. Asta este o perioadă când este fericit, e generos, mintea lui nu este decât la obiectul iubirii. Dar altminteri fericirea așa eu nu cred că există. Eu zic să dea Dumnezeu să mă înșeț eu.

Sabina Iosub: Ziceți asta din prea multe nefericiri pe care le-ați avut?
Ileana Vulpescu: S-ar putea. Nu contest acest lucru. S-ar putea ca anumite nefericiri care te iau de copil să te ducă la concluzia asta. În fond depinde, știi, așa de mult de la viața unui om la viața altui om, sunt deosebiri așa de mari încât s-ar putea să mă înșel. Eu niciodată nu spun ceva – Domnule, asta este literă de Evanghelie. Nu, e o părere. Dar dacă mă întreabă cineva eu spun sincer, nu mă simt obligată să fiu ipocrită, pentru ce? Eu spun ce cred.

Sabina Iosub: Aveți un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Ileana Vulpescu: Da, am un mesaj. Le urez să citească de aici încolo multă vreme Jurnalul Național, să aibă încredere în ce spune Jurnalul Național pentru că este un jurnal zic eu care păstrează o justă măsură în tot ceea ce spune. Este un ziar foarte echilibrat, ceea ce contează foarte mult. Nu sunt bune exagerările. Or, asta le spun, este un ziar care te și informează, are o pretenție intelectuală și, deci îndeplinește mai multe cerințe ale cititorului”.
 
Fotografia originală de Ion Cucu, publicată de Ștefan Paraschiv de la „Manifest Românește”, aici: