Unii teologi i-au luat apărarea lui Teodor Baconski referitor la postarea pro-„diversitate” în care îi acuză pe ortodocși de lipsă de deschidere/toleranță și consideră morala creștină ca pe o piedică în calea integrării europene (de ca și cum Ortodoxia ar ține de Rusia sau religia, de politică! De ca și cum am fi singura țară ortodoxă din UE! De ca și cum n-ai fi european în virtutea naționalității și tradiției tale și „diversitatea” n-ar fi bună decât pentru a-i cuprinde pe alții – ce cocktail de erori de logică!).
 
Apărătorii propagandistului pretins teolog spun că da, noi ortodocșii ne blocăm în respingere și nu avem o abordare pastorală pe tema păcatului homosexualității, putându-se găsi strategii punctuale de abordare măcar din scaunul de spovedanie. Da, însă spovedania presupune recunoașterea greșelii și manifestarea dorinței de întoarcere (metanoia), nu perseverarea cu mândrie („pride”) în același păcat, pornnd de la care îți construiești o identitate și un steag (multicolor, ca să treacă neobservată prin „diversitate” culoarea maro). Cel care nu se căiește nici nu se spovedește, el se consideră fără păcat. Or, Biserica e un spital duhovnicesc, nu un loc de paradă a „drepților” între popoare. „Drepții n-au nevoie de (po)căință”.
 
Bineînțeles că rămâne problema pastorală a întoarcerii din păcat a oricărui fiu risipitor. Ce nu-mi place mie e public shaming-ul (punerea la zid) lansat de „elite” la adresa ortodocșilor, etichetati in corpore ca extremiști. Deci, pe de o parte,d-l Baconski propovăduiește toleranța față de cei din afara Bisericii, dar, pe de altă parte, nici el nu e tolerant cu creștinii, pe care îi face înapoiați și îi ceartă că pun în pericol viitorul țării (musai occidentalizat) prin modul lor de a fi. Virtuțile creștine nu sunt bune, dar facem recurs la „valori” nenaturale. Dublă măsură!
 
Mai mult decât atât, dacă citești printre rânduri, ajungi la concluzia că miza articolului baconskian nu e compasiunea pentru soarta homosexualilor, ci adevărata îngrijorare este de a nu periclita parcursul de integrare a Orientului în Occident (?!) prin refuzul adoptării ideologiei perversității diversificate la toate nivelurile societății, inclusiv sau mai ales la cel religios/cultic. Cu alte cuvinte, schimbați rânduiala lui Dumnezeu pentru socoteli omenești!
 
Pentru ce această pretenție ca interesul politico-ideologic să-l subordoneze pe cel spiritual-religios? Cetățenia europeană trebuie să devină o religie? Statul laic se pretează să importe ideologia asta multicoloră, dar nu poți cere Bisericii să facă dogmă din ea. Biserica e deschisă pentru convertirea păcătosului, nu e permeabilă pentru adoptarea păcatului ca valoare proprie. Or, asta se urmărește de fapt.
 
Ursula von der Leyen a afirmat recent, de la tribuna Parlamentului UE, că toleranța față de orice orientare sexuală (adică mai ales față de cea cu pricina) e o „valoare europeană” fundamentală. Poftim? De când acest teribilism marginal e proclamat ca valoare de căpătâi?
 
Ne amintim cum, cu ani în urmă, UE l-a refuzat pe papa Ioan Paul al II-lea când a cerut ca rădăcinile creștine să fie trecute în constituția europeană ca mențiune, fiindcă Europa a fost clădită pe ruinele Antichității și pe cultura Creștinismului. N-au fost de acord neomarxiștii Uniunii Sovietice Occidentale cu o asemenea „blasfemie”! Adevărul doare, mai ales din cauză că nu dispare atunci când îl acoperi cu straturi groase (și colorate) de minciună!
 
În schimb, creștin-democrata germană Ursula (nume de sfântă!), șefa Comisiei pretins-Europene, vine și proclamă perversa „diversitate” ca valoare fundamentală a Europei, fără a consulta în prealabil statele Europei și știind bine că o face împotriva voinței unor țări importante, precum Polinia, Ungaria și o parte din România (acele 4 milioane de români care au votat la Referendumul despre Căsătorie). Iar tema e strecurată abil în discursul de luptă comună contra pandemiei, a cărei rețetă e unirea întru acceptare (deci, nivelarea)! Ce virus politic ne-am tras! Polonia a declarat „zone libere de leghebetism”, iar Ursula spune, textual, că aceste zone nu au ce căuta în UE. Cât de tolerant e asta?
 
Cu ce este mai importantă o minoritate zgomotoasă de atei mințiți și confuzi decât o majoritate de creștini hotărâți, care știu ce (nu) vor cu viața lor (fără a interzice modul de viață al altora, dar nelăsându-se influențați și subjugați cultural)? Trebuie să ne cerem scuze și să ne culpabilizăm că avem prapori cu Cruce, în loc de steag multicolor? Toleranța și diversitatea nu ni se aplică și nouă, sau unii sunt „mai egali” decât alții?
 
Se pare că așa se dorește în „noua normalitate”, judecând după scârba și superioritatea cu care ne tratează intelectualul cu nume rus și ifos occidental. Vocea lui Baconski nu e un simplu delir în miez de noapte pe „feisbucul meu unde scriu ce vreu” -vorba românului!-, ea vine la câteva zile după colorarea UNITER-ului de către „deschisul” Caramitru senior (alt nume de român „adevărat”!) și cu puține zile înaintea ieșirii lui Klaus Werner pe aceeași temă (la dânsul, „tema” e eternă și constantă, chit că el și cu partenera „de sex opus” pozează în familie tradițională pe treptele catedralei catolice din Sibiu, din an în Paști).
 
Deși Baconski se agață de pretextul milei creștine și toleranței politice, supărarea lui e alta: că suntem prea ortodocși și prea estici (noi, ăștia, că el s-a născut occidental între sălbatici daci, quelle fatalité!) și nu ne lăsăm disciplinați, reeducați, integrați, asimilați. Pledoaria lui nu e o argumentație, ci o înlănțuire de sofisme, de vreme ce el nu recunoaște europenitatea intrinsecă a românilor, trece peste cei 13 ani de apartenență unională a României, confundă alianțele geo-politice cu adeziunile ideologice și cu angajamentul religios, care nu e negociabil și nici nu ni s-a cerut să-l negociem, și își vădește „toleranta” intoleranță la specificul propriului popor, care are „ghinionul” să nu fie de gintă occidentală și de religie reformată.
 
Toată această amestecătură de erori de logică, d-l Baconski ne-o livrează ca „atitudine” de intelectual cu pretenții de teolog. Un lucru cu atât mai jenant cu cât e luat mai în serios. Împăratu-i dezbrăcat, dar în curcubeu înfășurat!
 
Acestei specii de militanți atei camuflați în teologi-caviar le-o prefer pe baba lui Petre Țuțea, care, în ciuda defectelor ei, e Om și nu dihor. Dar, să nu-i judecăm noi pe alții, pentru a fi, în schimb, judecați noi de alții – asta da, toleranță la intoleranți! La urma urmei, mai bine să fiu numit netolerant, decât necreștin și, la următoarea re-setare a „valorilor”, neom!