Stăruie în timp întrebarea: „Ce este credința?” Au fost date răspunsuri nenumărate și toate se pot cuprinde ca într-o acoladă în definiția dată de Sf. Ap. Pavel după care credința este ”adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute”. Altfel spus, cele sperate devin adevărate și cele nevăzute se fac aidoma celor care se văd într-o convertire de natură să întemeieze puterea omului de a vedea ceea ce ochii nu o pot face. E o anume devenire întru spirit cu totul opusă fariseilor, care, orbiți de propriul ego, nu aveau să vadă. Ei au ceva din legendarul Narcis care a murit tot admirându-se pentru că nu reușea să ajungă la sine. Este o formă vicioasă de proiecție a ego-ului care anulează orice altă imagine cufundând-o într-un întuneric ce, în cele din urmă, îl va acoperi pe iubitorul de sine. O spunea cel care, ca fariseu, nu a crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și  prigonea râvnitor pe creștini pentru ca apoi să devină Apostolul neamurilor; o scria celor de un neam cu el și prin ei nouă tuturor și din toate timpurile. Și totuși? Cum se face că credința este o dimensiune esențială a omului pe care îl definește încât s-ar putea afirma: spune-mi ce credință ai, ca să spun cine ești. Cât despre atei, un gânditor contemporan invită să ni-i  imaginăm pe atei într-un avion și , după prima  turbulență, nu se va mai afla niciunul… 

 

 

Fariseul este un infirm spiritual căci nu e cu putință a crede într-un Dumnezeu nevăzut mai ales atunci când te încăpățânezi să te consideri „buricul pământului” și nu realizezi că, după spusa lui David, ”Tu m-ai făcut, nu eu!” Viața este cel mai prețios dar de la Dumnezeu fiindcă ea ne poartă spre veșnicie iar, credința este legătura ce o păstrăm în suflet nu ca simplă amintire, ci ca prezență perpetuă pentru cel făcut să fie ”cunună a creației”. La rându-i, rugăciunea  este o împreună vorbire cu Tatăl Ceresc A-tot-prezent și în ea ne regăsim adevărata identitate ca lucrare a asemănării cu Cel după al cărui chip suntem făcuți. 

 

 

Încremeniți în ei înșiși, fariseii tuturor timpurilor nu reușesc nicicum să trăiască bucuria recunoștinței catre „Cel ce, toate, cu înțelepciune le-a făcut”, ci căutând vorbe vicleșugite se înalță pe sine. Celui ce singur se înalță pe sine, nu-i rămâne decât căderea. Dar, cum poate omul, a cărui viața e străjuită de moarte să se înalțe în fața lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, zicând „Eu sunt Cel ce sunt”?  Cum pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, rămâne credința ca singura legătură prin care putem năzui a fi, cum spunea Vasile Voiculescu, „contemporani cu veșnicia” pentru că Dumnezeu rămâne cu noi. Cât de mare este acest dar vedem dacă luăm seama la cunoaștere, chiar și aceea științifică, mereu tributară unui timp cum scria Eminescu: „Ce un secol o spune, ceilalți o dezic”. Dumnezeu ne-a dăruit credința și așteaptă din partea-ne  iubire pentru semenii noștri, ca împreună să reușim a rupe cătușele vremelniciei vieții. 

 

Și acum vedem ca și altădată cum ajutorul vine de la Fiul  lui Dumnezeu într-o manieră paideică de o actualitate nedezmințită: „Dar Fiul Omului când va veni va găsi credință pe pământ?” Ca atunci, ca mereu de altfel, se împăunau zicând că sunt mai presus de semeni prin credința, înălțându-se și cerând imperativ ascultare totală, ca și cum doar ei erau îndreptățiți a se înălța pe sine și să decidă ce să facă ceilalți semeni ai lor. Tuturor, Hristos ne pune în față spre luare aminte pilda vameșului și a fariseului, din formulare conturând răspunsul ce urma a fi dat concret. Știm că „nu e om fără de păcat” și decisivă este atitudinea omului față de cele făptuite înaintea lui Dumnezeu și a semenilor. Singur fără de păcat este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut Fiu al Omului, spre bună aducere aminte că, la început, nici omul nu stia păcat. Nevoia de mântuire devine o realitate abia după căderea lui Adam, pentru că, ajuns în perimetrul îngrădit al lui ”aici”, realizează ca singur este incapabil să revină la demnitatea dintâi. Singuri cădem în păcat și adesea perseverăm, dar nu avem cum ne elibera singuri; mai mult, adesea, ne lăsăm furați de păcate ca pe un tobogan ce duce spre întunericul ”din afară”. Iubire desăvârșită fiind Cel Atotputernic, care a trimis pe Fiul Său ca toți cei ce cred în El să aibă viață veșnică. 

 

 

Disprețuit mai de toți, vameșul deprinde gustul pocăinței, câtă vreme nu poate trăi în disprețul celorlalți, neaflând în sine nici un motiv să fie mântuit. Într-un asemenea suflet, credința este sufocată și bietul om rămâne orb chiar văzând, urmărit de întunericul din el ca de un blestem. Noi ne mărturisim credința în rugăciune și împreună la Biserică – rostind  în fiecare zi ca o reînnoire recunoscătoare a identității noastre, a rostului nostru pe pământ ce  se împlinește în fapte pe măsură. Credința, care „vine prin auz” este si ea un dar al lui Dumnezeu, Cel pe care nimeni nu-L poate vedea, dar e pururea  viu: „Pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea”. Ca dar al lui Dumnezeu, credința cuvine-se a fi primită astfel spre a o înmulți urmând poruncile Sale, prin care ne putem redobândi veșnicia vieții. Credința este și putere tocmai pentru că determină orientarea vrerii proprii spre voia Părintelui ceresc care, dacă nu ar fi fost cu noi, cum încredințează David, ”ar fi trecut peste sufletul nostru valuri înspăimântătoare”.  

 

Smerenia, mama tuturor virtuților este înscrisă în firea omului și Domnul ne va ridica răspunzând rugăciunii noastre ca odinioară lui David, cel care a spus: „Iată am dorit poruncile Tale; întru dreptatea Ta mă viază/ Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta după cuvântul Tău.” Cei bolnavi de trufie, căci boală e, nu au cum să se vindece singuri spre a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, câtă vreme, înălțându-se pe ei, nu au sprijin. Ei se aseamănă  cu acel care vrea să zboare, fără  aripi - știe ce este zborul, dar are nevoie de putere ca s-o poată face și nu o poate dobândi, câtă vreme inima ii rămâne lipită de pământul, de care nu poate nicicum să se desprindă.

 

Eliberatoare cu adevărat este smerenia, mama tuturor virtuților și, primul care o arată dându-Se pildă tuturor este  Fiul lui Dumnezeu, care S-a smerit făcându-Se Fiu al Omului, ca pe om să-l facă a fi ca odinioară ”cunună a creației” Sale.

 

Înainte s-a smerit Sf. Ioan Botezătorul, „cel mai mare născut din femeie” când profețind pe Cel „născut din Fecioară” a spus că, aplecându-se, nu este vrednic nici măcar ”să-i dezlege cureaua sandalelor”. Dată de  Dumnezeu, credința nu poate fi „tranzacționată”, câtă vreme, pentru de-a pururi, nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu și să rămână viu. Nici prin înțelepciunea proprie omul nu are nici o posibilitate de a-L cunoaște pe  Dumnezeu, cum spune Apostolul Neamurilor, fiindcă nu vedem decât „în ghicitură”, ceea ce atestă întreaga istorie a cunoașterii, inclusiv aceea filosofică.

 

Cum să cunoască cel mărginit nemărginirea? Într-unul din Psalmii săi, Arghezi mărturisește: „Tu ești proaspăt și nou în vecie, iar omul e doar o eroare orgolioasă care se corectează progresiv, o balanță în legănare căutându-și polul mobil, fără să-l găsească precis”. Trudit de gânduri, poetul cere ca, oarecând, Domnul să-i facă un semn, să-i trimită „un pui de înger”. Dacă vedem întreaga cunoaștere ca o sferă care se mărește progresiv cu fiecare achiziție, suntem obligați să recunoaștem că și punctele de contact cu necunoscutul se înmulțesc corespunzător. Iubitorul de oameni dăruiește și nu caută cui anume o face;  El dăruiește și se bucura de el, omul trebuie să se pregătească spre a primi spre a-l înmulți. Tatăl copilului demonizat a intuit nemărginirea credinței când l-a rugat pe Hristos să-l vindece: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Ca să întărească credința, Hristos, alungând vrăjmașul  spune „și să nu mai intri în el”.

Sigur pe sine, fariseul nici nu-și pune problema credinței și în inima-i împietrită nu a găsit nimic altceva decât a-și face din rugă  prilej de a se înălța pe sine, uitând că la capăt îl așteaptă moartea. Prin secoli, Rilke se tânguie: „Mare e moartea/Ai ei suntem și când gura ni-e surâzătoare/Atunci când viața o credem în toi/ Moartea cutează să plângă adânc în noi.” Omul, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, nu mai este o „ființă spre moarte”,  „Sein zum Tode” de care vorbea Heidegger, ci o ființă spre înviere și aici credința își dezvăluie puterea eliberatoare. Dar cum se poate recunoaște credința? Sf. Ap. Iacob o definește într-o manieră negativă: „credința fără fapte moartă este.” Desigur, un prim și cel mai important reper este dragostea pentru Dumnezeu care se traduce în lucrarea Voii Lui, cum a arătat în chip desăvârșit însuși Fiul Sau. Mai este și acel dor - „dorul dor” - cum spuneau străbunii,  care transfigurează omul, îl îndumnezeiește, îl face să voiască din tot sufletul  a face Voia lui Dumnezeu, singura posibilitate de a fi împreună deplin. 

 

Împreună, vorbirea și lucrarea cu Dumnezeu proiectează omul între alte dimensiuni ale existenței, unde se ajunge urmând acele ”rațiuni ale inimii”, de care vorbea Pascal. Inima vede mai departe decât o fac ochii trupești care  ajung doar până la hotarul cu lumea de dincolo. O presimțea Rilke atunci când se ruga: „Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea/ Acoperă-mi urechile, te-aud ușor/ Fără picioare, către Tine pot umbla/ Și fără gură, pot să Te implor/ Frânge-mi în două brațele, la fel Te va cuprinde inima în loc/ Iar de-mi vei arunca în creier foc,/ Pe sânge Te voi duce mai departe.”

 

Scrutând adâncul cel mai adânc al sufletului „prund de păcate”, vom găsi că Însuși Dumnezeu este primul care are  credință nestrămutat lucrătoare, totuna cu Iubirea, și ne asigură Sf. Ap. Ioan că „Dumnezeu atât a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Credința se raportează la realitatea dată pe care o poate transfigura prin iubire. Asta nu cum o fac fariseii tuturor timpurilor prin declarații grandilocvente care acoperă adesea nesinceritatea, ci prin concretețea faptelor. Dar „Domnul cunoaște gândurile oamenilor că sunt deșarte.” Când Sf. Ioan Botezătorul a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe pe Hristos dacă este El cel Trimis sau să aștepte pe altul, Mântuitorul i-a spus să meargă și să spună ce a văzut: „orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, morții învie și săracilor li se bine-vestește.” Adesea se spune că credința mută munții din loc tocmai pentru a da o măsură cât de apropiată este puterea ei de Dumnezeu. 

 

După felul lor, fariseii orbecăiau prin labirintul zilelor după propriile fantasme și, departe de a aduce slavă Celui ce toate „cu înțelepciune le-a făcut”, nu făceau decât „înălțându-se pe ei”, după vorba Românului Absolut. Ignorau că lauda adusă Părintelui ceresc e una spre îndreptare câtă vreme slava lumii coboară, odată cu ei, în pământul din care suntem făcuți.

 

 

Ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, Hristos s-a înălțat cu trupul la cer dar după ce s-a jertfit pe cruce, convertind blestemul în binecuvântare. Consecințele înălțării de sine a omului sunt deplin evidente în așa-numitul  fenomen ”Dunning”. Este vorba de situațiile în care omul își ”însușește” calități - fantomă, confecționându-și o imagine care să-l poziționeze într-un loc nemeritat. În acest scop s-a elaborat un adevărat arsenal de metode pentru a-și prezenta o imagine cât mai atractivă. Fenomenul are dimensiunile unei pandemii și este între principalele cauze care au determinat și întrețin criza contemporană, incapabilă să ”îndrepte” omul intoxicat de sine, care otrăvește mediul și conduce la adevărate…epidemii de boli psihice. Trufia este pricina tuturor relelor lumii și datorită ei omul ”rămâne sub vremi”, incapabil să se îndrepte în fața lui Dumnezeu și a semenilor. Hristos spune: ”Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima.”

       

Ceva mai la o parte, plecându-și genunchii și bătându-se în piept, vameșul nu prididea a se ruga: ”Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”. Nici gând a-și inventaria păcatele, cum fariseul și-a înșirat țanțoș calitățile, ci se ruga sincer, recunoscându-și vinovăția, iar Domnul i-a primit ruga. Dacă, la începuturi, Adam și-ar fi recunoscut vinovăția și din trufie nu ar fi arătat spre Eva, și, de ce nu, chiar spre Însuși Creatorul zicând „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu” poate am fi avut o altă istorie. Cineva ar putea spune că era normal ca vameșul să se roage astfel câtă vreme păcatele îi erau la vedere pe când ale fariseului nu. Asta îl și determină pe fariseu ca, mulțumind lui Dumnezeu  pentru ”calitățile” lui, nu ezită  a spune, la sfârșit, că ”nu sunt nici ca acest vameș”. Fariseul a desconsiderat porunca iubirii aproapelui, disprețul fiind o înjosire nemotivată a celui de lângă noi, cum indiferența exprimă ura față de cel asemenea nouă. Fariseismul e ca o boală și ne-ar fi de folos să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de el  până nu, agravându-se, să ajungem singuri în ”întunericul cel din afară”. 

 

În schimb, vameșul nu ascunde nimic și, rugându-se lui Dumnezeu, nu se învestmântează în hlamida vorbelor, ci se arată stând ”gol” de faptele mântuitoare și cere ”milă”, cum făcea David: ”Miluiește-mă Doamne după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea…Ție, Unuia, am greșit și rău înaintea Ta am făcut.”  Vameșul își mărturisește credința și, deopotrivă, faptele vrednice de a nu se numi drept, conștient că singura salvare este de la  Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul si pământul. În ruga sa atât de scurtă regăsim laolaltă credință, smerenie, pocăință și speranța că numai la Dumnezeu află ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” Mila pentru care se roagă vameșul este o putere lucrătoare câtă vreme  a plecat ”îndreptat”, adică în respectul făptuitor de învrednicire. 

      

Hristos spune, nu odată, că nu a venit să judece ci să mântuiască lumea și de aceea nu dă sentințe, iar de mustrat o face doar odată: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu lăsați…cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru asta mai multă osândă veți lua.”  Fariseului, îi opune vameșul, care, mai retras, se socotea nevrednic și, cerând milă, se bătea în piept cu pumnul. Își lovea  trupul, care, cum se spune adesea, este ”o bună slugă, dar un rău stăpân”; își bătea  pieptul, locaș al inimii din care știm că pot ieși multe rele ce spurcă omul. Sufletul, spune Blaga, e prund de păcate, e ”nimic și e de toate” și ”cerul tău se naște/ca o lacrimă din plânsu-ți”, din pocăința ce aduce curăția ochiului spre a vedea drept calea pe care Domnul ne cheamă a o urma întru împreună-fire. Hristos nu l-a judecat nici pe vameș, nu a spus nimic doar că el a plecat ”mai îndreptat” a făcut un pas spre mântuire.

 

Concluzia este formulată în termenii unei sentințe: ”pentru că oricine se înalță pe sine, se va smeri, iar cel care se smerește pe sine se va înălța”. Este întocmai ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului pentru că și Adam, întâiul om nu s-a născut cu păcat, a căzut în păcat, prin neascultare. Ca Fiu al Omului și Hristos a fost ispitit, dar a biruit ca Fiu al lui Dumnezeu, făcându-se nouă –Cale, Adevar si Viata- : Nu numai cu pâine se va hrăni omul ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu. Pildă ne este Fecioara Maria care a spus îngerului bine-vestitor: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Judecata va fi la sfârșitul veacurilor când Hristos va veni ”în slavă să judece vii și morții”, instituind Împărăția Lui care este fără sfârșit.  

     

Urcând treptele smereniei, ajungem la iubire exprimată în slujirea semenului aflat în necaz sau suferință, cum Hristos Însuși o spune deslușit: ”Căci Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească”. Atunci când cei doi frați își disputau locul de lângă Hristos, răspunsul este pentru toți oamenii deopotrivă: ”Cel care vrea să fie primul, să fie cel mai de pe urmă dintre toți” și ”cel care vrea să fie cel mai mare, tuturor să le fie slugă”. Pe toate să  le punem la inimă  cu luare aminte ca, după cuvântul Sf. Ignatie Teoforul, nu doar să ne numim, CI SA FIM CU ADEVARAT CREȘTINI!