...cu lipsuri, cu izbânzi copilărești, cu nerăbdare, cu bucurie, cu grija  mamii, cu ulița nefrământată, cu chipul bunicii mele netulburat de colbul vremurilor...Sărbătorile copilăriei mele sunt cele mai frumoase  trăite până acum, senine, făr’ de griji, în așteptarea anilor necunoscuți...Satul nu se lăsase tulburat de lumea de dincolo de el...

Am crescut într-o bătătură de oameni care nu au avut mult în pungă, însă au avut  mult în suflet, oameni cu frică de Dumnezeu și dragoste pentru obiceiurile pământului. Sărbătoarea Invierii în lumea satului era prilej pentru tot omul să își primenească ograda, să își rânduiască casa, să își vadă de suflet. Primăverile care aduceau taina Invierii în cătunul de sub strașina Parângului aveau ceva din poveștile cu oameni buni...

În Săptămâna Patimilor era forfotă-n Slătinioara, bărbații prin ogradă, care cu securea, care cu lopata, care dupa oi, care cu grebla . Îmi aduc aminte de  mama, "mica", așa  îi spuneam, cum gălbenea podelele cu galus în Joia Mare, freca laboșele cu cenusă, băga colacii-n ler.... Ouăle se feșteau întotdeauna în coajă de ceapă, luciul era dat cu o bucată zdravănă de slănină...Le ’cercam în dinți, pe cele tari le puneam deoparte pentru nedeile unde urma să merg, cele mai slabe le dădeam de pomană. În zilele în care părinții ”descurcau” gospodăriile, noi copiii din sat, gură  cască-n uliță: ba cu Ion al lu’ Petrică și cu sor-sa Ana, ba cu Rafila lu’ Luca și cu Leana, ba cu Maria lu’ Ionuț, ba cu Mitu, văru’ meu. 

În Joia Mare erau ”aujmariile”. Făceam focul afară în bătătură, din vreascurile amnistuite din ogradă... Din Călinești pănă-n Oprinești, în Galațeni, peste tot, la toată bătătura ardea căte un foc, iar noi copiii strigam, care mai de care: "Aujmaria! Aujmaria! Aujmariamaaaaa!"...Satul sălta  bucurându-se parcă, de bucuria noastră...

Încet, tainic se apropia Învierea. Sâmbăta către seară mergeam la biserică după Paști, fiecare cu traista lui. Paștile, pâine sfințită cu vin trebuiau musai aduse de un copil curat, sau de un om bătrân. Peste sat se lăsa noaptea...Primeniți, porneam spre biserică, ascultam slujba, luam lumină, mă bucuram ca un copil, că doar copil eram... În dimineața de Paști toți ai casei ne așezam la masă. Ce bucate mai făcea mama: miel în unt, pască, drob, zamă acrită cu macriș...Face și acum, iar eu în fiecare dimineață de Paști sunt iarăși copil și-mi este atât de drag...

Satul era înveșmântat de sărbătoare, iar oamenii erau îndestulați sufletește...Astăzi parcă suntem alții, cu alte sărbători, cu alte dimineți...Lumea s-a ”dezîndumnezeit”...

Toate parcă s-au schimbat, nu mai sunt cum erau în acele primăveri din pruncia mea...Vecinii copilăriei mele, nici ei nu mai sunt...Nici Pătru lu' Talca, nici Rusu, nici Cornel, nici Nistora, biata Nistora...

Mama însă este și este aceeași, neschimbată, așa cum era și în Paștele copilăriei mele...Eu stau tot în Slătinioara, însă sunt altul, cum și sărbătorile sunt altfel, cum nici vecinii mei nu mai sunt așa cum erau...Nimic nu mai este așa cum era în Învierea de demult, în Învierea din anii făr' de griji!