Iubitului cler, cuviosului cin monahal și poporului lui Dumnezeu din întreg cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului,
Har, pace și bucurie, iar de la Noi,
Arhierești binecuvântări

Iubiți credincioși,

În această noapte de mântuire, în care cerurile și pământul dănțuiesc împreună în Lumina cea pururea fiitoare a lui Hristos Cel înviat din morți, universul întreg pare să-și țină suflarea pentru a cânta într-un singur glas: Hristos a înviat! Este noaptea în care timpul se oprește din curgerea sa obișnuită pentru a lăsa loc veșniciei, o noapte în care lumina nu vine de la aștri, ci din adâncul mormântului care a devenit izvor de viață. Într-adevăr, toată firea cea creată de Dumnezeu dintru început și-a găsit împlinirea în Învierea cea din morți a Mântuitorului nostru.
Primele cuvinte ale lui Dumnezeu la facerea lumii, izvorâte din Cuvântul Lui cel mai înainte de veci, adică din Fiul Său cel Unul Născut, au fost: „Să fie Lumină”. Și așa au luat ființă toate cele create, planetele, galaxiile pe care astăzi le privim cu uimire, în lumina materiei care arde și se mistuie în iubirea cea infinită a lui Dumnezeu. Dar, cuvintele „Să fie Lumină”, rostite în prima zi a creației, s-au împlinit cu adevărat abia în această noapte sfântă, când nu mai vorbim de o lumină care apune, ci de una care transfigurează totul. „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”, ne cântă Canonul Învierii, amintindu-ne că niciun colț de univers nu mai este părăsit, căci slava lui Dumnezeu a îmbrățișat astăzi întreaga zidire.

Creația lumii nu a fost un simplu joc al hazardului, ci a fost făcută cu scopul suprem ca din ea să învieze Dumnezeu Cuvântul, Logosul etern, care a binevoit să devină Om, cu suflet și cu trup asemenea nouă, în afară de păcat. Universul întreg a așteptat, din zorii primei zile, acel moment unic când pământul va deveni Pântece izvorâtor de Dumnezeu și Mormânt preacurat din care va răsări Viața.

Întreaga viață a omului, plină de har și libertate, a fost zidită pentru ca Viața cea veșnică să se unească cu noi în Persoana Fiului Întrupat. În acest an, 2026, când tehnologia pare să vrea să înlocuiască spiritul și când omul caută nemurirea în mașinării reci, Învierea ne strigă că suntem mult mai mult decât materie trecătoare. Suntem chemați să devenim „dumnezei după har”, purtători ai slavei divine pe care Hristos a adus-o în trupul Său. Umanitatea însăși se umple astăzi pentru totdeauna de slava Dumnezeirii cu care s-a unit în Hristos, amintindu-ne că trupul nostru nu este un simplu înveliș material, ci templu al Duhului Sfânt, chemat la înviere și la bucurie nesfârșită alături de Făcătorul său.

Iubiți fii și fiice în Domnul,

Cu aleasă bucurie părintească vă încredințăm de cea mai mare veste bună a istoriei și a veșniciei: Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morți, după ce a primit de bunăvoie moartea pe Cruce pentru păcatele întregii lumi. Acest adevăr mântuitor este temelia de neclintit a Bisericii, viața umanității mântuite și culmea tuturor biruințelor noastre. Prin Învierea Domnului, moartea a fost omorâtă în propriul ei regat, abisul de sens în care rătăceam s-a destrămat, iar iadul s-a zdrobit de lumina orbitoare care a țâșnit din mormântul lui Hristos. Este cu neputință să punem în cuvinte depline importanța acestei sărbători, în care omenirea a primit chemarea către veșnicie. În această clipă sfântă, viața fiecăruia dintre noi — de la cel mai învățat până la bunica ce își pleacă genunchii în colțul ei de odaie — devine fără de sfârșit. Moartea nu mai este un monstru care ne înghite speranțele, ci doar un prag, o despărțire vremelnică a sufletului de trup și o îmbrățișare fără de sfârșit cu Hristos cel înviat. Pentru cei ce cred și viețuiesc după poruncile date de Dumnezeu, mormântul nu mai este un punct final, ci o poartă larg deschisă către Raiul pe care l-am pierdut prin neascultare și l-am recâștigat prin iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu.

Importanța Învierii este în egală măsură istorică și veșnică. Istoric, întreaga lume a primit vestea că moartea nu mai are putere absolută, că ea nu mai poate distruge definitiv iubirile, idealurile și sufletele noastre. Prin moartea Sa, Hristos a intrat adânc în „pântecele iadului” și l-a spart din interior, eliberând pe toți cei ținuți acolo în întunericul deznădejdii. „Porțile iadului s-au sfărâmat”, cântăm în această noapte, ceea ce înseamnă că nimeni nu mai poate fi ținut prizonier dacă dorește să fie cu Hristos. Toți drepții Vechiului Testament, proorocii și sărmanii lumii au fost scoși la lumină, primind răsplătirea vieții prin jertfa Domnului. Diavolul, vrăjmașul care ne vrea triști și izolați, nu mai are nici o putere asupra omului care Îl iubește pe Dumnezeu.

Cultura umanității, literatura, artele și chiar știința contemporană au primit din Înviere certitudinea că omul nu este un accident biologic care moare și devine pământ. Sufletul nostru este nemuritor și, după despărțirea de trup, dacă viața ne-a fost plină de Dumnezeu, vom merge acolo unde Raiul s-a deschis. Oamenii buni, iubitori de Adevăr, sunt chemați să stea în Liturghia veșnică alături de sfinți, de apostoli și de martiri, într-o comuniune de iubire pe care nici o putere pământească nu o poate destrăma.

Iubiți frați și surori,

Vă adresez acest cuvânt de binecuvântare ca pe o chemare la viața adevărată în Hristos. Este atât de firesc și de frumos să viețuim veșnic împreună cu El! Noi, încă din această viață, prin Sfânta Liturghie, ne umplem de Lumina Învierii și gustăm din bunătățile ce vor să vină. Trebuie să înțelegem că nu am fost zidiți doar pentru a consuma roadele pământului sau pentru a ne pierde în grija zilei de mâine. Nu am fost înzestrați cu rațiune doar pentru a stăpâni natura sau pentru a crea tehnologii uluitoare, ci am fost făcuți pentru a deveni „Potire” în care să încapă Sângele lui Dumnezeu Cuvântul. În tainele pântecelui mamelor noastre, Dumnezeu a suflat peste fiecare dintre noi har și lumină, libertate și voință, dându-ne un suflet care nu se satură cu nimic din ceea ce este trecător. Pătimirile și moartea Fiului lui Dumnezeu au fost poarta prin care a izvorât puterea noastră de a nu mai muri niciodată. Pe Cruce, Hristos a scris numele fiecăruia dintre noi, iubindu-ne cu un „dor” pe care numai Dumnezeu îl poate purta omului. De aceea, nu putem rămâne nepăsători în fața acestei iubiri. Chiar dacă uneori cădem în păcat, în egoism sau în alte răutăți, Învierea ne oferă șansa ridicării. Trebuie să ne smulgem din „iadul” pe care ni-l construim singuri prin plăcere și mândrie și să ne lăsăm purtați în brațele lui Dumnezeu, schimbându-ne viața astăzi, nu mâine.
Privim însă cu durere spre negurile care au cuprins pământul în acest an. Ne doare inima de miile de morți și de răniți din pricina războaielor, acest iad instaurat de oameni care au uitat de Dumnezeu. Plângem de durerea mamelor rămase fără prunci și a copiilor care cresc în zgomotul exploziilor, suferind de foame și de prigoană. Ne rugăm în fiecare zi pentru pacea lumii, cerând Domnului să stingă focul și ambițiile deșarte ale stăpânitorilor lumii. Dumnezeul nostru este Împăratul păcii, iar credința noastră este religia iubirii răstignite. Oamenii care se închină Preasfintei Treimi nu trebuie să ucidă, ci să se jertfească pentru celălalt. Hristos ne-a învățat să întoarcem și celălalt obraz și să răbdăm, așa cum au făcut martirii din temnițele comuniste sau sfinții de demult. Suntem datori să ne rugăm fierbinte, cu lacrimi, ca Hristos să sfărâme gândurile de război. Avem toți loc pe acest pământ lăsat de Dumnezeu! Dacă toți creștinii s-ar ruga cu smerenia ninivitenilor de odinioară, Dumnezeu ar șterge această urgie și s-ar milostivi de noi. Vă chem deci să întăriți rugăciunea și milostenia, singurele arme care pot aduce pacea, liniștea și armonia între neamuri.

Iubiți credincioși din Dobrogea cea de Dumnezeu binecuvântată,

Acest ținut mirific, străjuit de apele Dunării și ale Mării, a fost întotdeauna un loc al frățietății, deși peste el au trecut multe furtuni ale istoriei. Pe acest pământ sfințit de moaștele martirilor, multe neamuri, români, turci, tătari, greci și ruși au învățat să trăiască în pace, respectând darul vieții. În pământul Dobrogei, oriunde putem descoperi urmele unei civilizații creștine vechi, semn că strămoșii noștri L-au primit pe Hristos cu brațele deschise, așa cum i-au învățat Sfinții Apostoli Andrei și Filip. Vă îndemn așadar să păstrați această moștenire sfântă! Să ne păzim credința neștirbită de curente rătăcitoare care vor să ne despartă de Dumnezeu. Să ne educăm copiii în curăție, în dreptate și în bun simț. Să umplem bisericile în duminici și sărbători, căci fără Spovedanie sufletul se încarcă de povara păcatului, iar fără Sfânta Împărtășanie viața noastră devine ca un lemn uscat dus de valurile mării. Fără Biserică și fără Hristos, societatea se transformă într-o mulțime de suflete înrobite de patimi trecătoare, de oameni lipsiți de bucuria Învierii.

Dreptslăvitori creștini,

Mergeți acum spre casele voastre purtând în mâini această flacără nebiruită și nu lăsați ca lumina ei să se stingă sub povara grijilor lumii acesteia. În acest an, într-o lume care aleargă fără cuget după noutăți ce se învechesc până dimineața, voi să rămâneți purtătorii Veștii celei Veșnice. Să duceți această bucurie a Învierii în odăile voastre, la masa unde vă adunați cu cei dragi, dar mai ales să o duceți în inimile unde s-au cuibărit tristețea sau singurătatea. Priviți cu dragoste către vecinii voștri, iertați pe cei ce v-au greșit și faceți din casele voastre mici biserici ale luminii. Nu uitați că fiecare lumânare aprinsă în această noapte este un semn al victoriei noastre împotriva deznădejdii; ea ne spune că, oricât de mare ar fi întunericul din încercările vieții, el nu poate birui nici măcar o singură rază din lumina harului lui Hristos.

Vă îndemn să fim noi înșine candele vii în mijlocul neamului nostru, radiind bunătate, răbdare și milă, astfel încât oricine ne întâlnește să simtă că moartea a fost într-adevăr călcată, iar viața a primit aripi de rugăciune. Să nu vă temeți de viitor, căci Hristos, Cel ce a înviat din mormânt, ne-a făgăduit că va fi cu noi „până la sfârșitul veacurilor”. Cu această încredere neclintită, să privim spre cer și să lăsăm dragostea lui Dumnezeu să ne fie singura călăuză, până când ne vom vedea cu toții la masa cea mare a Împărăției, unde nu mai există nici plâns, nici suspin, ci doar lumină și bucurie nesfârșită.

Hristos a înviat!
Cu frățească dragoste în Hristos Domnul,

† TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI