Reputatul istoric Ioan Aurel Pop a împlinit trei ani de când conduce Academia Română. Atacat aproape încontinuu de dușmanii culturii române și ai valorilor românești, chiar de dinainte de alegerea sa și până mai ieri, domnia sa merge înainte precum un cuirasat al științei naționale care îndepărtează gunoaiele fără măcar să le atingă, cu valurile firești pe care le produce prin simpla sa înaintare în istoria reală a României.

Reproducem cu această ocazie festivă un interviu pe care am ne-a făcut onoarea să ni-l acorde în Anul Centenarului Unirii. Profesorul Ioan Aurel Pop consideră că "unele grupări românești de intelectuali subțiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicații șocante, la edituri cu scop primordial lucrativ și mai puțin soarta culturii și a societății noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie și a firmelor lor culturale, în afara Româ­niei înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­nești. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiați», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, și una externă, făcută mai ales de anumiți aliați ai noștri din NATO și UE”.

"Din moment ce "elita subțire” a decis că românii sunt un "popor vegetal”, că aceștia sunt loviți iremediabil de mituri naționaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii și că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele școlare "inamicul” numit istorie și mai ales cel numit Istoria românilor”, se revoltă academicianul.

Academicianul asigură însă că există modalități de îndreptare ale unor disfuncționalități ale sistemului educațional (și nu numai) și că "Academia stă alături de toate instituțiile și forțele care urmăresc păstrarea și consolidarea valorilor românești, ca parte a valorilor universale”.

Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române:

TREBUIE SĂ ȚINEM CU ROMÂNIA!

Victor Roncea: Cum apreciați trivializarea spațiului public și aducerea acestui limbaj în mijlocul cetății, pe toate televiziunile, chiar cu susținerea deschisă și extrem de vocală a unor intelectuali, coborâți la limbajul pe care românii de odinioară îl puteau auzi doar în gropile de gunoi ale orașului?

Academician Ioan Aurel Pop: Fenomenul ține, cred, de "beția” de libertate care i-a cuprins pe români după 1989. Frustrările acumulate în vremea celor peste patru decenii de comunism (de toate felurile, de la internaționalis­mul proletar până la naționalism) i-au împins pe români la tot felul de excese. Or, libertatea – ca orice lucru omenesc – nu este absolută, ci este limitată de felurite reguli ale modului de a trăi în comunitate. Dezlănțuirile triviale de după 1989 s-ar fi putut potoli și echilibra dacă societatea noastră nu ar fi fost lovită de o calamitate teribilă: degradarea școlii românești la niveluri greu de imaginat, urmată de scăderea bruscă a nivelului de cultură generală. În timp ce, sub comunism, școala era un etalon de viață, majoritatea românilor fiind educați la lumina dictonului "ai carte, ai parte!”, după 1989 a biruit proverbul "care pe care” în orice condiții, dar fără educație.
Au ieșit în prim plan "șmecherii”, agramații, "băieții deștepți”, îmbogățiții peste noapte etc. Azi, românii nu mai știu carte, nu mai știu dacă goticul este un stil sau un material de construcție, confundă iluminismul cu iluminatul, dar înjură birjărește, se ascund după inițiale sau după pseudonime, dau sentințe, îi judecă pe savanți, confundă academia de poliție cu Academia Română. Când urmăresc comentariile unora de la finalul unor articole mă înfiorez, pentru că văd cum se revarsă gratuit valuri de ură endemică, exprimate licențios și agramat, cum sunt terfeliți oameni de onoare ai acestei țări, cum indivizi care se numesc "nimeni” înjosesc personalități ale culturii etc. Remediul este cunoscut: educația serioasă, din familie și din școală! O guvernare care nu pune accent pe educație, pe cultură, pe cercetare, pe sănătate culege roadele groaznice despre care vorbim.

Victor Roncea: Pentru a ne axa pe luminile (și umbrele) Centenarului, vă rog să îmi spuneți în primul rând care este părerea dumneavoastră despre sigla cu care s-a promovat acest an – "ROMANIA-100” – din care lipsește noțiunea Marii Uniri și care a creat confuzie în rândurile generațiilor fragede, ajunse să creadă că România a împlinit anul acesta 100 de ani. Chiar și un renumit intelectual public, fost ministru al învățământului în vremea lui Ion Iliescu și Petre Roman, a afirmat că el este "mai bătrân decât Româ­nia”. De asemenea, imaginea Româ­niei Mari, cea pe care cu adevărat o aniversăm, a lipsit cu desăvârșire din spațiul public. Cum putem remedia această confuzie?

Academician Ioan Aurel Pop: Am mai spus că "România-100” este o formulare cel puțin nefericită! Eu nu înțeleg cum se fac aceste lucruri de mare impact în societate fără o minimă consultare. Se poate ca unii să creadă că istoricii nu sunt buni de nimic și nici nu sunt când e vorba, de exemplu, de tehnologia construcției de autostrăzi, dar atunci când este vorba de istorie … Cum să spui, să sugerezi sau să scrii că România are 100 de ani, când Romanii (Valahii) sau Țări Românești avem atestate de circa un mileniu? Că aceste Romanii sau Țări Românești s-au unit relativ târziu (după 1859) – ca și mulțimea de țări italiene sau de țări germane – este cu totul altceva! Pe bună dreptate, anumiți reprezentanți ai unei națiuni vecine – mai mult orgolioase decât mari – au zis că România are 100 de ani, iar țara lor 1000 de ani! Și nu pot fi blamați, pentru că noi ne-am făcut-o singuri. Iar acel intelectual respectabil nu este istoric, ci filosof, altfel ar fi făcut necesara corecție. Din asemenea limitări ale existenței noastre ca stat, mulți seamănă vânt pentru ca noi să culegem furtună, iar noi ne lăsăm cu lașitate, învăluiți în ignoranță, în bătaia vântului. Eu nici nu aș cultiva în spațiul public cu insistență "România Mare”, decât ca pe o mare împlinire istorică. Acea Românie nu mai există (de exemplu, în Bucovina nordică proporția românilor a ajuns sub 20%), iar în Cadrilater este aproape inexistentă) și noi, contemporanii, nu trebuie să ne concentrăm asupra ei, ci asupra a ceea ce avem astăzi și nu știm să chivernisim bine. Avem o țară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deșertul african!

Victor Roncea: Anul Centenar al Marii Uniri aproape a trecut și nu putem reține multe manifestări și reali­zări notabile. Dacă au fost, acestea au fost mai curând acțiuni particulare sau ale unor grupuri profesionale dedicate istoriei țării, fără sprijinul statului. Dumneavoastră ce cunoștință aveți de astfel de acțiuni? Și unde a fost statul român în toată această perioada?

Academician Ioan Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, statul român s-a pierdut în certuri sterile, în scandaluri interminabile, în acuze nefondate, în compromiterea intelectualității și în subminarea ultimelor valori care mai rămăseseră nealterate. S-au dat pensii preferențiale, s-au vânat plagiatori și securiști (reali și imaginari), s-au promovat în funcții de conducere cele mai incompetente personaje și au fost descurajați toți aceia care, cu bună credință, încercau să schimbe ceva în bine. Între timp, în țară, s-au tăiat pădurile, s-au poluat natura și cultura, au proliferat manelele, s-au ruinat drumurile și căile ferate și, colac peste pupăză, s-au apucat unii, după ureche, de Centenar. Au fost, fără îndoială, și inițiative bune, sincere și necesare în acest sens. Am văzut simpozioane decente, urmate de volume substanțiale, am văzut busturi și statui bine făcute și bine amplasate, am văzut elevi duși la locurile memoriei noastre de către ghizi și profesori bine pregătiți, dar, evident, am văzut și multă improvizație, mult amatorism, mult kitsch, multe acțiuni bifate "ca să fie”. Statul a dat și bani pentru programe serioase (roadele lor nu se văd încă toate), dar a dat și unor pretinse "entități majore” care profanează spațiul nostru cultural, a dat și unor protocroniști notorii, a dat și unor ONG-uri improvizate și s-a codit să dea unor instituții solide și verificate de sute de ani …

Victor Roncea: Spre deosebire de degringolada organizată care a fost indusă în instituțiile statului responsabile de aniversarea Centenarului, Ungaria finanțează o Comisie Trianon 100 care se ocupă sistematic cu răspândirea în limbi internaționale a unor studii revizioniste cu privire la Tratatul de la Trianon. Astfel de opinii am întâlnit și în presa de limbă română din Româ­nia; îmi aduc aminte de un articol din publicația "Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în care se vorbea despre "injustul Tratat de la Trianon” și "mitul Unirii de la 1 decembrie 1918”. Cum poate contracara Româ­nia, sau măcar Academia Română, o astfel de propagandă antiromânească și ce părere aveți de această campanie de "demitizare” dusă cam de aceleași grupuri de interese de ani de zile? Considerați că există o propagandă organizată atât de la vestul apropiat cât și de la estul României?

Academician Ioan Aurel Pop: Un­garia are o experiență a propagandei de model european mai veche decât a noastră cu cel puțin două secole și, firește, mult mai subtil organizată. Ungaria nu anunță niciodată cu surle și trâmbițe ceea ce vrea să întreprindă în domeniul promovării intereselor sale, ci o face mai întâi. Iar atunci când reușita este sigură, statul vecin iese la rampă cu "artileria grea” bine instruită și bine întreținută. Ungaria nu face serate dedicate evenimentelor sale la ambasade sau numai la ambasade, ci în mari universități, în muzee, biblioteci celebre, în fundații și asociații, în săli celebre din țările unde are interese de apărat. Ungaria nu duce (numai) istorici unguri să țină conferințe des­pre "adevărurile” sale, ci cointeresează profesori și cercetători străini să facă asta. Ungaria nu publică lucrări în limbi străine despre "geniul maghiar” la edituri ungurești și nu le trimite ambasadelor să le promoveze, ci plătește edituri de cel mai înalt prestigiu, din SUA, Anglia, Franța, Germania etc., să facă asta. Ungaria nu strigă sus și tare că ungurii i-au învățat pe germani nemțește și că ungurii au inventat scrisul înainte de sumerieni sau că sub Câmpia Panonică sunt tuneluri abisale care conduc la Atlantic ori în centrul pământului – cum facem noi cu dacii și cu tracii noștri, cu tăblițele de la Tărtăria ori cu peșterile din Bucegi -, ci lucrează exclusiv cu profesioniști, care știu să promoveze științific anumite realități sau să dea aparență științifică unor mituri naționale. Noi, în schimb, dincolo de toate stângăciile, ne autoflagelăm și nu recunoaștem nici realitățile evidente care ne-au marcat. Grupul de Dialog Social și Revista 22 s-au axat în parte, sub pretextul corectării exagerărilor din vremea dictaturii comuniste, pe negarea unor evidente valori românești. Eu sunt cel dintâi care combat discursul encomiastic despre România Mare, dar de aici și până la condamnarea Trianonului este distanță lungă. Prin Tratatul de la Trianon, marile puteri ale lumii au recunoscut dreptatea noastră istorică, visul de a cărui jale "ne-au răposat moșii și părinții”, cum ar zice Goga. Atunci, la 1918-1920, a fost o aproape deplină armonie între voința de unire a românilor și voința marilor puteri de a consfinți o nouă arhitectură politică internațională. Decât să deplângem soarta Ungariei, mai bine ne-am ocupa de noi și de necazurile noastre. Doar că, unele grupări românești de intelectuali subțiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicații șocante, la edituri cu scop primordial lucrativ și mai puțin soarta culturii și a societății noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie și a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­nești. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere "privilegiați”, pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, și una externă, făcută mai ales de anumiți aliați ai noștri din NATO și UE. Academia Română are un program bine articulat de promovare a valorilor românești, de sărbătorire a Centenarului, de publicare a unor lucrări în limbi de circulație internațională etc., dar nu poate face singură ceea ce se cuvine. Pentru toate acestea, este nevoie de o anumită coordonare la nivel național, iar această coordonare nu există sau este extrem de firavă.

Victor Roncea: Anul Centenar merge mai departe, spre sărbătorirea Trianonului. Cum ne pregătim pentru această mare aniversare?

Academician Ioan Aurel Pop: Tratatul de la Trianon a mai fost un pretext de atacare a intereselor românești și a istoriei românilor și cu alte prilejuri. În disputa istorică dintre cele două țări, este clar că dreptul istoric a devenit un subiect caduc. Dacă unii dintre factorii de răspundere din țara vecină vor relua argumente din arsenalul de acum 100 de ani, nu vor beneficia de atenția lumii civilizate. Aceste argumente erau de genul: geniul civilizator al maghiarilor în Europa Central-Orient5ală și în "Bazinul Carpatic”; dreptul Ungariei asupra unor pământuri și popoare stăpânite de un mileniu; înapoierea slavilor și românilor în raport cu maghiarii; migrația târzie și ascunsă a românilor din Balcani spre regiunile transilvane; caracterul pastoral al românilor; incapacitatea românilor de a administra Transilvania etc. Asemenea idei cu vădit caracter rasial, discriminatoriu și jignitor nu au ce să caute în disputele Europei contemporane. În Transilvania actuală (luată în sens larg) circa trei sferturi din populație este de etnie românească, maghiarii reprezentând cam 16-17% din populația totală a provinciei. Membrii Academiei Române s-au străduit mereu să prezinte obiectiv aceste date privitoare la Transilvania. Firește, în focul disputelor acute din vremea celor două războaie mondiale și din timpul regimului de dictatură comunistă, spiritele s-au mai încins, iar sentimentele au dominat rațiunea de ambele părți. Aniversarea Trianonului – cu toate stângăciile românilor – nu va putea schimba lumea și nici realitățile din Transilvania. Este evident că statul român trebuie să vegheze mereu la respectarea drepturilor minorităților, la respectarea drepturilor omului în general, fără de care nu se poate construi o Europă a viitorului. Iar Trianonul înseamnă pentru Româ­nia un singur lucru major: recunoașterea pe plan internațional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democrația vremii și cu dreptul popoarelor de a-și decide singure soarta.
Restul rămâne doar propagandă nostalgică, bună de studiat de către sociologi, politologi, psihologi.

Victor Roncea: Academia Română a dat un șir de mar­tiri sub comunism, de la Nichifor Crainic, închis 15 ani fără nicio condamnare, la Alexandru Lapedatu și Gheorghe Brătianu, uciși în temnițele bol­șe­vice. Cum îi evocă Academia Româ­nă? Pregătiți un volum special prin Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei?

Academician Ioan Aurel Pop: În 1948, adică acum 70 de ani, Academia Română a fost aproape distrusă. Zeci de academicieni au fost excluși din înaltul for, o mare parte dintre ei au fost întemnițați, iar unii și-au sfârșit zilele în detenție, mai ales la Sighet, dar și în alte părți.
Academia va marca, desigur, aceste triste și tragice evenimente. Istoricii din cadrul instituției au studiat toate aceste lucruri, au cercetat în arhive, au cules mărturii orale, au studiat jurnale, memorii, documente, articole, studii și cărți despre acest subiect.
Până la sfârșitul acestui an, Academia va organiza în Aulă un simpozion comemorativ închinat acestor personalități ale științei și culturii românești ajunse victime ale unui regim de represiune, care a urmărit decimarea elitei noastre. Sunt convins că, în urma acestei manifestări, vor rezulta noi contribuții menite să fie reunite într-un volum.

"Unii decidenți au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă și chiar primejdioasă”

Victor Roncea: Întrebarea precedentă este pusă cu gândul la manualele de istorie de azi care nu cuprind aproape deloc referiri la această jert­fă imensă adusă de poporul român în perioada regimului comunist, ca și despre rezistența armată îndelungată din munți, unică în spațiul ex-sovietic, întreținându-se și azi falsa ștampilă denigratoare aplicată românilor, de "popor vegetal”. De asemenea, regretatul academician Dinu C. Giurescu deplângea atât conținutul acestor manuale, cât și reducerea orelor de Istorie. Care este opinia dumneavoatră și cum poate fi îndreptată această situație? Cum poate un tânăr din România de azi să beneficieze de o educație sănătoasă (care să înfrângă hipnoza digitală) și care credeți că este o posibilă soluție de ieșire a României din criza de subcultură în care se zbate (de la "Generația Pro” am ajuns la "Generația Facebook”, care nici măcar nu mai citește, ci dă doar "Like”)?

Academician Ioan Aurel Pop: Să le luăm pe rând! Manualele de istorie nu mai pot reflecta nimic. După experimente penibile, cu "Decebal – buze senzuale” și cu poezii de Ștefan Roll pe post de izvoare istorice, ar fi putut să urmeze o echilibrare a situației, fiindcă aveam și avem încă specialiști buni. Dar am pierdut între timp obiectul muncii, pentru că orele de istorie s-au redus ori s-au scos cu totul. Cu alte cuvinte, ajungând în epoca digitalizării și chiar a robotizării, unii decidenți au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă și chiar primejdioasă. Mințile spălate pe care vor să le edifice unii dintre acești lideri nu mai au nevoie de cunoștințe istorice, fiindcă acestea îl pot instrui pe individ, îl pot învăța să distingă între un templu grec și o biserică barocă, îi pot deschide mintea cu referire la valori, la morală, la spiritul critic. Evident, unii, naivi și stupizi – dacă nu ar fi șmecheri sau mercenari – cred că prin eradicarea istoriei ca formă de cunoaștere a vieții oamenilor se distruge spiritul național. Cred că dacă elevii învață câte ceva despre actele de demnitate din trecut, inclusiv despre jertfele alor noștri, despre rezistența din munți sau despre anumite priorități româ­nești în lume, tinerii ar putea deveni mândri de neamul lor și l-ar putea iubi prea mult. Din moment ce "elita subțire” a decis că românii sunt un "popor vegetal”, că aceștia sunt loviți iremediabil de mituri naționaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii și că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele școlare "inamicul” numit istorie și mai ales cel numit "istoria românilor”. Situația s-ar putea schimba doar prin introducerea unui program rațional și armonios de educație, în cadrul căruia raportul dintre domeniile științele exacte și disciplinele cele sociale și umane să fie unul judicios. Până atunci, în loc să pregătim oameni inventivi care să fie capabili să facă roboți, pregătim noi de-a dreptul roboți umani, buni ca să execute ordinele unor "aleși”.

Primul pas este cunoașterea martirilor este cunoașterea faptelor lor și evidențierea semnificației actelor lor

Victor Roncea: Cum ar putea fi promovate marile și autenticele valori intelectuale ale României la nivel european și internațional?

Academician Ioan Aurel Pop: Oamenii, care sunt ființe supuse erorii și coruptibile (în sensul dat termenului de Jean-Jacques Rousseau), au nevoie de educație ca să se umanizeze. Soluția este, prin urmare, o educație armonioasă și echilibrată, plină de cunoștințe extrase din experiența de viață a omenirii. Ceea ce se face mai mult azi la școală – în ciuda celor care combat memorarea mecanică – se bazează pe tehnici și nu pe cunoștințe profunde, pe idei perene, pe valori care s-au validat. Cu alte cuvinte, îi învățăm pe copii și pe tineri să folosească laptopul, tableta, telefonul mobil, să acceseze date variate, să comunice electronic, să intre pe baze de date și pe rețele de socializare, să completeze o fișă, să extragă bani de la bancomat, să scrie un comentariu politic sau unul sportiv etc.. Altfel spus, oamenii devin treptat mecanis­me, încetând să mai fie subiecți sociali. Evident, se mai poate remedia această stare, dar cine să ne asculte?

Victor Roncea: Între numele uitate sau chiar complet necunoscute ale militanților pentru Marea Unire pedepsiți pentru patriotismul lor se regăsesc Martirii Basarabiei și ai Transilvaniei. Nu este prea cunoscut faptul că rușii, chiar în timpul primei ocupații, din 1940, i-au căutat cu lis­te negre făcute de NKVD pe toți cei care au votat și luptat pentru unirea Basarabiei cu țara în 1918. Cei mai mulți au fost deportați sau/și uciși în lagăre. La fel, în Transilvania, autoritățile ungare și cele locale maghiare care s-au activat după Diktatul de la Viena au ucis și chinuit români care în 1918 ajutaseră la înfăptuirea Marii Uniri. Unde ar trebui să fie locul acestora, cu excepția celui ocupat în galeria eroilor necunoscuți ai neamului? Academia ar putea colabora cu Biserica națională pentru canonizarea unora dintre aceste mari modele de românism?

Academician Ioan Aurel Pop: Natural, sunt mai multe moduri de a-i răsplăti pe eroi și toate societățile civilizate au făcut și fac asta. Primul pas este cunoașterea acestor sacrificați, cunoașterea faptelor lor și evidențierea semnificației actelor lor. Or, asta nu se poate face fără disciplinele identitare, fără istorie, fără geografie, fără etnografie, fără limba și literatura română, fără latină, fără istoria bisericii etc.. Academia Ro­mână s-a înființat ca să creeze România, să susțină acest imens edificiu, să cultive limba, istoria și folclorul și să educe poporul în spiritul conservării și augmentării identității noastre de români. Nu voi înțelege niciodată de ce, pentru unii "analiști” și "formatori de opinie”, este legitim să fii "bun american”, sau englez, sau francez, sau german, dar este greșit să fii român! Firește, Academia stă alături de toate instituțiile și forțele care urmăresc păstrarea și consolidarea valorilor românești, ca parte a valorilor universale.

"Parcă-i văd aievea vorbind, plângând și grăbind spre Alba Iulia”

Victor Roncea: Care personalități ale Marii Uniri și ce mari fapte premergătoare Unirii vă sunt mai îndrăgite?

Academician Ioan Aurel Pop: Mi-s dragi cu toții și parcă-i văd aievea vorbind, plângând și grăbind spre Alba Iulia. În Basarabia, a devenit antologic Alexei Mateevici, "moldoveanul” care a scris cea mai frumoasă poezie închinată limbii române. Din Bucovina, îl rechem pe Ciprian Porumbescu, care și-a pus tot dorul de țară în "Balada” sa ori în opereta "Crai Nou”. În Transilvania, sunt mulți, dar sunt vegheați de "Badea George” (Gheorghe Pop de Băsești), cel care s-a dus bătrân și bolnav pe Câmpul lui Horea, la Bălgrad și care s-a stins la scurtă vreme după 1 Decembrie 1918, cu vorbele "Sloboade, Doamne, pe robul tău!”. A putut să meargă la Domnul numai după ce a făurit unirea românilor, numai după ce și-a văzut împlinit marele său vis pământesc! Ca fapte, văd în trecut și bune și rele, așa cum sunt și oamenii, autorii faptelor. Noi, ca orice popor, nu am fost nici malefici și nici angelici, ci am fost oameni. Fapte mari au fost cele ale plugarului care știa să pornească plugurile, ale oierului înfrățit cu natura, ale lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, ale lui Horea și Tudor, ale lui Cuza și Carol I, ale descoperitorului insulinei, ale inventatorului avionului, ale autorului "Istoriei românilor din Dacia Traiană” și ale multor altora.

Victor Roncea: Care este dictonul dumneavostră favorit?

Academician Ioan Aurel Pop: Sunt multe și mai ales proverbele latinești pe care le comentez cu studenții mei și care sunt un adevărat izvor de înțelepciune. Acum îmi vine în minte unul închinat echilibrului: Est modus in rebus, adică "Este rânduială în lucruri”. Cu alte cuvinte, în viață nu poți să faci tot ce vrei sau tot ce-ți trece prin minte, ci numai ceea ce se cuvine, în raport cu semenii tăi, cu binele individual și public, cu ordinea umană și cosmică. "Rânduiala” aceasta din lucruri vine din experiența trecutului omenesc și privește spre viitor, cu scopul conservării umanității și a omeniei, dar și a părții din omenire care se cheamă patrie. În cazul nostru, partea din omenire este România și dacă ținem la lumea aceasta privită drept cosmos, atunci trebuie să ținem la România.

Victor Roncea: Ce ar putea să ne reunească?

Academician Ioan Aurel Pop: O, foarte multe! Eminescu ar zice "râul, ramul”, care ne vorbesc în limba lor tăcută. Ne pot uni strămoșii, care-și dorm somnul de veci pe văile și pe dealurile noastre. Cel mai bine ar fi să ne unească grija pentru viitor, adică pentru copiii și nepoții noștri, pentru că țara nu este a noastră – ca să facem cu ea experimente riscante și jenante – ci este a urmașilor noștri, cum ar zice Ștefan cel Mare, prin pana lui Delavrancea. Ne-ar trebui un dram de adevăr și unul de dreptate, aureolate de bunătate, iar toate acestea se pot obține prin educația dobândită în familie și în școală.

Sursa: Ziarul Bursa