„Poate să existe ceva mai caraghios decât asta? S-a anulat și rezultatul votului prin care d-l Cărtărescu n-a fost primit în Academie, așa că se va face o nouă votare - și, dacă va fi nevoie, probabil încă una, și încă una. Evident că și aici vorbim de o presiune a unui grup de interese ilegitim, cum s-a întâmplat și cu anularea turului doi de la prezidențiale - în legătură cu care vicepreședintele american tocmai le-a arătat obrazul liderilor neo-marxiștilor venali ai Uniunii Europene.”, scrie cunoscutul justițiar Valerian Stan pe contul său de Facebook într-o postare aproape uimitoare, care ar putea părea de domeniul fantasticului dacă n-ar fi cât se poate de reală. Și continuă:

„Anunțul re-votării a fost făcut nici mai mult nici mai puțin decât de președintele Academiei, d-l Ion Aurel Pop, care nu a adus nici măcar un singur argument legal sau statutar în susținerea aiuritoarei decizii. Nici măcar că a fost și aici mâna rușilor (fapt prea puțin probabil, totuși, câtă vreme d-l Cărtărescu e sublocotenent al Securității și nu al KGB, și pentru ale cărui premii și traduceri de peste tot din lume statul român a plătit 1.000.000 de euro și nu 1.000.000 de ruble).

Și iată cum, dată fiind toată hărmălaia și depravarea la care suntem martori de câteva luni bune, se pune întrebarea cine și de ce își bate joc de această țară? În treacăt să notăm și că fix acum a crăpat și buboiul corupției de la vârful Armatei, vechi de aproape un deceniu.

În sfârșit, ca unul care, dintr-o experiență destul de lungă, cam știe despre ce e vorba, pot să bănuiesc că Mircea Cărtărescu a avut în d-na Ana Blandiana și în cercurile sale neo-marxiste europene foarte influente, un avocat redutabil.”, conchide redutabilul publicist și om de drept.

Și concitadinul clujean, colegul de Academie și Universitate DEI al lui Ioan Aurel Pop, soroșistul Daniel David, supranumit și „cip în creier”, instalat la propunerea lui Ilie Bolojan ca ministru al Educației și Cercetării, susține cu tărie că Cărtărescu va deveni membru al Academiei Române. De unde știe, nu ne poate spune. El doar știe, ba chiar e „sigur de asta”: „Mircea Cărtărescu va deveni însă membru al Academiei Române în viitorul apropiat, sunt sigur de asta, și mă voi bucura să-l pot saluta în Aula Academiei în acel moment.”, a scris colegul lui Pop care voia să elimine Istoria și Geografie de la clasele superioare de liceu și care consideră cu sunt „prea multe” ore de Religie.

După cum se știe, plagiatorul Mircea Cărtărescu, fost propagandist comunist la o revistă a Securității, unde a și făcut stagiul militar, cu grad de sublocotenent, a fost respins la diferență de un singur vot - votul lui Eminescu - de plenul Academiei Române unde grafomanul scatofag soroșist dorea să ocupe un fotoliu de piele deși l-a denigrat trivial pe Mihai Eminescu, însuși axul culturii române și, prin urmare, al Academiei.

Pe lângă susținătorul deschis al lui Mircea Cărtarescu, milionarul Ioan Aurel Pop, autorul băgării în Academia Română a lui Daniel David, este și împingătorul de la spate al clujencei Marta Petreu în Academie, de asemenea căzută la vot în plen și, la fel ca Cărtărescu, o mistificatoare a vieții lui Eminescu și o blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu în „operele” ei.

Atracția și simpatia lui Ioan Aurel Pop pentru cei doi detractorii notorii ai lui Eminescu nu este de ieri-de azi. Distinsul academician i-a lansat împreună cu Marta Petreu distinsului Mircea Cărtărescu volumul de 840 de pagini „Solenoid” - considerat de Nicolae Manolescu „un roman amorf”. „Evenimentul” s-a petrecut în 2016 la sala Auditorium Maximum din Cluj, în organizarea Universității Babeș-Bolyai și a Librăriei Humanitas (!) a lui Gabriel Liiceanu. FOTO:

Nici amiciția cu Daniel David nu este întreruptă, mai ales când ea intră în sincronism cu Dilema, condusă de însușiul (sic) Andrei Pleșu.

Nu mai departe de luna noiembrie, sub umbrela UBB și a Dilemei lui Pleșu, împreună cu soroșiști ca Adrian Papahagi și Ovidiu Pecican, Daniel David și Ioan Aurel Pop au dezbătut cu Sever Voinescu despre Eugen Lovinescu dar și despre „derivele dacopatiei”. (FOTO sus)

Oricum, Ioan Aurel Pop rămâne umăr la umăr cu Daniel David, torpilatorul Educației Naționale, fie și numai pentru faptul că ei au fost, sunt și vor mai fi (?) „VIZIONARII” României:

Pe 26 noiembrie 2024, chiar în aceeași zi în care Academia Română și președintele ei înfierau oficial, potrivit HotNews, „orice asociere cu ideile promovate de Călin Georgescu”, respectiv, în limbaj soroșist-securist, „apologia suveranismului, a naționalismului extremist și, cu atât mai grav, a opțiunilor filoruse și filoputiniste” și orice „manifestare conspiraționistă, care pune în pericol libertățile democratice și siguranța statului român”, Ioan Aurel Pop era publicat la mare rang în revista Dilema, la comun cu colegii săi de scenă:

Așa a ajuns Ioan Aurel Pop, „întâmplător” în aceeași zi de pomină, pe prima pagină în Dilema, alături de Pleșu, ultimul președinte al Fundației Soros - România și de Andrei Cornea, președintele GDS. Da, în Dilema, chiar revista soroșistă unde a fost înjurat Eminescu și de Cărtarescu, între mulți alții (DOSARUL la final).

Regretata Doamnă Zoe Dumitrescu Bușulenga, Academician și Monahie, afirma cu o deosebită elocință despre atacurile distrugătoare la adresa axului culturii naționale întreprinse de către fostul său student:

„Spre marea mea durere, Mircea Cărtărescu este, în momentul de față, unul dintre detractorii cei mai notorii ai lui Eminescu, pentru că nu există lucru mai lipsit de delicatețe și de sensibilitate, decât să faci portretul unui muribund, aflat pe un pat de spital. Oribil. M-a durut îngrozitor. Ce se întâmplă? Are complexe față de Eminescu? Dacă ar fi un om de mare cultură, nu l-ar disprețui, măcar pentru o parte din operă. Am stat 30 de ani cu opera lui Eminescu. Sunt 17 volume mari și încă nu am intrat în el. Au intrat străinii și au găsit acolo pe Părinții Bisericii, pe gnostici, iar noi trebuie să-l călcăm în picioare, în condițiile și în starea aceasta a culturii române, în care se disprețuiesc valorile și sunt trecute sub tăcere.”

Se pune întrebarea fundamentală - plasată deja de cineva pe pagina de Facebook a Academiei printr-un mesaj ulterior șters probabil chiar de către administratorii ei -, întrebare la care ar trebui să răspundă înainte de toți și toate Ioan Aurel Pop: dacă tu îl admiți în forul suprem al culturii române pe demolatorul axului Culturii și Academiei Române - Mihai Eminescu - ce îți dorești tu de fapt în această Academiei și ce vrei tu cu România noastră, România profundă?

Apoi, se mai pune întrebarea pentru limbiștii și pupincurștii lui Cărtărescu, care au demonizat în presa securist-sorișistă Academia Română, ca edificiu al „naționalism-comunismului”? Dacă e chiar așa de odioasă Academia de ce dorește catindatul cu atâta ardoare să intre în ea, după ce a fost respins deja de două ori?

Și ce vrea IAP? Să se reia, a treia oară, votul? A mai găsit vreun articol rămas în regulamentul Academiei de pe vremea RSR, când se vota până ieșea cine trebuie, cam ca tovarașa și tovarășu', CHIAR DACĂ ESTE VORBA DE UN PLAGIATOR ORDINAR? Pentru că semnalul alarmant al lui Valerian Stan e cât se poate de real. Da, chiar așa a spus încă președintele Academiei Române, pe-afară vopsit naționalist iar pe dinăuntru curcubeist:

„Va mai urma un vot, sunt convins, și Mircea Cărtărescu va fi primit în Academia Română”

Nu, nu e „fake-news”. E chiar declarația IAP-ului, făcută la Radio România Cultural, în tentativa sa zadarnică de a face pe plac grupării agresive securist-sorișiste conduse de Liicheanu, care oricum l-a făcut franjuri în presa Rețelei.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Academie

În faimoasa ședință de săptămâna trecută, în care Cărtărescu a picat cu 73 de voturi din 74, minimul numărului de voturi pe care trebuia să le ia ca să devină membru - s-a numărat de trei ori! - Rodica Zafiu, membră corespondentă a Academiei Române și președinta Secției de filologie, a fost cea mai aprigă suținătoare a lui Mircea Cărtărescu, alături de Ion Pop și Ana Blandiana.

Zafiu a susținut că Cărtărescu „a fost votat în unanimitate” în secție, fals care s-a transmis pe toate canalele, media, în realitate fiind vorba de unanimitatea celor prezenți la ședință, respectiv 9 din 9. Dar secția cuprinde mai mulți membri, de a căror lipsă s-a profitat pentru a se găsi „unanimitatea”.

Între cei absenți a fost și reputatul scriitor basarabean Valeriu Matei, membru al Academiei de la Chișinău și membru de onoare al Academiei de la București cât și directorul general al Editurii Academiei Române.

El a trimis poziția sa secției doar pentru a fi combătut și silit să revină cu un nou mesaj pe care a dorit să-l prezinte și în plenul Academiei, la ședința de vot. Aici nu a fost lăsat însă să vorbească de către actualul președinte al Academiei Române, istoricul clujean Ioan Aurel Pop, care a invocat un articol al regulamentului de funcționare al Academiei conform căruia „membrii din străinătate” nu au dreptul la cuvânt.

Iată cum românul basarabean Valeriu Matei, care s-a bătut la propriu pentru limba română în Basarabia cu sovieticii moscoviți și colosul URSS, a devenit „străin” în propria sa țară unde, de altfel, este și cetățean. Halal!

De același regulament al Academiei din perioada RSR s-a ținut Ioan Aurel Pop și când graficianul Eugen Mihăescu, academician de onoare al Academiei, a ținut să-și prezinte opinia, pe care a fost silit să o publice însă în presă, pentru a nu fi interzis și el în plen.

Drept urmare, Valeriu Matei, cenzurat de Ioan Aurel Pop, a cerut atunci să citească poziția academicianului nonagenar Nicolae Breban, exprimată în Contemporanul, pentru că acesta nu se putea deplasa. Rostirea cuvântului academicianului Nicolae Breban a declanșat isteria globe-trotăriței comunist-comanaiste Ana Blandiana.

Intervievat a doua zi după vot de HotNews, Nicolae Breban a dat câteva lămuriri edificatoare:

Breban: Literatura lui Cărtărescu e „Tăticul, mămica și Mirciulică”

„Nu m-au sunat să mă întrebe, dar dacă m-ar fi sunat cineva, le-aș fi explicat că nu merită să intre în Academie. E un bun scriitor, dar nu e la nivelul Academiei Române. Citindu-i întreaga operă, despre care nu se vorbește decât parțial, și toată reclama făcută cu mulți bani, bani care au venit pentru reclama sa de la ICR (Institutului Cultural Român – n. red.).

În Dostoievski sunt zeci de personaje, în Thomas Mann sunt zeci de personaje. La Mircea Cărtărescu sunt trei personaje: tăticul, mămica și Mircea. În literatură trebuie să faci oameni mai vii, cum l-a făcut Dostoievski pe Raskolnikov, Shakespeare pe Hamlet.

Cărtărescu n-are niciun roman, are o trilogie despre care s-a făcut un tam-tam enorm. Primul volum n-are nicio ficțiune. E o cronică de familie. Tăticul, mămica și Mirciulică. Există niște pasaje acolo care sunt la limita pshiopatiei, dar nu e nebun, face pe nebunul.

Cărtărescu este semnul cel mai profund și mai alarmant al capacității sau al incapacității noastre de maturitate civică și psihologică, adică putem folosi materialele cele mai abjecte, cele mai nepotrivite, ca să facem bani. Este un bun scriitor, dar nu e un mare romancier, pentru că nu este capabil de ficțiune”, a declarat Breban pentru HotNews.

Contactat de ActiveNews, marele scriitor basarabean Valeriu Matei, academician la Chișinău și București și fost director al ICR-Chișinău - poziție din care a cunoscut multe din dedesubturile ICR -  a avut amabilitatea de a ne oferi pozițiile sale elocvente:

Scrisoarea I - Cărtărescu e un ilustru plagiator și un detractor al României, al lui Eminescu și al lui Cioran

Apel
către membrii titulari
și membrii corespondenți ai Academiei Române 

   „Doamnelor și Domnilor membri titulari și membri corespondenți ai Academiei Române,
    Stimați colegi,

Vă adresez acest apel în speranța că Domniile voastre, judecând la rece, veți face să triumfe rațiunea și bunul simț, principiile și valorile fundamentale ale Academiei Române. Asistăm, în ultima vreme, la un asalt asupra Academiei Române din partea unor grupări obscure, sorosist-progresiste, veriga slabă în această acțiune fiind considerată Secția de Filologie și Literatură.

Astfel, după tentativa de a o infiltra în Academia Română pe dna M. Petreu, în ordinea de zi a Adunării Generale din 12 februarie a.c. este propusă alegerea dlui Mircea Cărtărescu, în calitate de membru corespondent.

Faima lui Mircea Cărtărescu, un scriitor talentat, fără, însă, a excela, e în cea mai mare parte un rezultat al acțiunilor concertate, din ultimele decenii, ale grupării Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu (cei ce se autointitulează boierii minții), susținuți, până la un punct, și de criticul literar Nicolae Manolescu.

Aceștia și-au propus să obțină pentru Mircea Cărtărescu Premiului Nobel pentru literatură, scop în care au folosit toate mijloacele posibile - de la publicitate și propagandă internă și externă, la finanțarea, de către statul român, a traducerilor din opera lui Cărtărescu.

Astfel, mai ales de la instalarea, în anul 2005, lui H.R.Patapievici în fruntea Institutului Cultural Român, institutele culturale din străinătate au fost obligate să identifice edituri, din țările de reședință și din cele unde desfășurau activități, disponibile să publice, contra plată, traduceri din opera lui Cărtărescu, ICR-urile plătind și traducătorii, și recenzenții, și deplasările lui M.Cărtărescu și ale celor care-l însoțeau, evenimentele organizate fiind prezentate în țară drept realizări de necontestat ale autorului, deși, de cele mai multe ori tirajele cărților traduse erau modeste.

După calculele unor experți, în ultimele decenii statul român a plătit pentru aceste acțiuni peste șaizeci de milioane de dolari americani.

S-a vehiculat an de an și ideea că M. Cărtărescu e pe lista scurtă a candidaților, că mâine-poimâine i se va decerna Premiul Nobel, că trebuie să se facă și mai multe eforturi, să se aloce și mai mulți bani, fără să se menționeze vreodată că pentru cele dintâi ediții ale cărților traduse, editura condusă de dl G. Liiceanu încasa comisioane consistente din partea… statului român.

În realitate, singurii scriitori români care, după 1978, au ajuns pe lista scurtă a candidaților la Premiul Nobel au fost Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Nichita Stănescu a trecut devreme la cele veșnice, iar Marin Sorescu, propus la acest premiu în 1992 de Academia Română, a fost împiedicat să obțină distincția printr-o scrisoare calomnioasă trimisă Comitetului Nobel de trei colegi-scriitori din țară.

Pentru criticul Nicolae Manolescu promovarea excesivă a lui M. Cărtărescu a fost și un prilej de a-i marginaliza pe colegii săi de generație - mari scriitori - care puteau să aspire la acest prestigios premiu: Nicolae Breban, D.R.Popescu, Augustin Buzura. Au fost manipulate arhivele securității, au fost lansate atacuri nejustificate, calomnii și injurii.

Revenind la Mircea Cărtărescu ținem să menționăm următoarele:

1. Pentru a-și atinge scopul M.Cărtărescu a recurs adeseori, în cărțile și articolele sale, la falsuri, citate trunchiate sau traduse inexact, unele de o gravitate ieșită din comun.

Iată un exemplu:

- în anul 2005 în articolul din „Jurnalul National" O vină istorică. Despre antisemitismul românesc, M. Cărtărescu  traduce „fraza faimoasă a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, „Românii au fost cel mai antisemit popor din Europa”.

În realitate fraza Hannei Arendt sună astfel: „Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice.”

Sesizați diferența? Deși Hannah Arendt nu știa bine istoria și nu cred că poseda un instrument de măsurare a antisemitismului (doar n-a fost România înaitea celui de-al doilea război mondial o țară mai antisemită decât Germania lui Hitler?), ea spune că România în perioada Europei antebelice ar fi fost cea mai antisemită țară.

M. Cărtărescu, falsificând, scrie că românii (nu România antebelică) ar fi fost „cel mai antisemit popor din Europa".

Cred că diferența dintre „România" și „românii" este aceea dintre conducătorii României antebelice și români (adică poporul român). Este o diferență fundamentală  între guvernul care conduce și poporul, care este cu totul altceva.

Falsificarea propoziției Hannei Arendt, e un prilej pentru M. Cărtărescu să declanșeze un atac furibund la adresa poporului român:

„Fraza faimoasă a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, "românii au fost cel mai antisemit popor din Europa", afirmația ei că până și naziștii germani erau indignați de sălbăticia măsurilor luate de români impotriva evreilor (Cărtărescu nu citează, ci improvizează - n.n.) încep să nu ni se mai pară atât de nedrepte. Încetul cu încetul, ni se arată fapte pe care e groaznic să le privești în față: sutele de victime ale pogromului din Iași, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agățați în cârligele măcelariilor), mii sau zeci de mii (?! - n.n.) de victime asfixiate în vagoane de transport. Întârzierea cu decenii a acordării cetățeniei evreilor, legi antievreiești mai dure ca oriunde, o mulțime de organizații antisemite, de guverne antisemite, de personalități antisemite. O anticipare cu câteva decenii a "soluției finale", în scrierile unui doctrinar. Un poet național antisemit (Eminescu - n.n.).  Un guru universitar antisemit (Nae Ionescu - n.n.). Discipolii sai, deveniti mai tarziu personalitati mondiale (Mircea Eliade, Emil Cioran - n.n.) – facându-și din antisemitism o profesiune de credință (?! - n.n.). Și dacă putem să ne indoim de datele și cifrele din studiile științifice – deși de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem –, e greu să te-ndoiești de mărturiile directe de felul "Jurnalului" lui Mihail Sebastian, în care asistăm la calvarul unui scriitor, din întâmplare de origine evreiască. În câțiva ani, acest om blând și copilăros, lucid și resemnat, se vede dat afară din slujbă, din casă, din Societatea Scriitorilor, părăsit de cei mai buni prieteni, deposedat prin urmare de umanitate, singura lui "vină" fiind una obiectivă, evreitatea lui. Oricât de amar ar fi paharul, trebuie să-l bem astăzi până la fund: avem datoria să ne recunoaștem vina istorică față de evreii din România. E primul pas spre recâștigarea onoarei noastre de popor civilizat, european”…

Articolul lui M.Cărtărescu a fost tradus și publicat în Israel, inducând în eroare opinia publică din această țară și prejudiciind imaginea poporului român.

Nu vreau să citez aici și injuriile pe care M.Cărtărescu, angajat în alegerile prezidențiale de partea lui Traian Băsescu sau Klaus Werner Iohannis, le-a adus contracandidaților acestora, în articolele publicate atunci.

Beneficiar al unei glorii artificial croite, M.Cărtărescu a considerat și, probabil, crede și astăzi, că lui îi este permis totul și i se cuvine totul. Și mai crede că, fiind foarte cunoscut, nimeni nu va îndrăzni să voteze vreodată împotriva-i, pentru a nu fi blamat de admiratorii săi.

2. Cărtărescu e un ilustru plagiator, primul său volum de poezii - Faruri, vitrine, fotografii (1980) - fiind în mare măsură un plagiat din Laurense Sterne ( "Viața și opiniunile lui Tristram Shandy gentleman", Editura pentru literatura universala,1969) și din alți autori (Vedeți și pasajele plagiate din limba latină cu grave greșeli de transcriere, precum și cele din volumul lui Heimito von Doderer - „Ferestre luminate", apărut la „Editura pentru literatură universală" în anul 1969 sau Scrisoarea lui Gaio Plinio Cecilio Secondo, mai cunoscut sub numele Pliniu cel Tînăr, către Împăratul Traian, preluată din același roman al lui Laurence Sterne, „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman", ori din vol. John Locke - „Eseu asupra intelectului omenesc", apărut la Ed. Științifică, precum și fragmentele plagiate din Durand, Cantos-uri ș.a..):

După scandalul iscat, Cărtărescu publica în România literară (12 februarie 1981) o ridicolă Precizare, care le-ar putea servi drept scut de apărare și plagiatorilor celebri de astăzi:

Încercarea unor critici literari, adulatori ai lui M. Cărtărescu, de a prezenta plagiatul acestuia drept procedeu postmodernist e cel puțin ridicolă și nu face decât să-i descalifice pe cei din urmă.

3. Astăzi e tot mai clar că  proiectul propulsării lui Cărtărescu la premiul Nobel, plătit atât de scump de statul român, s-a prăbușit. După apariția în presa din Germania și Franța a unor articole despre plagiatul lui Cărtărescu, situația e mai mult decât clară. Din 2016 nici Uniunea Scriitorilor din România nu l-a mai propus pentru această distincție.                                   

În 2023 după ședința Secției de  Filologie și Literatură în care N. Manolescu a afirmat că poeziile din ultimul volum al lui Cărtarescu sunt manele, l-am întrebat cum e cu proiectul Premiului Nobel. S-a terminat - a fost replica scurtă a lui N. Manolescu. Se știe că Academia Regală de Științe a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regulă de bază în acordarea importantei distinctii: "NO PLAGIARISM!”.

4. Cărtărescu e unul dintre denigratorii lui Mihai Eminescu, numindu-l, în articolul menționat mai sus - O vină istorică. Despre antisemitismul românesc (2005) -  „poetul național antisemit”. El a publicat și un text dezonorant (despre aspectul fizic al Poetului Național) cu titlul Fapte în faimosul nr. 265 al revistei Dilema din 1998 în care un grup de „scriitori” și-au propus să discute „cazul Eminescu”, denigrându-l pe marele poet.

Cu referire la acest caz și la textul lui Mircea Cărtărescu, poeta Ileana Mălăncioiu, membru corespondent al Academiei Române, menționa în anul 2006:

„Dacă postmoderniștii noștri întârziați, care cred că ei ar fi descoperit „America”, își fac un titlu de glorie din asumarea kitsch-ului, poate că ei chiar nu mai au nevoie de Eminescu. Și atunci, de ce să-l mai citească așa, de parcă ar mesteca nisip?! Spun aceste lucruri pentru că textul cel mai întristător din faimosul număr al revistei  „Dilema” - Dosarul mai jos - consacrat punerii în discuție a  „cazului” Eminescu nu era scris de vreunul dintre cei doi mari politologi care nu există, ci de un scriitor talentat. Și dacă în jocul acesta ar fi intrat doar niște tineri furioși… Fie ei artiști, mai mari sau mai mici, ori băgători de seamă pe la Curte. Dar, din păcate, niște intelectuali de seamă s-au simțit datori să intre și ei în horă, de parcă se temeau ca nu cumva să se creadă că ar fi îmbătrânit și nu mai țin pasul cu vremea. Atunci au spus că acea punere în discuție (sau punere la punct) a lui Eminescu ar fi fost singurul eveniment cultural major care a avut loc după Revoluție”. (Ileana Mălăncioiu despre ea însăși, în vol. Marin Diaconu. Ileana Mălăncioiu - profil spiritual, ed. Artemis, București, 2020, pp. 318 - 319).

5.  E discutabil și caracterul de romane al textelor prezentate astfel de Mircea Cărtărescu, de fapt niște divagații nesfârșite, cele mai multe la persoana întâi, pe sute de pagini. Construcția romanelor sale rămâne mai totdeauna „în stadiul de șantier” (N. Manolescu).

În ianuarie 2016 în „România literară” N. Manolescu scria despre  „Solenoid”  că „e un roman inegal și dezarticulat, cu pagini absolut de prisos, înecat într-un talmeș-balmeș de simboluri”.

Fostul mentor îl acuză pe Cărtărescu de „influențe” mult prea vizibile din Lautréamont, Borges, Camil Petrescu, Blecher, Urmuz, Kafka sau Joyce. Manolescu folosește acest prilej ca să-i reamintească lui Cărtărescu de primul volum, „Faruri, vitrine, fotografii”, care conține și poemul „Căderea” unde se conțin cele mai multe texte plagiate!  „Solenoid - își încheie recenzia N. Manolescu - se sfârșește banal, chiar din punct de vedere al scenariului autorului… Solenoid este un roman amorf, fără o construcție limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui povești diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif. Păcat!”.

Textele cărților lui M. Cărtărescu sunt abundent presărate cu alineate și propoziții trecând dincolo de limitele urâtului, având evidente conotații scatologice și pornografice:

„Am aici intestinele și rinichii, iar sub ele, în punga lor roșiatică și zbârcită, ouăle stranii care gândesc timpul. Și tubul prin care, înjumătățit și redus la un vibrion visător, călătoresc spre burta unui alt univers. Aici mă afund în abjecție, înaintând în jos printr-un jet de urină și spermă. Aici respir focul de sulf al infernului. Și după cum, propulsată de inimă și plămâni, de aer și apă sărată, țeasta mea, adăpostind creierul, navighează prin întortocheatele universuri, focul din scrot și pământul din mațe împing spermiile prin timpul ce despică spațiul, transversal, formând cu el o cruce de cuarț imponderabil. Și iată infernul: trupuri goale de bărbați și femei, îmbinându-se unul cu altul în gemete și convulsii, ieșind unul din altul la nesfârșit, sfârtecându-și uterele și vaginele, umplându-și corpii erectili cu lubrifianți și cu sânge, îmbătrânind, fleșcăindu-se, putrezind, dar eliberând mereu din ele ovule și spermii, capsule ucigașe iluminând asemeni fotonilor gura senzuală a altor femei, pulpele păroase ale altor bărbați, părinți și copii și părinți și copii lăsând în urmă putreziciunea organelor disipate, a oaselor topindu-se-ncet în sicrie din același cuarț orbitor. Burți cuprinzând burți în care sunt burți, de parcă toate mamele și fiicele ar fi-nchise una într-alta, într-un șir nesfârșit de gravide, alternanță eternă de pereți uterini și de fetuși gravizi cu alți fertuși, uretre-n uretre-n uretre-n uretre…”  (Orbitor. Corpul, ed. Humanitas, 2021, pp. 13 - 14. Mai departe citate din același volum).

„Acum, că a rămas singur în picioare în mijlocul deșertului atomic de fiare strâmbe, moloz și ziare boțite aruncate peste fecale vechi… Penis priapic, grozav de dureros, al celui mai trist oraș din lume…” (p. 15). „…Amurgul ce pătrundea prin câte-o fereastră cu violența unei deflorări și-și așeza pata de purpură lichidă…” (p.16) ș.a.m.d.

Am prezentat citatele în succesiunea paginilor din „Orbitor. Corpul” pentru a accentua frecvența unor asemenea pasaje.                                

În „Orbitor. Aripa dreaptă”, alineatele și propozițiile pornografice sunt și mai șocante:

"Uite cum e cu țara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gândește ce se gândește și dup-aia zice: "Păi, tăticule, dac-aici e atât de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: "Fiule, să nu mai vorbești așa! Aia-i Patria!”” (pag. 58);

"Îi placea să-și pună degetul pe fund și să-l miroase apoi” (pag. 84);

"Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o și-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185);

"Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241); 

"Mă fu… în ea de Casă Albă?” (pag. 241);

"CIA ce căcat e” (pag. 242);

"Căci sfânt era să lingi cu devoțiune scrotul iubitului tău” (pag. 339);

"La rândul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorință, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-și sfârcul matern, din care supsese odată certitudine și ocrotire” (pag. 339);

"Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul și fesele femeii, care-ncepu sa scoată strigate aspre și îndemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341);

"Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri și din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiștii (…). Unii oameni nu și-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbați. Erau cei mai răi dintre toți, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii și-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pârțuri, de unde-ți ieșeau, câteodată, când te mâncă, viermișorii” (pag. 381);

"Am avut milioane de târfe, în masa lor colcaitoare de țâțe, cururi și vulve” (pag. 519);

"Am exersat sodomia” (pag. 519).

Îmi cer scuze pentru reproducerea acestor obscenități și pasaje de o vulgaritate extremă, dar astfel de pasaje și propoziții se întâlnesc la tot pasul în scrierile lui M.Cărtărescu, acesta e stilul autorului propus spre a fi ales în Academia Română. Există oare vreo motivație estetică, menită să justifice prezența lor? Sunt ele indispensabile noului roman, postmodernist, atât de lăudat de unii critici?

Literatura de genul celei profesate de Mircea Cărtărescu ține de o modă, de un -ism, trecător ca toate ismele ce s-au succedat de-a lungul istoriei literaturii. Pentru moment, zarva e mare dar treptat liniștea neantului se așterne și se va așterne peste cele mai gălăgios comentate opere. Ce e val, ca valul trece… Rămân doar creațiile de certă valoare, ce abordează problemele esențiale ale existenței umane și, pe deasupra, mai sunt și riguros construite.
    
Doamnelor și Domnilor academicieni și membri corespondenți ai Academiei Române!

Aducându-Vă scuzele de rigoare pentru deranjul creat, Vă urez tuturor sănătate și succes și Vă îndemn să Vă documentați și din alte surse asupra subiectelor ce le-am abordat aici.
    
Cu prețuire și respect,      

Valeriu Matei,
membru de onoare al Academiei Române,
Secția de Filologie și Literatură

7 ianuarie 2025”

După contre fără fundament oferite de Rodica Zafiu, academicianul Valeriu Matei revine cu lămuriri:

Scrisoarea a II-a - ALTE PRECIZĂRI

Alte câteva precizări necesare pe marginea răspunsului Secției de Filologie și Literatură și a unor replici la Apelul adresat membrilor titulari și membrilor corespondenți ai Academiei Române în ziua de 7 ianuarie a.c.

Onorați membri titulari și membri corespondenți ai Academiei Române,

În legătură cu răspunsul Secției de Filologie și Literatură și a unor replici la Apelul ce Vi l-am adresat în ziua de 7 ianuarie a.c., mă văd nevoit să fac aceste precizări:

1. V-am sesizat asupra insultei grave aduse poporului român de M. Cărtărescu prin afirmația „Românii au fost cel mai antisemit popor din Europa” - o traducere vădit tendențioasă a frazei Hannei Arendt „Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice.” Evitând esența problemei dna Rodica Zafiu, membru corespondent al Academiei Române, afirmă, în răspunsul Secției, că eu construiesc un proces de intenție asupra referirii la România sau la români, și că ar fi mai important să observăm atitudinea profund morală a unui scriitor care înțelege că e corect să ne asumăm istoria, recunoscând greșelile și păcatele ei. Să înțelegem că dna Rodica Zafiu și ceilalți colegi validează spusa lui Mircea Cărtărescu „Românii au fost cel mai antisemit popor din Europa”, sunt de acord cu afirmațiile acestuia că Eminescu e poetul național antisemit, că Mircea Eliade și Emil Cioran și-au făcut din antisemitism o profesiune de credință? Desigur, orice intelectual care se respectă, își asumă istoria, recunoscând greșelile și păcatele ei. Cu o condiție – să cunoască istoria în totalitatea evenimentelor acesteia, să nu o falsifice și denatureze, așa cum face M. Cărtărescu în textul din articolul menționat.

Acta non verba, stimați colegi din Secția de Filologie și Literatură.        

2. Depistarea, în 1981, a plagiatului lui Mircea Cărtărescu din prima sa carte se producea în contextul unei alte acuzații de plagiat – a poetului Ion Gheorghe, unul dintre cei mai importanți poeți ai generației anilor 60.

În cazul poetului Ion Gheorghe plagiatul nu era atât de flagrant și evident, și, totuși, acest poet important a fost blamat toată viața și în interiorul țării și în exterior, marginalizat și ignorat, încât a murit, în 2021, însingurat și uitat. De ce? Fiindcă Ion Gheorghe nu făcea parte din grupul de șoc favorizat și protejat de criticii excesiv angajați. Reeditându-și în 2010, în antologia Nimic. Poeme (1988-1992), versurile din prima carte, M.Cărtărescu a plasat toate fragmentele, preluate din alți autori, între ghilimele, recunoscându-și, după 30 de ani, plagiatul.

Ar fi nostim, ca de azi înainte, plagiatorii prinși asupra faptului, să se apere cu sloganul: sunt procedee tipice intertextualității, procedee cărtăresciene!

3. Desigur Eminescu nu putea să nu fie obsesia vieții lui Mircea Cărtărescu de vreme ce l-a numit în articolul din 2005 „poet național antisemit”, iar în Dilema i-a creionat un portret menit să trezească, nu mila, ci repulsia cititorului.                                            

Tonul face muzica, stimați colegi de Secție. La acest aspect se referea, în 2006, și poeta Ileana Mălăncioiu, membru corespondent al Academiei Române.

4. Trebuie să înțelegem că afirmațiile criticului literar Nicolae Manolescu privind caracterul de șantier al unor romane ale lui M. Cărtărescu nu mai sunt valabile, de vreme ce academicianul N. Manolescu a trecut la cele veșnice?

Sunt convins că dacă criticile la obiect ar fi fost făcute la vreme, M. Cărtărescu ar fi evitat mai multe rateuri, și-ar fi construit mai riguros prozele, n-ar fi dat la iveală cărți de manele (N. Manolescu), spre binele său și al literaturii.

V-am cerut scuze, stimați colegi, pentru reproducerea textelor cu conotații scatologice și pornografice din prozele lui M. Cărtărescu. Intenția mea n-a fost să sfidez bunul gust sau limbajul academic. Din păcate, frecvența unor asemenea pasaje ajunge să formeze stilul autorului.                        

În opinia mea n-a fost și nu este un bun exemplu pentru generațiile literare din ultimele decenii. Or, acest limbaj și stil a ajuns să fie dominant nu doar în cărțile de proză și poezie, ci și în teatru sau în textele ce se cântă.

Stimați membri titulari și membri corespondenți ai Academiei Române,

Nu mi-am imaginat vreodată că în mediul Academiei Române orice punct de vedere care nu concordă cu cel al unei majorității relative va fi întâmpinat cu atâta agresivitate și ostilitate, ajungându-se până la insulte. Mă văd, astfel, obligat să le răspund celor care m-i le-au adus.

Dacă pot să-l înțeleg pe dl Adrian Miroiu, fostul meu contracandidat la funcția de director general al Academiei Române, că nu-și poate struni frustrările, și, inspirat de statutul intelectual și moral al colegilor săi apropiați de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative - SNSPA (Alfred Bulai, Marius Pieleanu și Mihaela Miroiu), caută cu orice preț să mă jignească, e de neînțeles de ce s-a implicat în discuție dl Vasile Brînzănescu, membru de onoare al Academiei Române, căruia nu i-am adresat apelul și care scrie, din auzite, că eu în Apel m-am referit la bursele vestice. De ce procedează astfel? Nu știu. Poate a dorit să se confeseze că a fost în relații cu securiștii, fiindcă referința sa la "critica literară" se lipește aici ca nuca de perete.

Și, în fine, dl Dan Timotin, membru corespondent al Academiei Române, nu admite că în Academia Română pot să aibă loc discuții sau dezbateri și, ca să mă jignească, recurge arogant la o expresie latină. N-aș putea să-i răspund la toate insultele decât cu o altă expresie a strămoșilor noștri: Aquila non capit muscas.

Cu prețuire și urări de sănătate și succes,

Valeriu Matei,

membru de onoare al Academiei Române

11 ianuarie 2025”

Acestea fiind spuse ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Absolut nimic. Sau poate doar o vorbă, din bătrâni: „Nu se poate și cu sula-n cur și cu sufletu-n rai!”...

Epilog:

Cazul Eminescu by SAFRATUVIA