Jurnalistul Ion Cristoiu suspectează USR că, acuzând refuzul majorității PSD-ALDE-UDMR de a aproba rapoartele SRI în Parlament pentru ca românii să nu afle despre extremismul etnic din Transilvania, face jocul serviciului condus de Eduard Hellvig.  Ion Cristoiu consideră că prin declarațiile privind o așa zisă complicitate intre PSD și UDMR în problema extremismului maghiar, liderul USR „se manifestă ca un slujitor otova al tezei lui Klaus Iohannis că PSD, pentru a face pe placul UDMR, vrea să vîndă Ardealul ungurilor”.


Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„ La Congresul PSD de anul trecut, la care a fost desemnată candidat la președinție Viorica Dăncilă, am nimerit alături de un invitat pe care-l știu de pe vremea cînd lucra la Cotrocenii lui Ion Iliescu. Un lucrător, ca să se înțeleagă ce făcea la Cotroceni, cu care am fost și sînt în relații bune. De regulă, cei care lucrează cu un președinte, inclusiv cel care-i toarnă în pahar, simt nevoia unei solidarități cu Șeful față de jurnaliștii antiprezidențiali. Așa se explică de ce, cu mici excepții – Adriana Săftoiu e un exemplu – angajații Cotrocenilor au simțit nevoia să mă evite, dacă nu chiar să mă înjure ca dușman al Șefului. Evident cîtă vreme erau subordonații Președintelui criticat de mine. Dacă nu mai erau subordonați – fie pentru că demisionaseră de la Cotroceni, fie pentru că președintele își încheiase mandatul – deveneau oameni de treabă, prea de treabă chiar. Dintre toți președinții postdecembriști, Klaus Iohannis are pe post de consilieri slugi pur și simplu.
 
Într-o călătorie la Stalingrad, am observat uluit că Dudu Ionescu, un politician pe care-l știam cu mult înainte de a se naște politicianul Klaus Iohannis, de pe vremea regimului CDR, se face că nu mă cunoaște. Întreaga calătorie de la București la Stalingrad a avut multe momente în care am dat nas în nas sau am stat alături. În toate aceste momente a evitat să schimbe o vorbă cu mine. Mi-am dat seama că insul, nu știu cum ajuns consilier prezidențial, se temea de moarte și să dea ochii cu mine, ca nu cumva să-l pîrască vreunul din delegație lui Klaus Iohannis că-l cunoaște pe cel care a luat-o peste picior pe Răvășitoare, pentru că se dădea zglobie la o vîrstă la care femeile sînt de regulă bunici.
Un neam prost, ce mai încolo și încoace.

Am ținut să întocmesc această paranteză pentru a evidenția că reproșul făcut de fostul lucrător de la Cotroceni nu venea de la un dușman, ci – să-i zicem – de la un cunoscut. Aplecîndu-se spre mine, domnia sa și-a exprimat uimirea că sprijin în public USR. I-am explicat, profitînd de faptul că era vorba de o uimire și nu de o indignare, că văd în USR un partid necesar în România de azi, un partid care promovează, în numele tinerei generații, un altfel de politică. Printr-un altfel de politică înțeleg – așa cum arătam în comentariul anterior, dedicat chefului de bodegă din biroul premierului Ludovic Orban – și un refuz al năravurilor de ghiorțani ale politicienilor noștri tradiționali. Transformarea zilei de naștere a premierului, a Șefului, altfel zis, într-un lung prilej de pelerinaj al subordonaților încărcați de cadouri și striviți de temenele mi s-a părut în cazul lui Ludovic Orban un gest pe care electoratul USR îl respinge ca ținînd de politica veche a partidelor găști, a partidelor bazate pe relații clientelare, în care șeful partidului e un Staroste față de ceilalți colegi de formațiune. Am rămas uluit că USR n-a avut nici o reacție la întîmplările de tip otoman din Palatul Victoria. O stare de spirit justificată dacă ne gîndim că pentru USR era o șansă de a se afirma ca promotorul unei altfel de politici, eliberate de năravurile moldo-valahe. Amintindu-mi că în timpul campaniei Dan Barna a evitat pe cît posibil orice atac la contracandidatul Klaus Iohannis, mulțumindu-se cu ceea ce comuniștii numeau critică constructivă, am început să mă întreb dacă nu cumva USR e un partid ținut cu frîna trasă.

Un eveniment recent mă face tot mai mult să cred că USR e constrîns să rămînă față de PNL, față de Klaus Iohannis, în hotarele unei critici de blîndețea unui pămătuf.
Potrivit articolului 1 din Legea nr 14 din din 24 februarie 1992 (actualizată) privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații (actualizată pînă la data de 1 februarie 2014)

„Activitatea Serviciului Român de Informații este controlată de parlament. Anual sau cînd Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii”.

La același articol, controlul activității SRI de către Parlament se face prin intermediul unei comisii comune a celor două Camere.

Prezentarea în Parlament a raportului anual al SRI a fost în postdecembrism un eveniment major. Raportul era prezentat în plenul parlamentului de către însuși directorul SRI. Documentul era aprobat prin vot de cele două Camere reunite. Din 2015, aceste momente nu mai există. Explicația e simplă. Prezentarea raportului în Parlament crează în opinia publică imaginea unui Serviciu subordonat Parlamentului. Asta l-ar deranja tare pe Klaus Iohannis, care ține morțiș ca SRI să treacă independent de Parlamentul acuzat de el ca fiind nelegitim prin majoritatea PSD-istă. Probabil că o majoritate PNL sau măcar de Dreapta ar fi îndreptățită să controleze SRI. În Comisia de control a SRI USR, partidul lui Dan Barna, are drept reprezentant pe Lucian Viziteu. Tam nesam, cînd toată lume se preocupa de băuta de la Victoria, acesta a remis presei comunicatul intitulat Majoritatea pesedistă refuză să aprobe rapoartele SRI în Parlament ca să nu afle românii despre extremismul etnic din Transilvania. Faptul că rapoartele din ultimii ani ale pe patru ani ale SRI nu au fost prezentate și dezbătute în Parlament primește din partea liderului USR următoarea explicație:

Majoritatea pesedisto-aldistă-udemeristă a refuzat de fiecare dată în ultimii 4 ani să aprobe rapoartele anuale ale Serviciului Român de Informații, pentru că acestea conțin informații oficiale îngrijorătoare despre amenințările reprezentate de extremismul etnic din Transilvania. Dacă aceste informații ar fi devenit publice, acest lucru ar fi putut deteriora relațiile politice dintre PSD și UDMR. În ultimii ani, PSD și ALDE au făcut numeroase concesii UDMR și chiar au promovat sau susținut prin artificii parlamentare inițiative legislative care încalcă Constituția României. Au făcut acest lucru pentru a-și asigura sprijinul în Parlament”.

Venită din partea unui lider USR explicația e halucinantă:
În cel mai pur stil vadimist, ea agită teza naționalist extremistă a unui pericol întruchipat de UDMR:

„Politicile revizioniste susținute direct sau indirect de unii lideri extremiști sau chiar de unii lideri UDMR au avut mereu rolul de a ascunde politicile lor dezastruoase și faptul că nu s-au implicat niciodată să dezvolte în mod real zonele în care trăiește comunitatea maghiară din România. Principalele victime ale acestui tip de discurs sunt chiar maghiarii din România”.

Scoțînd din pălărie acuzația unei complicități între PSD și UDMR în chestiunea extremismului maghiar din Ardeal, liderul USR se manifestă ca un slujitor otova al tezei lui Klaus Iohannis că PSD, pentru a face pe placul UDMR, vrea să vîndă Ardealul ungurilor.

Una dintre obsesiile SRI din toate timpurile postdecembriste e tînguirea că românii nu știu să aprecieze cît de mult luptă el împotriva extremismului maghiar și prin urmare nu apreciază rolul SRI în salvarea indepedenței și unității patriei. SRI n-are curaj să se fălească de unul singur cu asta. Și atunci pune pe cîte unul ca Lucian Viziteu să susțină în public măreția luptei SRI pentru ca Ardealul să nu fie luat de unguri. A făcut asta Lucian Viziteu pe cont propriu, impresionat de patriotismul SRI din rapoarte sau pentru că USR e mult mai strîns legat de SRI decît credem noi?

Indiferent de răspuns, intervenția liderului USR are toate datele să ne convingă că în România e posibil orice. Inclusiv ca partidul tinerei generații, al generației corporatiste, care a urmat școala occidentală a abordării moderne a chestiunii naționale să coboare discursul politic la nivelul de bălării al PRM-ismului din anii 90.”