„Salut în mod colegial intervențiile ad-hoc, puține, dar articulate, ale istoricilor și oamenilor de cultură, postate deja în spațiul media cu privire la profilul acestei pseudo-istorii a lui OJS, catalogați, arogant și batjocoritor, ca „prostovani pripiți spre verdicte necugetate” de către cel care a lansat la 9 aprilie 2023, în spațiul media, necesitatea sărbătoririi Paștilor „odată cu catolicii și protestanții, și nu cu rușii, care au calendarul iulian, neîndreptat” și care atrăgea ulterior atenția că această carte „este scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare, și că toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei”. ”

Pseudo-istoria bisericească

a lui Oliver Jens Schmitt.

Autorul falsifică adevărul istoric

La 11 mai 2023, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost lansată cartea Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023), Ed. Humanitas, București, 2023.

Autorul cărții este Oliver Jens Schmitt (OJS), profesor la Institutul de Istorie Est-Europeană din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Universității din Viena și membru titular al Academiei Austriece de Științe (2011-prezent).

Între anii 2017 și 2022 a fost președintele Secției de Filozofie și Istorie a Academiei Austriece de Științe.

Din anul 2017, OJS este și director științific al Institutului pentru studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor din cadrul acestui for academic.

I. POZIȚIONAREA MODERATORILOR FAȚĂ DE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ CU OCAZIA LANSĂRII CĂRȚII LUI OJS LA CLUJ (10 MAI 2023) ȘI LA BUCUREȘTI (11 MAI 2023).

Înainte de a face unele comentarii cu privire la conținutul cărții, consider potrivit să readuc în atenția cititorilor poziționarea moderatorilor față de Biserica Ortodoxă Română cu ocazia lansării acestei lucrări la Cluj (10 mai 2023) și la București (11 mai 2023).

Amândoi moderatorii (Lucian Nastasă Kovacs, directorul Muzeului de Artă și Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas) au ținut în mod expres să folosească acest moment pentru a ataca impardonabil Biserica Ortodoxă Română în relația cu societatea românească contemporană și a o învinovăți pentru faptul că s-ar opune „proiectului statului de drept și valorilor democrației occidentale”, idee manifest care revine des în cartea lui OJS.

Lucian Nastasă Kovacs, directorul Muzeului de Artă din Cluj, a adus următoarele invective Bisericii Ortodoxe Române: „După trei decenii nu reușim să ne integrăm într-o traiectorie europeană așa cum ne-am visat-o din punct de vedere al modernității și al atașamentului față de valorile democratice. Biserica Ortodoxă Română a jucat și joacă încă un rol în diminuarea  eforturilor noastre democratice.

Biserica Ortodoxă Română compromite ideea de evoluție democratică a societății românești.

Biserica Ortodoxă Română trebuie să fie într-o poziție conformă cu realitățile timpului. Este bine să scriem și pe hârtie că Biserica Ortodoxă Română a fost obedientă statului.” Discursul poate fi vizionat aici.

Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, a adus acuze Bisericii Ortodoxe Române care-l descalifică definitiv 

„În virtutea valorilor tradiționaliste, Biserica Ortodoxă Română îi ține pe români departe de proiectul statului de drept, de valorile democrației occidentale, de ceea ce se numește o abordare constructivă în raport cu destinul nostru european. În momentul de față, cei care creditează în continuare Biserica Ortodoxă Română, în ciuda istoriei ei teribile din perioada comunismului, nu-și dau seama că în joc este de fapt viața și calitatea vieții lor viitoare. BOR-ul ar fi trebuit să nu scape prilejul să înțeleagă că rolul cel mai bun pe care l-ar fi putut juca în acest timp, ar fi fost modalitatea de integrare a valorilor ortodoxiei în valorile Uniunii Europene și punerea lor de acord. Nici Europa nu și-a dat marea silință ca să înțeleagă cum să integreze națiunea cu cea mai mare biserică ortodoxă din statele europene”, a declarat Gabriel Liiceanu. A accentuat apoi „necesitatea stringentă a României de a se defini, astăzi, nu în raport cu valorile tradiționale și religioase, ci, în primul rând, cu valorile democrației de tip occidental, opuse valorilor imperialismului rusesc”.

Luările de cuvânt ale celor doi amfitrioni „au prefațat” cartea lui OJS, care își propune să evidențieze „relația problematică” a Bisericii Ortodoxe Române cu puterea de stat din România pe tot parcursul secolului al XX-lea și cu trimiteri la secolul al XIX-lea și la primele trei decenii ale secolului al XXI-lea, susținând puternic curentul de gândire al acestora.

II. OJS – „SITZ IM LEBEN”

OJS este un istoric și un analist politic fecund. Editura Humanitas a publicat până acum trei lucrări ale autorului în traducere românească: Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea căpitanului (2017), România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie (2018) și Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială (2021).

În ultimii ani mi-au atras atenția și unele articole de presă scrise de OJS în unele publicații internaționale cu privire la Biserica Ortodoxă Română.

Voi prezenta rezumativ două comentarii jurnalistice ale autorului publicate pe această temă în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung, care evidențiază profilul și poziționarea sa  – „Sitz im Leben”.

În anul 2018, OJS a publicat un articol denigrator la adresa Bisericii Ortodoxe Române intitulat: „Ob Faschisten oder Kommunisten – Rumäniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht”/ „Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu o slujitoare a puterii” (21.07.2018), în care aducea acuze grave (unele dintre ele absolut impardonabile) la adresa acesteia, precum: desființarea Bisericii Greco-Catolice din România în anul 1948 „cu sprijinul masiv al patriarhului Justinian”; sprijinirea mișcării legionare și a măsurilor antisemite în perioada interbelică; trecutul legionar al unor duhovnici de seamă ai României; lipsa celei mai mici contribuții a Bisericii Ortodoxe Române la democratizarea României după 1989; ascensiunea patriarhului Daniel, care l-a avut ca duhovnic pe teologul conservativ-naționalist Dumitru Stăniloae și care ar fi avut loc cu sprijinul „statului profund”; apropierea de puterea seculară în schimbul avantajelor economice; construcția Catedralei Mântuirii Neamului pentru care se cheltuiesc bani publici dar și donațiile credincioșilor unei țări sărace și care amintește de sloganurile mișcării legionare fasciste – ortodoxe; poziționarea tradițională critică a Bisericii Ortodoxe Române față de Occident; campaniile antioccidentale pentru valorile familiei împotriva homosexualității „în sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”), folosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul de la Moscova, ca pârghie pentru deținerea unei cât mai mari influențe în România – cea mai importantă țară NATO la Marea Neagră etc.

Oliver Jens Schmitt emite interpretări reducționiste lipsite de obiectivitate științifică

În anul 2021, în același ziar elvețian, OJS a publicat un alt articol intitulat: „Biserica Ortodoxă Română și Academia Română amenință cu ideologia lor național-ortodoxă legăturile României cu Occidentul”/ „Kirche und Wissenschaft bedrohen mit ihrer national-orthodoxen Ideologie Rumäniens Westbindung” (26.10.2021), informând în legătură cu o întâlnire comemorativă de la „mănăstirea națională Putna”.

Este vorba despre manifestările comemorative organizate în perioada 14-17 august 2021, sub genericul: Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal, la care au participat numeroși studenți de la universitățile de stat din România și care au fost prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la întâlnirea culturală a studenților români de la mănăstirea Putna (1871), aflată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în monarhia austro-ungară.

Menționează tendențios că „simpatia pentru Rusia este foarte puternică în partea de răsărit a României și nu în ultimul rând, la mănăstirea Putna. Nu doar clopotele au fost aduse din Rusia cu mare pompă. La mănăstirea Putna ar exista și tonuri iredentiste împotriva Ucrainei, unde există o minoritate românească”.

Cu privire la Academia Română, OJS diferențiază între „conducerea ei național-ortodoxă și institutele Academiei, unde există o abordare critică în cercetarea istoriei”. Fără a aduce nici cel mai mic argument, afirmă că „președintele Academiei Române, la fel ca și patriarhul, are probabil un trecut legat de securitate. În cadrul cercetării științifice el este o figură cheie care alimentează de ani de zile un discurs naționalist și apropierea de Biserică”. Menționează, de asemenea, că unele voci critice exprimă faptul că „Academia Română transmite semnale antisemite sub conducerea lui Ioan Aurel Pop”. Potrivit lui OJS, „președintele Academiei Române și patriarhul Bisericii Ortodoxe Române își oferă reciproc reputație politică și recunoaștere”.

La finalul textului său, alăturând din nou, în mod forțat, Biserica Ortodoxă Română contextului politic internațional, autorul consideră că „opțiunea național-ortodoxă ar însemna pentru români, o autoizolare în sărăcie, într-o țară geostrategică a nimănui, între Uniunea Europeană și Rusia, sau un statut vasal aflat în orbita lui Putin”.

Citești aceste rânduri și reflectezi la așa zisa obiectivitate și onestitate academică a unui profesor de istorie de la Universitatea din Viena, membru al Academiei Austriece de Științe. Nu poți să nu te întrebi cu privire la resorturile care stau în spatele unui asemenea discurs absolut năucitor și descalificant pentru un profesor universitar.

Acesta este analistul OJS, a cărui poziționare denigratoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române este, așadar, mai veche. Acest tip de atitudine revine în forță în recenta sa lucrare.

III. CUPRINSUL CĂRȚII

Cartea este structurată în cinci capitole care analizează următoarele teme: Patru tradiții instituționale ale ortodoxiei românești: Regat, Transilvania, Bucovina și Basarabia; Provocările Marii Uniri; Sub trei dictaturi: Biserica Ortodoxă Română și regimurile dictatoriale de dreapta, 1938–1945; Biserica Ortodoxă Română și dictatura comunistă, 1944–1989 și Biserica Ortodoxă Română după 1989. Există, de asemenea, o prefață, concluzii și o prezentare a bibliografiei utilizate pentru întocmirea lucrării.

Capitolele sunt inegale din punctul de vedere al numărului de pagini (de la 25 de pagini la 137 pagini). Ceea ce este interesant este că fiecare capitol are numeroase subcapitole care, la rândul lor, cu câteva excepții, nu depășesc numărul de zece pagini. Cartea are în total 43 de subcapitole la care se adaugă și cinci scurte introduceri la cele cinci capitole. Titlurile subcapitolelor sunt alese inteligent, făcându-l pe cititor să observe cuprinsul și apoi să meargă direct la paginile care-l interesează. Chiar și pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române din anul 2023, cititorul poate citi două pagini și jumătate!

IV. CONSIDERAȚII METODOLOGICE CU PRIVIRE LA PSEUDO-ISTORIA BISERICEASCĂ A LUI OJS  – „UNA DINTRE CELE MAI IMPORTANTE CĂRȚI PE CARE EDITURA HUMANITAS LE-A SCOS DE 30 ȘI CEVA DE ANI ÎNCOACE” (G.L.).

Paternitatea cărții

În comparație cu celelalte trei cărți anterioare ale autorului, traduse din limba germană în limba română și publicate în anii 2017, 2018 și 2021, surprinde faptul că în cazul acestei cărți nu există o ediție originală în limba germană, ci doar în limba română, ceea ce denotă că autorul ar fi scris cartea direct în limba română.

La finalul lucrării autorul mulțumește unor cercetători români (doi de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române și unul de lnstitutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel”), care i-au pus la dispoziție „literatură importantă care lipsește din bibliotecile vieneze” (p. 423).

Este semnificativ de reținut faptul că în luna martie 2023, unul dintre cei doi cercetători de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române a fost numit membru corespondent al Secției de Filozofie și Istorie a Academiei Austriece de Științe, iar celălalt coordonează un proiect de cercetare începând cu anul 2022, la Institutul pentru studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor din cadrul Academiei Austriece de Științe, al cărui director științific este autorul cărții.

Aflăm, de asemenea, că textul cărții „a fost citit critic, din perspective diferite” de către cei doi cercetători români menționați și de încă alte două persoane: o cercetătoare post-doctorandă româncă de la Institutul de Istorie Est-Europeană din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Universității din Viena și un cercetător științific de la  Institutul pentru studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor menționat mai sus.

Nu în ultimul rând, redactorul acestei cărți este un bun cunoscător al proiectelor editoriale ale Patriarhiei Române, care l-ar fi putut orienta constructiv pe OJS, în întocmirea cărții sale.

Așadar: o echipă majoritar românească, nu doar la București, ci și la Viena, sprijinindu-l pe OJS cu bibliografia aferentă temei de cercetare și apoi cu corectarea cărții! Autorul primește informația, compilează și interpretează ideologic, direct în limba română!

Titlul cărții versus conținutul acesteia

Titlul acestei cărți, bine ticluit, sună provocator Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023).

În prefața cărții, OJS, menționează că scopul acestei cărți este o analiză  a Bisericii Ortodoxe Române ca „instituție în relația sa cu statul și societatea din România modernă” (p. 10). Despre caracterul liturgic-sacramental, cultural-educațional și misionar-pastoral al lucrării Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească pe tot parcursul secolului al XX-lea și în primele trei decenii ale secolului al XXI-lea, OJS nu scrie absolut nimic. Atunci când vorbește despre „societatea din România modernă”, se referă strict la „participarea vizibilă a laicilor la viața instituțională a BOR” (p. 11).

În al doilea rând, chiar și atunci când efectuezi o analiză  de investigare social-politică a Bisericii în relație cu statul, nu poți exclude caracterul eclesiologic al acesteia, din simplul motiv că Biserica este mult mai mult decât o instituție strict administrativă, obligată prin natura firească a lucrurilor să relaționeze cu puterea de stat în această lume. Acest aspect este total eludat de autor în cartea sa.

Despre caracterul științific și originalitatea cărții

Informațiile istorice prezentate în carte nu sunt, nicidecum, rodul cercetărilor personale ale autorului. În afară de tema mișcării legionare în România despre care scrie că a cercetat-o, autorul menționează că „celelalte capitole, sunt scrise pornind de la literatura secundară. Notele de subsol și bibliografia demonstrează gratitudinea autorului față de acei cercetători care au analizat diverse aspecte ale istoriei BOR de la 1918 încoace. Fără contribuția lor, această carte nu ar fi putut fi scrisă” (p.410). „Cunoștințele noastre despre BOR adesea nu sunt profunde și nici foarte vaste” – scrie autorul (p. 412).

Originalitatea acestei cărți constă doar în intervențiile autorului pe marginea informațiilor deja existente. Preia selectiv calupuri întregi de informații din cărți, studii sau articole, le compilează și apoi inserează după propriul plac, comentarii personale interminabile și obositoare care să conducă la „demonstrația” fixată ab initio. Aici constă și dificultatea aparentă a parcurgerii acestei cărți. Nu poți identifica întotdeauna cu certitudine dacă comentariile menționate se regăsesc în literatura secundară de specialitate, utilizată masiv, sau aparțin autorului. Citind cartea, mi-am pus adesea această întrebare. Malițiozitatea unora dintre comentariile de investigație social-politică îl devoalează foarte repede pe autor.

Un istoric care își asumă întocmirea unei sinteze despre relația Bisericii Ortodoxe Române cu puterea de stat din România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe tot parcursul secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, este obligat prin natura  profesiei sale să ajungă în mod absolut necesar la izvoarele documentare primare pentru a putea analiza și verifica ulterior comparativ și critic literatura secundară adeseori diferențiată din punctul de vedere al interpretării documentelor.

În mod frecvent, cititorul întâmpină pasaje confuze din punctul de vedere al exprimării în limba română, de asemenea, numeroase inexactități și contradicții nepermise de conținut.

Cartea lui OJS – lecție clasică de manipulare ideologică

Parcurgerea lucrării evidențiază în mod evident faptul că autorul scoate anumite informații istorice din context și, de asemenea, ignoră complet contextul istoric.

Folosește doar acele informații sau citate care convin tezei sale ascunse, dinainte stabilite,  pe care intenționează să o „servească” ulterior cititorului și nu depune nici cel mai mic efort pentru a contextualiza faptul istoric respectiv.

Uneori, emite interpretări tendențioase cu referire la unele realități istorice de secol XIX pentru a le proiecta apoi pentru tot secolul al XX-lea – absolut caraghios.

Acest mod de lucru duce la deformarea adevărului istoric, la emiterea de interpretări istorice reducționiste și tendențioase,pe care nu le poate demonstra și la punerea în mișcare a ideologiei sale propagandistice anticlericale împotriva Bisericii Ortodoxe Române sub sloganul fals, dar mereu foarte arogant și pretențios, al unei cercetări istorice obiective.

Deconstructivismul

Încă de la primele pagini citite se observă clar intenția autorului de relativizare a unor realități intrinsece precum relația dintre Biserică, națiune și stat în devenirea lor istorică în perioada modernă și contemporană a României. Pe tot parcursul acestei cărți nu găsești nici măcar un cuvânt echidistant despre acest tip de relație sau un minimal efort de înțelegere a acestei relații în contextul istoric specific.

Obosești, însă, efectiv ajungi la saturație, citind doar enunțuri care se repetă la nesfârșit pe paginile cărții și pe care autorul le proiectează prin ricoșeu imaginii Bisericii Ortodoxe Române, pentru tot parcursul perioadei cercetate: ideologie național-ortodoxă, naționalism legionar, ortodoxist, tradiționalist, radical, autoritarist, autarhic, antioccidental, antiliberal, antidemocratic, anti-minoritar, xenofob, antisemit, extremist, fascism clerical, filetism, etc.

Autorul alege personalități importante pentru teologia și istoria Bisericii Ortodoxe Române pe care încearcă să le „demoleze” prin mecanismul menționat, tocmai pentru a discredita imaginea Bisericii în fața publicului cititor.

Carențe mari în cunoașterea eclesiologiei și organizării Bisericii Ortodoxe Române

Autorul nu are formație teologică, nu deține vocabularul teologic minimal necesar pentru a defini realitățile eclesiologice despre care face vorbire. Își propune să analizeze relația Biserică-Națiune-Stat din perspectivă strict instituțională, dar lipsa cunoștințelor teologice în formarea sa profesională îl conduce la enunțuri și interpretări absolut eronate.

OJS crede cu încăpățânare că astăzi Biserica Ortodoxă Română este, în continuare, de facto, o instituție de stat alături de Justiție și Armată (p. 399).

Intervențiile în mass media ale lui OJS pe marginea cărții publicate

În cadrul celor câteva intervenții media TV sau interviuri pe platforme online pe marginea publicării acestei cărți, OJS a adus în atenția publicului mereu aceleași teme: filetismul ortodox, pactizarea compromițătoare a Bisericii Ortodoxe Române cu toate regimurile autoritare din România în perioada analizată, puterea Bisericii Ortodoxe Române în prezent și atitudinea ei conservatoare ermetică prin promovarea unei culturi a amneziei față de propriul trecut, instrumentalizarea Bisericii Ortodoxe Române de către forțele antieuropene în scopuri proprii, facțiunile pro-ruse din BOR etc.

Aceste teme nu sunt teme istorice, ci teme geopolitice care servesc lui OSJ în compromiterea intenționată a Bisericii Ortodoxe Române și punerea acesteia într-un pol opus așa ziselor „valori democratice europene”.

Nu uită să aducă în atenția opiniei publice și acele teme care sunt foarte discutate în ultimele luni pe paginile de facebook ale „intelectualilor apropiați de Biserică”, și care clamează îngrijorați o mai atentă luare în considerare a laicatului creștin ortodox. Autorul dă impresia că este familiarizat din interior cu aceste teme. 

Necesitatea sărbătoririi Paștilor „odată cu catolicii și protestanții, și nu cu rușii care au calendarul iulian, neîndreptat” (Teodor Baconschi, facebook, 9 apr. 2023) este o astfel de temă abordată în toate luările sale de cuvânt.

OJS se aliniază conștiincios acestei teme recurente în media online, și în loc să vorbească despre pseudo-istoria sa bisericească, duce discuția în altă direcție: „În prezent, în România se întâmplă ceva neobișnuit: pentru Paștele din 2023, câteva mii de intelectuali apropiați de Biserică au semnat o petiție a lui Teodor Baconschi și Adrian Papahagi, care cere în mod hotărât o orientare euroatlantică mai puternică a ortodoxiei românești, care ar trebui să se exprime printr-o dată comună de Paște pentru toți creștinii”.

Potrivit autorului cărții, această petiție ar constitui o „avertizare în termeni foarte sinceri asupra pericolelor tendințelor antioccidentale și asupra curentelor pro-ruse și antidemocratice din BOR” (portal spot media.ro, 3 mai 2023 și DW, 4 mai 2023).

Într-una din emisiunile televizate pe marginea publicării acestei cărți, OJS vorbește despre faptul că în ultimii ani, unii intelectualii apropiați Bisericii au tras o linie foarte clară între ortodoxie și ortodoxism și au încercat o deschidere intelectuală, rămânând însă voci singulare, din cauza faptului că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu s-a exprimat niciodată în favoarea celor spuse de ei.

OJS devoalează, așadar, intenția geopolitică a „intelectualilor apropiați de Biserică”, la care se aliniază și el. Aceștia sunt conștienți de faptul că nu pot fi luate soluții radicale în timp de criză politică internațională, dar forțează acest lucru.

OJS preia aceste teme și le promovează în aparițiile sale media deoarece se potrivesc foarte bine profilului cărții sale. Nici nu mai știi cine pe cine sprijină!

V. INTERPRETĂRI TENDENȚIOASE ȘI LIPSITE DE OBIECTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ  CARE FALSIFICĂ ADEVĂRUL ISTORIC

O analiză critică științifică la adresa conținutului detaliat al acestei cărți necesită timp îndelungat, din cauza faptului că ar trebui scrisă încă o carte cu tot atâtea pagini în care să fie demontate interpretările lipsite de obiectivitate științifică ale autorului care pot fi identificate în fiecare din cele 51 de fragmente de text ale lucrării.

În rândurile care urmează voi oferi doar câteva exemple în contextul ariei mele de cercetare, pentru a demonstra această aserțiune.

• „BOR nu a manifestat în nici un moment din istoria sa vreun interes pentru o cercetare științifică și obiectivă a trecutului ei” (p. 10) iar astăzi, „în România nu există un mediu prielnic pentru o discuție academică despre BOR” (p. 29).

Afirmațiile de mai sus se regăsesc în prefața cărții. Ele sunt impardonabile și-l descalifică pe autor din punct de vedere academic.

Bibliotecile eparhiale și de stat din România sunt martore ale contribuțiilor științifice – documentare la scrierea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv pentru perioada modernă și contemporană, aduse de istoricii români și străini, clerici și laici din ultimele două secole, pe care conducerea Bisericii le-a încurajat și salutat permanent.

Autorul eludează complet numeroasele monografii, studiile științifice, tezele de doctorat, numeroasele întruniri științifice naționale și internaționale din ultimii treizeci de ani la nivelul Patriarhiei Române, al Academiei Române, al eparhiilor, al facultăților de teologie ortodoxă sau de istorie din cadrul universităților de stat din România, care au avut ca scop cercetarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române în diferite perioade ale existenței ei, inclusiv în secolul al XX-lea.

Cu privire la istoriografia bisericească ce vizează Istoria Bisericii Ortodoxe Române în secolul al XX-lea, autorul menționează că este lacunară, cu puține excepții, lucrările întocmite până acum fiind „în cea mai mare parte descriptive, adesea apologetice, bazate pe un material‐sursă dezechilibrat și utilizând conceptele învechite ale unei istorii naționale” (p. 416). OSJ constată „cu uimire cât de puțin se știe despre una dintre cele mai importante instituții ale României” (p. 412).

Avem, în sfârșit, șansa luminării minții noastre prin intermediul noii cărți a lui OJS!

Care ar fi criteriile după care ne-ar putea convinge autorul că ne oferă o istorie bisericească obiectivă, atâta timp cât întreaga sa carte se constituite într-o nesfârșită investigație socio-politică, unde acuzele și sentințele la adresa Bisericii Ortodoxe Române curg nestingherite de nimeni și de nimic?

• „Patriarhul ecumenic nu a recunoscut declarația unilaterală de autocefalie (1864) decât două decenii mai târziu (1885), dată pe care BOR o consideră astăzi ca fiind începutul autocefaliei, un semn tardiv al ostilității BOR față de unul dintre cei mai importanți reformatori din istoria României, un act remarcabil de distanțare față de un stat care la acea vreme se vedea liberal și nu foarte apropiat de Biserică” (p. 37).

Acest enunț demonstrează carențele majore ale autorului în ceea ce privește organizarea canonică administrativă a Bisericii Ortodoxe Române. Interpretarea lui este absolut fantezistă. Pune pe seama Bisericii Ortodoxe Române un tip de atitudine  față de statul român, care nu a existat efectiv la acea vreme și nici ulterior.

Volumul Documente. Corespondență între Patriarhia din Constantinopol și Mitropolitul Ungrovlahiei D.D. Nifon, între Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile aprobate de către Guvernul Român pentru Sinodul din anul 1864, tradusă din grecește de arhim. Fotie Balamaci, București, 1913, exprimă  în mod clar acordul mitropolitului Nifon al Țării Românești față de legile de stat bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza. Adresându-se, patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, la 12 mai 1865, mitropolitul Nifon al Țării Românești i-a scris: „Biserica Română, Preasfințite, după cum cunoașteți, a fost de mult și cu desăvârșire independentă în ceea ce privește administrarea ei. Iar proiectele de legi în contra cărora Prea Sfinția Voastră a ridicat vocea sa tare, nimic altceva nu fac decât numai ca să sancționeze din nou ceva existent de fapt, să canonizeze mai exact această stare de lucruri. Prin urmare, noi,  străjerii marilor principii ale Bisericii, credincioși și consacrați servitori ai Ei în țara aceasta, nimic altceva n-am putut să facem decât să rămânem liniștiți și în pace” (p. 67).

A existat un proces dificil și îndelungat, la nivelul corespondenței și al tratativelor diplomatice politico-bisericești, de trecere de la stadiul proclamării unilaterale a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din partea autorităților de stat românești, la 3 decembrie 1864, la cel al recunoașterii ei canonice, din partea Patriarhiei Ecumenice, la 25 aprilie 1885. Argumentul adus în favoarea recunoașterii canonice viza principiul teritorial – independența politică a unui stat din cadrul unui teritoriu bine delimitat și ridicarea României la statutul de Regat – 1881.

Aceste fapte istorice nu trebuie înțelese în cheia fantezistă a unei așa zise ostilități a Bisericii Ortodoxe Române față de Alexandru Ioan Cuza sau față de statul român.

În legătură cu această temă, a se vedea studiul: Mihai Săsăujan, „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în documentele diplomatice (1885)”, în volumul Mihai Săsăujan, Biserică, națiune și putere de stat (secolele XVIII – XX). Contribuții documentare la Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Universității din București, București, 2013, pp. 115-130.

• „Constituția din 1866 a proclamat ortodoxia ca religie dominantă a statului român, precum și autocefalia BOR, care nu urma să formeze o unitate instituțională în sine, fiind integrată, în ceea ce privește dogmele ecleziastice, în patriarhia ecumenică” (p. 37).

OJS face aici o confuzie și o eroare majoră din punct de vedere eclesiologic și istoric. Nu are nici cele mai elementare cunoștințe de drept bisericesc și de înțelegere contextuală a unei realități istorice – eclesiologice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Legislația de stat din România a stabilit în acei ani foarte clar tipul de relație al  Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică: organizarea independentă a Bisericii Ortodoxe Române și păstrarea unității dogmatice și canonice cu Patriarhia Ecumenică și nu „integrarea în Patriarhia Ecumenică ”(!?).

Constituția din 30 iunie 1866 (art.21) menționa că „Religiunea Ortodoxă a Răsăritului este religiunea dominantă a Statului român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul ce se determină prin o lege specială”.

• „Ortodoxia românească din Regatul Ungariei” în secolele XVIII-XIX (pp. 40-41)

OJS folosește în mod intenționat expresia Regatul Ungariei (pp. 40-41) atunci când vorbește despre Principatul autonom al Transilvaniei aflat în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea în cadrul Imperiului Habsburgic cu capitala la Viena. Acest enunț este total eronat.

Cum să fii directorul științific al Institutului pentru studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor din cadrul Secției de Filozofie și Istorie a Academiei Austriece de Științe și să confunzi intenționat Imperiul Habsburgic cu Regatul Ungariei în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea???

• „Episcopul Andrei Magieru al Aradului – fidel regimului comunist” (p. 272)

OJS preia parțial o informație din literatura secundară despre activitatea unui grup de rezistență anticomunistă din zona Ineu – Arad, care ar fi dorit „să instaureze o dictatură legionară în locul celei comuniste” și care a fost sprijinit și de doi preoți. În anul 1951 episcopul Magieru i-ar fi trimis unuia dintre preoți o scrisoare prin care chema comunitatea „să se supună legilor statului comunist”. La rândul lui, conducătorul grupului de rezistență anticomunistă„a scris propria scrisoare pastorală împotriva episcopului fidel regimului” (p. 272). 

Am comparat informația lui OJS cu bibliografia citată. Sunt menționate cele două scrisori, dar nu este publicat conținutul acestora.

Dacă pe parcursul întregii cărți, autorul încriminează pe legionari, acum dintr-o dată, îi scoate la lumină ca grup de rezistență împotriva regimului comunist pentru a întina memoria episcopului Andrei Magieru al Aradului, declarându-l „fidel regimului comunist”.

Maniera de lucru este lecție de manual pentru manipularea ideologică.

Într-unul din interviurile acordate, OJS menționează în legătură cu această temă, că episcopul Andrei Magieru al Aradului „s-a pronunțat deschis împotriva rezistenței anticomuniste” (spotmedia.ro, 3.05.2023) – aiuritor!!!

Monografiile și studiile științifice întocmite cu referire la episcopul Andrei Magieru al Aradului  (1936-1960) nu sunt luate deloc în considerare de OJS.

În cadrul monografiei Academia de teologie ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuții la istoria învățământului teologic românesc, Ed. Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, Arad, 2004, întocmită pe baze istorice documentare din cadrul Arhivei Arhiepiscopiei Aradului, am prezentat rolul episcopului Andrei Magieru în condamnarea ideologiei comuniste în perioada interbelică, semnarea alături de ierarhii Transilvaniei, a Pastoralei pentru combaterea comunismului (22 sept. 1936), călătoria misionară în Basarabia și Transnistria împreună cu ierarhii Transilvaniei în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu (sept. 1941), condamnarea, în paginile publicațiilor eparhiale arădene „Biserica și Școala” și „Calea Mântuirii” a ideologiei comuniste, scrisoarea întocmită împreună cu alți patru ierarhi ai Sfântului Sinod și înaintată patriarhului Nicodim Munteanu în sprijinul celor 90 de preoți internați în lagărul de la Caracal (30 iulie 1945), intervențiile făcute la patriarhul Justinian Marina în legătură cu cei 67 de preoți din eparhia Aradului arestați de către „organele de siguranță” ale statului, în anii 1948 – 1953 etc.

La data de 29 iulie 1945, episcopul Magieru i-a vizitat pe preoții arestați la lagărul din Caracal, aducându-le mângâiere duhovnicească și întărire în credință (Pr. prof. dr. Ilarion V. Felea, Opera vieții mele. Ziuar personal, Ed. Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, 2012, p.253). Potrivit unor surse credibile, episcopul Magieru ar fi fost otrăvit la dispoziția autorităților de stat comuniste.

Despre aceste lucruri, OJS nu vorbește absolut nimic, ci doar il cataloghează tendențios pe episcopul Andrei Magieru al Aradului ca „fidel regimului comunist”.

• „Dumitru Stăniloae a fost strâns asociat cu Nichifor Crainic și nu s‐a distanțat niciodată de tiradele antisemite ale acestuia (p. 122). A manifestat simpatii clare pentru mișcarea legionară și ideile acesteia” (p. 123).

OSJ scrie despre părintele Dumitru Stăniloae că a fost „unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați teologi ai BOR din secolul XX”  (p. 27). Critică gândirea părintelui Stăniloae cu privire la relația dintre ideea de națiune și ortodoxie, aruncând-o în coșul ideologiei legionare antisemite.

Face referire la „afirmațiile naționaliste și ortodoxiste ale lui Stăniloae, prin apropierea intelectuală de creierul ortodoxismului, Nichifor Crainic” (p. 27), care, la rândul său, „l‐a admirat pe Adolf Hitler și a fost distins cu titlul de doctor honoris causa de către Universitatea național‐socialistă din Viena” (p. 121). OJS susține că „Stăniloae a fost strâns asociat cu Crainic și nu s‐a distanțat niciodată de tiradele antisemite ale acestuia” (p. 122). 

Utilizând același tip de manipulare ideologică, extrage două paragrafe din două articole de presă publicate de părintele Stăniloae, în anii 1936 și 1937, în ziarul „Telegraful Român” din Sibiu, despre „naționalismul în cadrul spiritualității creștine” (pp. 123-124) și despre înmormântarea legionarilor Ion Moța și  Vasile Marin, morți în războiul civil din Spania, pe care-i declară martiri pentru Hristos (pp. 124-125) și afirmă că „Stăniloae a manifestat simpatii clare pentru mișcarea legionară și ideile acesteia” (pp. 123).

Făcând referire la cele două articole ale părintelui Stăniloae, OJS conchide că „acest curent antisemit, xenofob, antiliberal și antidemocratic a primit binecuvântarea Telegrafului Român, deci, în sens oficial, și a BOR transilvănene” (p. 125).

Concluzia autorului este că „exemplul lui Stăniloae arată cât de mult s‐au combinat dezbaterile teologice (în care au fost implicați și laicii) cu discursul de extremă dreapta în România interbelică” (p. 123).

Literatura secundară pusă la dispoziție lui OJS despre această temă este cunoscută. Încercarea de a-l face pe părintele profesor Dumitru Stăniloae ultranaționalist, ortodoxist, legionar și antisemit este din păcate la modă.

Pentru cei care mai au încă inimile curate să primească și un alt punct de vedere în legătură cu această acuză otrăvită, cu care este etichetat astăzi părintele Dumitru Stăniloae, voi prezenta conținutul demisiei sale din postul de rector al Academiei Teologice din Sibiu (1936-1946), pe care a înaintat-o mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, la data de 7 februarie 1946,  în contextul presiunilor politice de stat venite din partea prim ministrului de atunci al României, Petru Groza.

Demisia reliefează distanțarea sa față de orice ideologie de partid: 

„Înalt Prea Sfințite,

Luând cunoștință de dorința Onor. Președinții a Consiliului de Miniștri de a avea un alt om în fruntea Academiei teologice Andreiene și știind că nu mai pot gândi să fac dificultăți Î.P.S. Voastre, iar pe de altă parte, că nu pot deține un post opunându-mă forței de stat, prin prezenta pun la dispoziția Î.P.S. Voastre demisia mea.

Î.P.S. Voastră știe că nu m-am prins niciodată cu puterea de acest post, prin repetatele demisii ce Vi le-am înaintat. Deci o fac și acum, fără regrete, mulțumind Î.P.S. Voastre și P. Ven. Cons. Arh. pentru încrederea ce mi-a acordat-o vreme de 10 ani, datorită căreia am putut avea bucuria să văd în acest răstimp ridicându-se școala aceasta pe culmile prestigiului. Dar dacă nu regret beneficiul modest al postului și mărirea lui – atât de greu plătite cu marile griji ce mi le-am făcut – țin să precizez că regret faptul că e dorită plecarea mea din considerații de ordin extrabisericesc.

Vreau să fixez în această cerere că dacă conștiința și opinia publică mă absolvă în vreo privință de orice pată, apoi aceasta este consecventa mea rămânere în afară de orice partid politic și de orice ideologie de partid. Ca preot și conducător al unei instituții de formare a preoților, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărțirile politice dintre credincioși. Mi-am menținut această atitudine cu grele riscuri în vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoți. Am luptat tot timpul împotriva oricărei tendințe de politicianizare a școlii. Aceasta e marea mea nevinovăție, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispășeșc acum.

În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menținut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeași linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură față de evrei sau de persiflare a democrației. Dimpotrivă, atât cât se putea, strecuram mereu marea idee a democrației evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea în libertate etc. Toți cunoscuții din Sibiu mă știu ca pe un hotărât și rar adversar al filogermanismului în vremurile când făcea ravagii pe la noi. Sunt acuzat de legăturile cu prof. N. Crainic. Toți cei ce au citit Gândirea știu că articolele mele aveau caracter strict teologic, lipsind din ele orice element politic, orice tendință rasistă, fascistă sau antisemită. Cu ideile politice ale lui N. Crainic n-am avut nimic comun. I le dezaprobam public. Întâlnirile mele cu el erau la 2-3 ani odată în mod incidental, ca cu orice cunoștință în general. Nu m-am bucurat de nici un favor, de nici un rând scris măcar, cât a fost ministru.

Am dus o viață retrasă, de om al cărții. N-am conturbat pe nimeni în gustarea beneficiilor politice. Singura mea pasiune a fost ridicarea nivelului Școalei ce-o conduceam. Pentru aceasta am muncit până la epuizare, rămânând om sărac, pentru apărarea ei am cheltuit tact și grijă enormă. Mă retrag mulțumit că am reușit să rămân așa până azi și să o mențin cu acest prestigiu. Dumnezeu să o ocrotească și de aci înainte. Devotat, Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 7 februarie 1946” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei  (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 februarie 1946).

La încheierea anului academic, la 3 iulie 1946, părintele Stăniloae depunea din nou, mitropolitului Bălan, o nouă cerere de demisie, în care făcea referințe  inclusiv la presupusa aderență la mișcarea legionară. „În tot timpul celor 10 ani cât am îndeplinit slujba de rector al acestei înalte instituții de creștere a viitorilor părinți sufletești ai poporului, am avut ca normă permanentă să feresc din toate puterile instituția de orice subordonare a preocupărilor și idealurilor ei sfinte scopurilor politice, eu însumi ferindu-mă de orice colorare și angajare politică” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7.502, 3 iulie 1946).

La 4 iulie 1946, mitropolitul Nicolae Bălan accepta cererea de demisie a rectorului Stăniloae, mulțumindu-i cu recunoștință pentru activitatea depusă în decursul celor zece ani și accentuând nivelul științific înalt la care a ajuns Academia „Andreiană” în timpul mandatului său (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7.502, 3 iulie 1946).

Ouod erat demonstrandum!

Maniera nefericită în care folosește cuvintele: „nu s‐a distanțat niciodată de…”; „a manifestat simpatii clare pentru…”; „s‐a apropiat de…”; este din nou o dovadă că lui OJS îi este teamă să meargă până la capăt cu otrăvirea imaginii părintelui Stăniloae în prezentarea relației acestuia cu mișcarea legionară, dar lasă să plutească în aer toate aceste acuze inventate pentru întinarea imaginii sale.

În legătură cu cele două demisii ale părintelui Dumitru Stăniloae, a se vedea studiul:  Mihai Săsăujan, „Părintele Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene”, în volumul Mihai Săsăujan, Biserică, națiune și putere de stat (secolele XVIII – XX). Contribuții documentare la Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Universității din București, București, 2013, pp. 221-234.

• „Legătura dintre națiune și credință este atât de puternică la Stăniloae, încât el s‐a apropiat de doctrina filetistă, condamnată în 1872, adică idolatrizarea națiunii” (p. 122).

Cu  o siguranță de sine remarcabilă, care poate păcăli pe începători, OJS urmărește să convingă pe cititor că părintele Dumitru Stăniloae „s-a apropiat de doctrina filetistă condamnată de un sinod al Patriarhiei Ecumenice din anul 1872”, care promova idolatrizarea națiunii.

Voi prezenta foarte pe scurt tema așa numitului filetism din anul 1872, rostogolită astăzi foarte mult pe paginile de facebook ale „intelectualilor apropiați Bisericii” pentru a arăta faptul că metoda contextualizării istorice este esențială în studierea și înțelegerea istoriei bisericești și că proiectarea ideologică a unei situații istorice eclesiologice din secolul al XIX-lea pentru mijlocul secolul al XX-lea sau pentru timpurile prezente este absolut eronată și nefolositoare.

Există istorici români și străini care s-au ocupat cu acest subiect. Există teze de doctorat scrise pe acest subiect. Părintele profesor Ernst Chr. Suttner, care a predat Teologia și Istoria Bisericilor Ortodoxe Răsăritene în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din Viena și nu istorie est europeană, explică într-un studiu temeinic, întregul context istoric și eclesiologic în legătură cu această temă:

„Se cunoaște faptul că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul miletului creștin(singura formă de organizare permisă popoarelor creștine din imperiul otoman, având în frunte, nu numai pentru chestiuni bisericești, ci și pentru cele administrativ – politice, pe patriarhul ecumenic grec – etnarh), organizarea bisericească pe criterii etnice, pe care o cereau bulgarii Patriarhiei Ecumenice, nu era altceva decât singura lor modalitate de obținere a unei autonomii politice – administrative etnice, în cadrul imperiului otoman, în contextul unor modificări culturale – sociologice care apăruseră în Biserică, la acea dată. Relația de dependență bisericească față de Patriarhia din Constantinopol urma să rămână neschimbată. Conducerea de stat otomană a fost de acord cu cererea bulgarilor de a se organiza autonom, într-un grup etnic bulgar cu conducere bisericească proprie (milet creștin bulgar), rămânând, însă, pe mai departe, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, în cadrul imperiului otoman.

Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la începutul anului 1872 a refuzat categoric această cerere, respingând-o prin argumente exclusiv teologice. A declarat Biserica Bulgară schismatică, numind filetism, pretenția unui grup etnic (bulgari) de a-și organiza viața bisericească pe principii etnice (structuri bisericești proprii pentru o anumită naționalitate), în cadrul unui stat (otoman) și l-a condamnat ca fiind un concept ce contrazice, în mod fundamental, eclesiologia ortodoxă: „…Am comparat filetismul cu învățătura Evangheliei și cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu, care există de secole, și am recunoscut faptul că acesta nu este doar străin Evangheliei și ordinii bisericești, ci se împotrivește acestora în mod categoric. … Noi respingem, condamnăm și afurisim filetismul, acesta însemnând diferențierea după rasă, disputa etnică, certurile și separările în Biserica lui Hristos ca o negare a învățăturii Evangheliei și a sfintelor canoane ale dumnezeieștilor noștri Sfinți Părinți care sprijină Sfânta Biserică, care pun ordine în întreaga creștinătate și o conduc spre slăvirea lui Dumnezeu” (Ernst Chr. Suttner, „Der bulgarische Phyletismus – ein geistliches oder ein weltliches Thema?”, in Ernst Chr. Suttner, Kirche in einer zueinander rückenden Welt. Neuere Aufsätze zu Theologie, Geschichte und Spiritualität des christlichen Ostens, Augustinus Verlag Würzburg, 2003, p. 583).

Contextul istoric identifică însă și alte posibile motivații politice-bisericești, fără conținut teologic dogmatic, pentru luarea respectivei decizii: Patriarhia Ecumenică nu a fost de acord cu proiectul constituirii unui milet bulgar separat, deoarece acest lucru însemna, desigur și pierderea unei părți considerabile a credincioșilor pe care i-a avut până atunci.

OJS, care face politică bisericească și nu istorie bisericească, ar fi trebuit să știe lucrurile acestea. Cartea profesorului Ernst Chr. Suttner se află în Biblioteca Universității din Viena, în limba germană.

Mitropolia urma să fie organizată pe criterii naționale în cadrul Monarhiei Habsburgice, prin desprinderea acesteia de sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de Karloviț, urmând ca cele două mitropolii organizate pe criterii naționale să se afle în raporturi de coordonare una cu cealaltă.

Cu aproape 15 ani înainte, la 8 noiembrie 1850, același Andrei Șaguna, prezent la Viena, la consultarea episcopilor ortodocși din imperiul habsburgic, transmitea tuturor ierarhilor prezenți, de asemenea, și Ministerului Cultelor, următorul punct de vedere: „Deoarece limba etnică este folosită în Biserica răsăriteană, atât în slujbă cât și în celelalte funcțiuni religioase, iar Biserica și națiunile care se recunosc ca aparținând acesteia, sunt astfel, într-o legătură foarte strânsă, precum trupul și sufletul, se cere recunoașterea printr-un decret special a naționalităților și a limbilor creștinilor răsăriteni” (Allgemeine Verwaltungsarchiv, Wien, Nachlass Bach, Kt.32, Fol. 9-34 și „Tagebuch über die bischöflichen Berathungen in Wien”, la  Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, vol. I, Sibiu, 1889, pp. 312-313).

Andrei Șaguna a fost reprezentant al unui timp istoric când Biserica și naționalitatea au marcat epoca și mentalitatea generației secolului al XIX-lea. Este vorba și la el, care a comparat relația dintre Biserică și națiune cu relația dintre trup și suflet, despre filetism și despre „idolatrizarea națiunii”?

Cu privire la această temă, a se vedea studiul: Mihai Săsăujan, „Conceptul de autonomie bisericească națională la românii ortodocși din monarhia austriacă la mijlocul secolului al XIX-lea”, în volumul Mihai Săsăujan, Biserică, națiune și putere de stat (secolele XVIII – XX). Contribuții documentare la Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Universității din București, București, 2013, pp 167-18

Revenind la părintele profesor Dumitru Stăniloae, pe care OJS îl acuză de „afirmații naționaliste și ortodoxiste” și de faptul că s‐a apropiat de doctrina filetistă, condamnată în 1872, adică „idolatrizarea națiunii”, este bine să reținem că el nu a pus nicicând conceptul de națiune deasupra ortodoxiei:

„Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești. Acesta este „naționalismul creștinesc”. (Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în „Telegraful Român”, vol I (1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 455.

OJS a văzut cu siguranță și acest text publicat în anul 1934, în ziarul „Telegraful Român” dar nu l-a citat în cartea sa, din cauza faptului că nu intra în schema sa ideologică demolatoare.

Un exemplu clar de confuzie totală, imaturitate intelectuală și neatenție a lui OJS în compilarea citatelor din literatura secundară despre relația părintelui Dumitru Stăniloae cu cele două teme menționate mai sus: mișcarea legionară și filetismul, poate fi găsit la pagina 122, când menționează, că „legătura dintre națiune și credință este atât de puternică la Stăniloae, încât el s‐a apropiat de doctrina filetistă, condamnată în 1872, adică idolatrizarea națiunii”, și apoi imediat, în rândul următor, că „Stăniloae a condamnat naționalismul, cu precizarea că un naționalism creștin nu promitea mântuirea în sens legionar, ci era neutru față de mântuire (p. 122).

Nici el nu mai știe ce vrea să spună…

• „Numele controversatei Catedrale a „Mântuirii Neamului” indică un concept susținut de mișcarea legionară și de cercurile ortodoxiste, care este în fond eretic, fiind numit etnofiletism” (p. 367).

Afirmația lui OJS este lipsită obiectivitate științifică și înțelegere istorică și indică profilul tezist al autorului care caută cu orice preț să inoculeze otrava ideologică în mintea cititorului.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat, în nenumărate rânduri, semnificația și simbolismul numelui acestui edificiu bisericesc reprezentativ pentru toți românii:

„Catedrala Mântuirii Neamului semnifică biserica ridicată în semn de recunoștință pentru eliberarea (mântuirea) neamului românesc de sub stăpânirea străină și dobândirea independenței statale. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia Catedrala Mântuirii Neamului nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă”. A se vedea articolul intitulat: De ce poartă Catedrala Națională numele de Catedrala Mântuirii Neamului? publicat pe site-ul agenției de presă basilica.ro a Patriarhiei Române, la data de 8 aug. 2017.

OJS a parcurs sigur acest articol. Înțelege și vorbește limba română, dar se încăpățânează arogant să dea, în continuare, o conotație falsă și ideologică numelui Catedralei Naționale din București.

• „BOR a fost aproape în întregime pasivă în ceea ce privește integrarea în NATO și UE, predominând teama față de principiile occidentale ale drepturilor omului și ale libertăților religioase” (p. 329); BOR nu și‐a asumat un rol formativ în calitate de cea mai mare Biserică ortodoxă din NATO și UE după 2004 și 2007” (p. 406); „BOR accentuează punctele ideologice comune cu Moscova, care sunt clar îndreptate împotriva acelor sisteme de alianțe în care România este integrată în prezent, NATO și UE” (p. 381); „Astăzi BOR se vede condusă de politica agresivă a Patriarhiei Moscovei, care, ca în timpul lui Stalin, se străduiește să obțină hegemonia în lumea ortodoxă” (p. 406).

La astfel de afirmații profund iresponsabile și imorale nu pot exista comentarii.

Enunțurile de mai sus pot fi găsite în capitolul al V-lea – cel mai insalubru capitol structurat sub forma unei anchete jurnalistice de calitate submediocră întocmită de un jurnalist debutant, furios la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Aici putem găsi enunțuri agresive, iresponsabile și reprobabile la adresa Bisericii Ortodoxe Române, a ierarhilor și în special a întâistătătorului ei. Este folosit un limbaj jignitor, violent și agresiv.

Cartea lui OJS poate fi citită și într-o cheie politică. Într-un context internațional marcat de ororile și dramele războiului din apropierea țării noastre, Biserica Ortodoxă Română este somată să-și exprime în mod urgent „adeziunea pro-atlantică”, ca și acum aceasta ar fi un atribut teologic.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a exprimat clar și indubitabil poziția Bisericii Ortodoxe Române cu privire la „războiul declanșat de Rusia împotriva statului suveran și independent Ucraina” (basilica.ro. 24 feb. 2022).

OJS atrage atenția românilor asupra faptului că „în cea mai mare țară ortodoxă din UE se pune, nu pentru prima dată, problema modului în care Biserica Ortodoxă și societatea românească în general ar trebui să se poziționeze între Vest și Est și a modului în care se raportează BOR la democrația și statul de drept de tip vest‐european, sistem spre care România s‐a îndreptat după 1989 și împotriva căruia Rusia duce un război cu conotații religioase, făcând apel la identitatea ortodoxă” (p. 392). BOR ar fi fost chemată „să ilustreze cum pot fi reunite tradiția ortodoxă și integrarea euroatlantică – care, la urma urmei, este garanția de securitate decisivă pentru statul român” (p. 406), dar „a ratat această oportunitate istorică” (p. 368).

Autorul nostru are, însă, o mare neputință: pe tot parcursul acestei cărți, nu reușește să ne indice nici măcar o caracteristică cu privire la mult clamata „abordare constructivă a cadrului euroatlantic”, la care să ne aliniem cuminți și ascultători.

Acum doi ani ne amenința că „opțiunea național-ortodoxă ar însemna pentru români, o autoizolare în sărăcie, într-o țară geostrategică a nimănui”. Acum o lună am aflat, de la amfitrionii lansării cărții la Cluj și la București, că „Biserica Ortodoxă Română compromite ideea de evoluție democratică a societății românești și că în virtutea valorilor tradiționaliste și religioase, îi ține pe români departe de proiectul statului de drept, de valorile democrației occidentale opuse valorilor imperialismului rusesc”. Așadar, după mintea strâmbă a autorului și a celor care gândesc ca el, Bisericii Ortodoxe Române nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se lepede de cele două componente fundamentale identitare: credința și spiritualitatea ortodoxă și cultura națională!

Este important să cunoaștem și să descifrăm resorturile ideologice care se află în spatele acestor mesaje politice!

Abordând contextul geostrategic mult invocat, aceste persoane ignoră în mod intenționat faptele iubirii creștine cu care Biserica noastră i-a îmbrățișat încă din primele zile pe ucrainenii ortodocși năpăstuiți de acest război dramatic nefericit. În anul 2022, eparhiile Bisericii Ortodoxe Române și Federația Filantropia au oferit un sprijin cuantificabil în suma de 42.904.050 lei (aproximativ 8,7 milioane de euro) în beneficiul persoanelor afectate de războiul din Ucraina. De asemenea,  pentru a veni în sprijinul răniților de război din Ucraina, au fost organizate, în Patriarhia Română, campanii de donare sânge, la care au participat 3.198 persoane.

 „Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoțită de durerea ta pentru el sau jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea și mila pentru celălalt în Dumnezeu și în celălalt, pentru a mă împărtăși de Dumnezeu, Care e milă și iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei și a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spațiul divin, care este și el o mireasmă pătrunzătoare de iubire și milostivire”. (Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 25)

Acesta este drumul Bisericii!

CONCLUZII

„În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă” (Pr. Arsenie Boca).

Această carte tezistă pare a fi scrisă la comandă. Autorul a primit informația, a compilat și a interpretat în cheie ideologică distructivă. Așa înțelege el să scrie o istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Atât poate el. Face exact ceea ce condamnă în cartea sa: o ideologie vehementă care otrăvește și ucide.  

Cele câteva exemple de contrafacere a istoriei pe care le-am prezentat pot continua la nesfârșit. Fiecare din cele 51 de subtexte sunt prezentate în această cheie clasică de manipulare ideologică. În viitor ar putea fi întocmită o carte cu titlul: Interpretările ideologice fanteziste ale lui OJS.

Pseudo-istoria sa este un exemplu despre cum nu trebuie scrisă o carte de istorie bisericească. Maniera de interpretare este total deficitară. Îl dezonorează și-l descalifică din punct de vedere academic pe autor.

În realitate, conținutul plin de interpretări reducționiste, imaginare și false al cărții nici nu mai contează. Contează să fim atenți la scopul pe care îl urmărește de fapt autorul și toți cei care gravitează în jurul acestui cerc pe un anumit culoar al societății românești: discreditarea Bisericii Ortodoxe Române într-un context geopolitic internațional critic.

Salut în mod colegial intervențiile ad-hoc, puține, dar articulate, ale istoricilor și oamenilor de cultură, postate deja în spațiul media cu privire la profilul acestei pseudo-istorii a lui OJS, catalogați, arogant și batjocoritor, ca „prostovani pripiți spre verdicte necugetate” de către cel care a lansat la 9 aprilie 2023, în spațiul media, necesitatea sărbătoririi Paștilor „odată cu catolicii și protestanții, și nu cu rușii, care au calendarul iulian, neîndreptat” și care atrăgea ulterior atenția că această carte „este scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare, și că toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei”.  

Sursa: Q Magazine

Citiți și NOUL BOIA! Atac virulent al lui Gabriel Liiceanu la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Pr. Prof. Mihail - Simion Săsăujan: Așteptăm punctul de vedere oficial al Biroului de Presă al Patriarhiei Române în legătură cu noua apariție Humanitas!