Istoricul Marius Oprea scrie într-un editorial publicat de Mediafax că reprimarea violentă de către mineri a manifestațiilor anticomuniste din Piața Universității de acum 30 de ani a însemnat o pată pe obrazul României, anulând simpatia mondială de care se bucurau țara și poporul în primele luni după Revoluție. Minerii ciomăgind tineri pe străzile Capitalei și președintele Iliescu mulțumindu-le pentru devotamentul arătat au aruncat imaginea externă a României în zona barbariei, demonstrând fie că țara nu e de fapt guvernată și guvernabilă, fie că românii, ca națiune, sunt niște brute de care lumea civilizată ar trebui să se delimiteze, consideră istoricul Marius Oprea.

 

Faptul că în 30 de ani nu au fost dovediți și pedepsiți vinovații pentru crimele Revoluției și Mineriadei e și mai grav, evidențiind complicitatea privilegiaților din politica, justiția și instituțiile de forță de după 1989 cu privilegiații din partidul, justiția, armata, miliția și securitatea comuniste. În tăcerea asupra subiectelor Revoluției, Mineriadelor și Lustrației se ascunde „păcatul originar al democrației noastre”, atrage atenția istoricul Marius Oprea. 

 

„Au trecut 30 de ani și nimeni nu a plătit pentru cele întîmplate atunci și pentru care nu doar victimele violenței au avut de suferit, ci o țară întreagă. Victimele mineriadei, ca și în cazul deținuților politici ai regimului comunist, nu și-au văzut foștii torționari dinainte și de după 1989 decît prosperînd ca oameni de afaceri, sau urcînd în înalte demnități, în aparatul de justiție sau în instituțiile sistemului de apărare națională și ordine publică al țării. Este păcatul fundamental al regimului Iliescu, acela de a fi arătat întregii lumi că, în spatele unui zîmbet perestroikist, se afla aceeași hidoșenie a „luptei de clasă”, ridicată la rang de politică de stat, că acesta și tovarășii săi nu ezită să apeleze la serviciile foștilor securiști care l-au păzit pe Ceaușescu, sau să asmută o categorie socială împotriva alteia, pentru a-și proteja puterea și privilegiile. Pe care le cîștigaseră de fapt prin curajul și jertfa acelorași tineri, pe care acum puterea îi maltrata, folosindu-se cu cinism, printr-o manipulare grosolană, de ațîțarea unor oameni simpli și abrutizați de o muncă grea, cu slogane potrivit cărora ei și numai ei mai pot salva democrația. Cu bîta, cu lanțuri, cu pumnii, împotriva unor manifestanți fără apărare, care n-au făcut altceva decît să rămînă fideli idealurilor revoluției române și să ceară clar, pe parcursul manifestației-maraton din Piața Universității, ceea ce de fapt ceruse un popor întreg, cu o jumătate de an în urmă: „jos comunismul”.

 

Ceea ce s-a mai întîmplat acum trei decenii mai arată ceva: că totuși acele vremuri nu se mai pot întoarce. Ăsta e un lucru bun. Dar a mai arătat și că viciile fundamentale ale unui sistem judiciar în care un păienjeniș de complicități cu sistemele de forță, cu puterea politică și toate la un loc cu un trecut puternic ancorat în fostul regim comunist, s-a dovedit neputincios în a-i găsi și a-i pedepsi pe vinovați. Această neputință nu este numai un semn de incompetență profesională, ci de profundă și nocivă complicitate, care nu e pe deplin înlăturată nici azi: cu puterea, cu practicile, cu mentalitățile de castă și comportamentul de „mici Dumnezei”, de care au dat și încă mai dau dovadă cei puși să afle adevărul și să împartă dreptatea. N-au aflat nici adevărul, n-au făcut nici dreptate în toți acești ani, pentru un motiv simplu, pe care văd că și președintele Klaus Johannis s-a ferit să îl spună răspicat: ar fi trebuit să se condamne pe sine. Ca parte al aceluiași sistem, un sistem de forță și nu de justiție, care a înțeles să facă orice pentru a-și apăra trecutul privilegiat, prezentul și viiorul privilegiate, în raport cu restul cetățenilor, să apere puterea politică protectoare, instituind și menținînd un adevărat complot al tăcerii, alături de celelalte verigi din poliție, din servicii și chiar din armată. Un sistem din care proveneau și mulți dintre ei și pe care au înțeles să-l apere, un sistem care a împiedicat ca adevărul să se afle și ca vinovații să fie judecați.

 

Dacă s-ar fi făcut într-adevăr dreptate și vinovații pentru mineriada din iunie 1990 ar fi fost cu celeritate pedepsiți, ei s-ar fi dovedit aceiași pentru mulți dintre morții de după 22 decembrie 1989. E un adevăr abia de puțină vreme exprimat în plan judiciar, dar pe care noi, restul, l-am intuit, chiar fără probe. Cohorte de procurori, judecători, ofițeri de miliție, din Securitate și din armată, reciclați și folosiți de noul regim, alături de politicienii de vîrf proveniți dintre activiștii fostului partid comunist ar fi stat alături, în închisoare; dacă s-ar fi făcut dreptate, n-am fi avut nevoie de lustrație - și nici de aceasta n-am avut parte. N-am avut aceste șanse. „Jos comunismul” a rămas o lozincă fără ecou, risipită treptat în stradă și intrată în istorie.

Aici este păcatul originar al democrației noastre”, subliniază istoricul Marius Oprea.

Articolul scris de el poate fi citit integral pe Mediafax.