Aflat în aceste zile la Periprava, locul unde a funcționat unul dintre cele mai teribile lagăre de exterminare din universul concentraționar al României comuniste,  într-o nouă campanie a IICCMER, istoricul Marius Oprea a postat pe Facebook o mărturisire. „Ceea ce fac eu aici la Periprava este o parte dintr-un canon dat mie de parintele Iustin Pârvu, chiar în dimineața zilei dinainte de a savîrși ultima sa Liturghie”, spune Marius Oprea rememorând un moment esențial de la începutul lunii aprilie a anului 2013, de la mănăstirea Petru Vodă. Atunci, spune Marius Oprea,  părintele Iustin Pârvu i-a cerut să nu renunțe la misiunea sa, de dezgropare a victimelor comunismului, „orice-ar fi”. „Acolo, în chilia sa, am învățat că nu trebuie să renunț, pentru că morții așteaptă o cruce la căpătîi și o lumînare aprinsă, pentru a urca în lumea sfinților, oriunde îi găsim – și de aceea mă aflu și aici, la Periprava. Lagăr în care, conform fișei matricole penitenciare, a ”deținutul contrarevoluționar Pârvu Iustin”, acesta a ajuns în 10 octombrie 1959, pentru a trece dincolo de sîrma ghimpată abia în 6 mai 1964”, mărturisește istoricul Marius Oprea.

 

Acesta este textul postat:

„Am să vă fac acum o mărturisire. Ceea ce fac eu aici la Periprava este o parte dintr-un canon dat mie de parintele Justin Pârvu. chiar în dimineața zilei dinainte de a savîrși ultima sa Liturghie. Părintele mă chemase, prin nepoata sa Aneta, să îl vizitez neîntirziat - își presimțea oare sfîrșitul? Nu știu, pînă în ziua de azi. Era la începutul lunii aprilie a anului 2013. Am luat cu mine cîteva bucățele de lemn din capacul unei cutii din șipci, în care fusese înmormîntat unul din cei șapte morți pe care îi găsisem la Aiud, cu o vară înaine și, alături de soția mea Cristina, am ajuns la Petru Vodă. Am înnoptat la o pensiune din sat, după ce mai întîi m-am văzut cu ”tanti Aneta”, nepoata părintelui. Ea a sunat la mînăstire și a anunțat că am venit. Puțin mai tîrziu, am primit semn că părintele Justin mă aștepta, a doua zi, la ora 8, la el. A doua zi era duminică. Am vorbit aproape de o oră în chilia lui, pînă ce ucenicul care avea grijă de el l-a anunțat că e timpul să se pregătească pentru Liturghie. Părintele Justin s-a despărțit cu mare greutate de bucățelele de lemn, pentru care mi-a mulțumit, spunîndu-mi despre ele că sînt sfinte și mirîndu-se cît pot fi de ușoare. Am văzut, fără să mă mir deloc, că parcă pluteau în palmele sale.

 

Discutasem multe, el întrebîndu-mă ce greutăți am în găsirea martirilor – și aveam destule… Mi-a spus că obștea de la Petru Vodă mă va sprijini necondiționat, numai să nu mă gîndesc vreodată să renunț la ceea ce Dumnezeu mi-a dat să fac, indiferent de opreliști. Nici nu am de gînd să o fac, indiferent de care va fi ”poziția” mea la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului – așa cum nu m-a putut opri nici brutala mea ”concediere” la soliciatrea ”echipei Tismăneanu”, în 2010. Atunci, am înființat ”Centrul pentru investigarea crimelor comunismului” și am continuat săpăturile, împreună cu echipa care mi-a rămas alături, îmi este alături și acum, aici, la Periprava: Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Horațiu Groza și ultimul alăturat nouă, Gabriel Rustoiu. 

Cu părintele Justin urma să ne vedem apoi după-amiaza și în zilele următoare, pentru mai lungă vreme, după cum mi-a spus, pentru că ”avem multe de vorbit”. Aveam de pus la punct ”un plan de bătaie”. N-a fost să fie. Ucenicul său, pe care îl chema tot Justin, m-a sunat în chiar după-amiaza acelei zile, în care continuam să fiu urmrit de privirea pătrunzătoare a părintelui, care îmi cerea să nu renunț ”orice-ar fi” la dezgroparea victimelor comunismului.

 

Cu vocea gîtuită, acesta mi-a spus că este în drum spre spital, spre Cluj, cu părintele, căruia i se făcuse rău imediat după Liturghie. Am aflat mai tîrziu că, atunci cînd l-am văzut eu, părintele Justin nu mncase nimic, de mai multe zile. Nmic nu arăta că nu s-ar fi simțit bine – dimpotrivă, ținînd acele bucțele de lemn în palme, îmi părea a fi cuprins de frenzia unor planuri care îi încolțeau în minte. A insistat de mai multe ori că aceste căutări ale noastre sînt mai importante decît ne dăm noi seama. 

Pot spune că, de cîțiva ani buni încoace, îmi dau seama prea bine ce a vrut părintele Justin Pârvu să spună. Cum pot spune, cu mîna pe inimă, și că am fost ultimul ”mirean” cu care s-a văzut în chilia sa, de mulți căutată, pentru alinarea suferințelor – ceea ce a dat o și mai mare greutate cuvintelor sale, pe care nici eu, nici soția mea Cristina nu le-am putut uita. Acolo, în chilia sa, am învățat că nu trebuie să renunț, pentru că morții așteaptă o cruce la căpătîi și o lumînare aprinsă, pentru a urca în lumea sfinților, oriunde îi găsim – și de aceea mă aflu și aici, la Periprava. Lagăr în care, conform fișei matricole penitenciare, a ”deținutul contrarevoluționar Pârvu Iustin”, acesta a ajuns în 10 octombrie 1959, pentru a trece dincolo de sîrma ghimpată abia în 6 mai 1964.

 

Iată de ce mă aflu, al cincilea an la rînd, la Periprava, unde pînă acum am dezgropat, alături de prietenii mei, 51 de martiri morți în lagărul de aici, tovarășii de suferință ai părintelui Justin, care vor avea parte de o slujbă, o lumînare la căpătîi și astfel vor urca la cer, pentru a povesti părinelui și că eu îmi respect canonul ce mi l-a dat.”