Istoricul Marius Oprea explică, într-o postare pe Facebook, de ce nu se teme de coronavirus, susținând că tot ceea ce a trăit în cei paisprezece ani de căutări ale victimelor comunismului i-au dat „convingerea fermă că românii sînt un popor de supraviețuitori”. Toate aceste întîmplări prin care am trecut azi, ca în toate zilele în care am fost plecat alături de alți prieteni ai mei în căutarea morților comunismului, pe mine mă țin acum departe de spaima care strînge din ce în ce mai tare în chingile ei celălalt popor, poporul din supermarket, spune Marius Oprea, cel care, an de an, cu sfințenie, merge alături de istorici și arheologi în locurile unde au fost uciși de regimul comunist sute de români. Marius Oprea crede că vom supraviețui ca neam, așa cum „am supraviețuit la 45 de ani de crimă, umilințe și frică în comunism. La un deceniu furat de Iliescu. La alt deceniu batjocorit de Băsescu. Ani pe lîngă care un virus, fie el și încoronat, nu poate fi decît un fleac”.

Acesta este textul postat:

„Trăiesc într-o stare de reverie, amestecată cu o înfrigurată așteptare. Ca atunci cînd, de vederea osemintelor unui mort pe care îl căutam de multe zile, mă mai despărțea un vîrf de hîrleț. Am avut astăzi, la Museikon (Alba Iulia) ocazia să-mi văd, adunate laolaltă, lucrările mele dedicate ”poporului pierdut”, morților comunismului, acelora pe care i-am găsit, dar și acelora mult mai mulți care mă așteaptă. După ce transmiterea live pe internet a prezentării expoziției a luat sfîrșit, m-am gîndit la lucrări și la singurătatea lor – închise într-un muzeu, neputînd fi văzute îndeaproape, dar care vor fi curînd postate, una cîte una, pe pagina de web Museikon, odată cu un film-panoramă a expoziției.

În mod paradoxal, departe de oameni, lucrările mele își vor transmite mesajul lor către oameni. Rugăciunea mea pentru cei morți, care a însoțit fiecare piesă la care am lucrat și care conține dealtfel, în mai toate cazurile, cîte ceva găsit în proximitatea unui mort (cuie, bucățele de lemn din lăzile în care victimele de la Aiud sau Periprava au fost aruncate și multe alte artefacte) va fi astfel ascultată.

A fost straniu să vorbesc despre lucrările și căutările mele într-o sală fără public, numai în fața unei camere video, alături de Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii, de Ana Dumitran, directoarea de la Museikon și de criticul de artă Luiza Barcan, prieteni care m-au ajutat enorm (trebuie să-l meționez și pe Ionuț Oprea, curatorul expoziției, atît de inspirat în așezarea pieselor). Prieteni la care țin enorm, cunoscîndu-i, cu excepția lui Ionuț, de mulți ani. Ei sînt cei care m-au ajutat să arăt semenilor cîteva semne din cele pe care le-am găsit – ale poporului nostru pierdut și regăsit, martirii care și-au păstrat coloana vertebrală neatinsă și în mormînt. Gabi a fost chiar alături de mine în descoperirea lor.


Toate aceste întîmplări prin care am trecut azi, ca în toate zilele în care am fost plecat alături de alți prieteni ai mei în căutarea morților comunismului, pe mine m ă țin acum departe de spaima care strînge din ce în ce mai tare în chingile ei celălalt popor, poporul din supermarket. Mărturisesc că nu mi-e frică de coronavirus. Asta a fost concluzia cu care am plecat de la Museikon, lăsînd închise în liniște și penumbră, ca într-o criptă, lucrările mele – nu numai că nu s-a putut ține un vernisaj, dar muzeul se și închide publicului, de mîine, cu ”poporul pierdut” înăuntru.
 
Nu mi-e frică, pentru că în anii de căutări ai poporului pierdut m-am obișnuit demult cu chipul morții. Am lucrat de multe ori privind-o în ochi, în vreme ce-i scoteam din pămînt, os cu os, o victimă după alta. Vreme de paisprezece ani. Pentru mine, pentru prietenii mei arheologi Gabi Rustoiu, Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu Groza, această isterie mediatică pe care o vedem la televizor și poate o să o vedem curînd coborîtă în stradă este mai degrabă un spectacol, un dans al morții care-și fîlfîie straiele pe lîngă noi, decît ceva ce ne poate frînge. Mie, întîmplările trăite și faptele aflate în acești paisprezece ani de căutări ale victimelor comunismului mi-au dat convingerea fermă că românii sînt un popor de supraviețuitori. Am supraviețuit la 45 de ani de crimă, umilințe și frică în comunism. La un deceniu furat de Iliescu. La alt deceniu batjocorit de Băsescu. Ani pe lîngă care un virus, fie el și încoronat, nu poate fi decît un fleac. Un incident de parcus, care trece, dacă ai grijă de tine și de ceilalți în aceeași măsură și-ți păstrezi capul tău pe umerii tăi, neîntorcîndu-l într-una, ca să privești cum s-a dezlănțuit în jur dansul macabru și isteric al morții. Dar nu al morții așa cum o cunoaștem noi, ci al morții de frică, care e într-un fel mai rea ca moartea adevărată, pe care o știm. Ea ucide sufletul.”

Istoricul Marius Oprea a lucrat, cu o scurtă întrerupere, din 2005 până în 2020, la IICCMER, institutul pe care l-a înființat, unde a coordonat campanii de aflare a rămășițelor victimelor terorii staliniste. La începutul anului, după venirea la guvernare a PNL, Oprea a anunțat că este șomer după ce a fost automat scos din Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, ca urmare a sistării detașărilor de la privat la stat.