Istoricul, profesorul și jurnalistul Ion Mischevca și-a lansat marți la Muzeul Național de Istorie a Moldovei din Chișinău cartea „Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism”, cu o prefață semnată de academicianul dr. Ioan Aurel Pop. La eveniment au participat, inclusiv prin intermediul rețelelor sociale, personalități marcate din Republica Moldova și România, informează TVR Moldova.

În lucrarea sa, Mischevca abordează subiecte precum: Tradiționaliști/Conservatori vs. Progresiști/Neomarxiști, Europa națiunilor sau „națiunea europeană”, Integrare europeană sau Reîntregire națională, imperialismul rusesc și naționalismul românesc, Credința la români. Dacă prefața e semnată de acad. prof. dr. Ioan Aurel Pop cu titlul „Unirea și unirile noastre”, postfața îi aparține istoricului George Damian Mocanu, care o intitulează „De ce nu s-a reunit Basarabia cu România”.

„O Unire care nouă ne lipsește mai întâi de toate este o Unire în cuget și în simțire! Se vorbește că ne-am unit din punct de vedere cultural, economic și a mai rămas această unire politică. Trebuie să reușim să legăm aceste două maluri ale Prutului, așa încât să nu mai fie această națiune dezbinată”, a declarat Ion Mischevca, citat de TVR Moldova.

„Această carte este despre și pentru Unirea Republicii Moldova cu România. Totodată, lucrarea abordează și aspecte doctrinare, fiind „un antidot la neomarxism și progresism””, se arată în descrierea de pe pagina de Facebook a cărții. 

În legătură cu ideologiile și curentele prezentate în antiteză în cuprinsul cărții, autorul mărturisește că ideea i-a venit recitind din perspectiva actuală vechiul „Manifest al Partidului Comunist”.

„Ideea cărții mi-a venit în decembrie anul trecut. Lecturând sau recitind „Manifestul partidului comunist” de Karl Marx și Friedrich Engels. („Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism”) A fost o lucrare de suflet prin care am adunat toate materialele pe care le studiasem și le cercetasem de-a lungul timpului”, a declarat autorul, Ion Mischevca, citat de Publika.md

„Avem o mare datorie noi, intelectualii, față de toată nația noastră pentru a aduce lumină și a spune adevărul, adevărul istoric și adevărul geografic”, a declarat, la rândul său, Boris Volosatîi, directorul Liceului „Gheorghe Asachi” din Chișinău.

Ion Mischevca și-a dedicat cea mai recentă carte bunicii sale trecute la Domnul, dar care l-a crescut și educat. La eveniment a fost prezent bunicul autorului, în vârstă de 85 de ani, care a venit tocmai din Dondușeni pentru a asista la lansarea de carte a nepotului său. Prof. Ion Mischevca nu este la prima apariție editorială în domeniul Istoriei Românilor. În 2018, el a lansat cartea „Cine suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire”.

Cartea „Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism”, structurată în 5 capitole însumând 232 de pagini, se găsește deja în librăriile din Republica Moldova și România. Ea este o lucrare doctrinar-istorică, în care autorul îmbină argumentele științifice cu viziunea sa conservatoare privind disputele ideologice contemporane. Cartea este atât un manifest pentru unitate și, implicit, românitate, cât și o replică dată neomarxismului și progresismului. Lucrarea demontează tezele stângii privind egalitarismul, globalismul, moldovenismul și anticreștinismul. Prin urmare, cartea dezbate idei, fiind un îndemn la polemică, potrivit descrierii de pe pagina web a Muzeului Național de Istorie a Moldovei.
 
„O nouă lucrare despre unirea românilor, apărută într-un context de dezbinare, își are, în ciuda cârtitorilor, rațiunile sale. Cartea de față, scrisă cu știință și conștiință de un istoric de-acum cunoscut și consacrat – Ion Mischevca – reașază o temă recurentă într-un context istoriografic modern, cu un limbaj adecvat secolului al XX-lea și cu răspunsuri adecvate provocărilor post-modernismului.

În acești ani de rememorare a unității noastre politice, realizate pe deplin acum un secol (1918-1920), se discută mult și despre locul și rolul istoriei în societate. Ce ne spun datele istorice despre Marea Unire? Ne spun că aceasta s-a înfăptuit din voința românilor și de către români, în 1918, prin marile acte democratice de la Chișinău (27 martie/9 aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). În cei doi ani următori (1919 și 1920), unirea aceasta împlinită de români a primit și legitimare internațională, prin deciziile Conferinței de Pace de la Paris. La fel s-a întâmplat cu toate popoarele din regiunea noastră, de la lituanieni, estonieni și letoni până la polonezi, cehi, slovaci, sârbi sau croați. În acest context, sunt și istorici care preferă să minimalizeze sau să elimine complet rolul popoarelor, scoțând în prim plan numai poziția marilor puteri învingătoare. Se va spune că istoria este supusă variatelor interpretări și că fiecare are dreptate.

Aproape toți cercetătorii trecutului sunt de acord că istoria-discurs nu se potrivește întocmai cu istoria-realitate. Alții merg mai departe și acceptă că scrisul istoric este, în fapt, o narațiune, fiindcă istoricul selectează din ceea ce ne transmit sursele elementele semnificative („faptele istorice”) și le transpune într-o înlănțuire logică. Numai că între narațiunea cuprinsă în proza beletristică și narațiunea istorică este o deosebire esențială: în vreme ce literatul este liber să opereze cu imaginația, cu întâmplări și personaje complet sau parțial inventate, istoricul este obligat să refacă lumile de demult cu fragmentele reale rămase din prezentul de odinioară. De aici încolo însă, relativizarea nu mai are limite, fiindcă sunt investigatori ai trecutului care-și asumă libertăți de artist și care cred că pot face din trecut orice, care confundă adevărul artistic cu adevărul istoric. Firește, se poate ocoli noțiunea de adevăr istoric (relativ și parțial), dar atunci încetează și meseria de istoric și ținta textului istoriografic.

Evident, orice om poate să aibă și opinii personale despre trecut, mai întâi despre propriul trecut individual și apoi despre memoria colectivă. Numai că istoricul are datoria deontologică să distingă între părere, impresie, ipoteză, pe de o parte și certitudine, convingere, teorie, pe de altă parte, între eseu și anchetă (sensul cuvântului „istorii” la Herodot este cel de „anchete”), între un scenariu de film și o reconstituire veridică etc. Este la fel de clar că orice idee despre trecut – dacă este decent prezentată și dacă place publicului – își are locul său în Cetate, dar ea nu este neapărat și istorie sau text istoric. În altă cuprindere, chiar și textele istorice, oricât de riguroase ar fi, ajung să fie adesea paralele, fiindcă și reconstituirea după reguli general acceptate a trecutului are întotdeauna doza sa de subiectivitate. De aceea, istoria este formată din istorii, scrise și rescrise mereu, în funcție de diferiți factori. Numai că toate aceste istorii au câțiva numitori comuni care le păstrează caracterul de istorii și le deosebește de proza istorică, de legendă, de discursul politic, de eseu etc.

În acest cadru, și luările publice de poziție despre Centenarul Unirii de la 1918-1920 sunt variate, uneori surprinzătoare, alteori canonice, multe sentimentale, câteva foarte critice. Sunt analiști de tot felul, de la unii care ar dori numai simpozioane și serbări până la alții care nu ar vrea să se marcheze evenimentele în niciun fel”, a scris acad. prof. dr. Ioan Aurel Pop în prefața cărții „Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism” a istoricului prof. Ion Mischevca.