ascultă articolul

„Pentru generația de astăzi, cât și pentru cele viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am următoarele îndemnuri: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!”, ne spunea Gavrilă Filichi, luptătorul pentru demnitate națională de la 1987. 

La 36 de ani de la revolta anticomunistă de la Brașov din 15 Noiembrie 1987, reiterăm mesajul dlui Gavrilă Filichi, fostul președinte al Asociației muncitorilor brașoveni, care consideră că nu s-a schimbat mai nimic dar nu-și pierde speranța pentru adevăr:

Vor cădea toate măștile!
 
„La Brașov, demnitatea românilor a fost scoasă de sub semnul îndoielii.
Un regim autoritar care nu scăpa nici un prilej să spună că face totul pentru bunăstarea și fericirea poporului...
Locuitorii orașului de sub poalele Tâmpei, în frunte cu "stegarii", au adus un clar mesaj de "mulțumire" regimului care se credea veșnic și infailibil.
Nu eram noi mari specialiști în cultură politică, dar saltul de la "vrem căldură la copii, vrem lumină, vrem banii înapoi, hoții, hoții, nu mai vrem cartelă" la "Jos Ceaușescu ! Jos comunismul!" a fost extrem de rapid!
Umilința și bătaia de joc erau maxime, ne încorsetau groaznic, era un fel de botniță invizibilă...
Răbufnirea furioasă de acum avea loc într-o zi de alegeri, când românii, supuși unui regim greu de suportat, erau chemați de stăpâni să le dea votul!
Ce avem acumi, după peste trei decenii de la acel moment de mare demnitate națională și de la Marea Vărsare de sânge românesc din Decembrie '89 ?
Avem din nou pregătiri pentru alegeri, în democrație, nu în dictatură, mă rog, un soi de democrație originală, avem niște conducători care nu mai pot de grija sănătății și bunăstării noastre și din când în când ne bagă un obiect de garderobă în față: MASCA!
Dacă acum peste trei decenii simțeam apăsarea ei, dar nu era la vedere, acum face parte din viața noastră.
Nu doresc să mai adaug prea multe, doar că noi, cei de atunci am cutezat să ne opunem asupririi, n-am murit chiar toți!
În numele celor de vârsta mea, a celor și mai bătrâni,dar mai ales în numele nepoților și strănepoților noștri, a celor fără apărare, nu voi înceta, cât va îngădui bunul Dumnezeu, să sar la gâtul celor care, sub tot felul de pretexte , umilesc acest popor blând și răbdător!

Jos masca! Sus inima!”

Redăm în continuare un interviu cu fostul deținut politic și luptător anticomunist Gavrilă Filichi, pe care ni l-a acordat cu ocazia unei aniversări a revoltei, pentru România liberă, perfect valabil și azi: „Pentru prima oară în viața mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de rușine că omul se gândește la Dumnezeu numai în momente foarte grele", rememora luptătorul anticomunist din sentimentele pe care le-a trăit în ancheta dură de după evenimentul din 15 noiembrie 1987. Avertismentele și îndemnurile sale împărtășite nouă și mai tinerelor generații au rămas valabile și azi:

Nu vom scăpa de „vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr

Victor Roncea: Stimate domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, atâția ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment ce s-a constituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți această situație? V-ați împăcat cu ea?

Gavrilă Filichi: Faptul că nici după peste trei decenii de la evenimentul istoric din 15 noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei, nu s-a aflat adevărul, constituie o rușine pentru Justiția din România postdecembristă.

A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul procuror general al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect ne-a părăsit, mergând să ancheteze pe cealaltă lume și... „batista a rămas pe țambal". Nimeni, niciunul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat nu a fost cercetat, anchetat, judecat și condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.

V.R.: De ce credeți că nu se doresc aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?

G.F: De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România de azi există o continuitate toxică ce-și are rădăcinile adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989.

Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante care au marcat istoria recentă a României, 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și, implicit, aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor „vârcolaci".

V.R.: Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor dvs. și a familiilor lor?

G.F: Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mulți dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele pentru tot restul zilelor, și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume...

În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1. Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite întreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.

Printre cei 61 au existat frați, tată și fiu pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-au împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și, „bonus", soț de soție, tată de copii!

Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veșnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la Spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroză hepatică, deși înainte avusese nicio problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.

V.R.: Ați fost chemat la Parchetul General în urmă cu mai mult timp. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care a ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – dvs., victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5.000 de lei. Ce au vrut, să vă aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după?

G.F: Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru România și pentru români, neschimbate în domeniul justiției.

Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept, nici Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care, nu-i așa?, aveau după trei decenii o memorie... „fresh"! Pe unii, mai bătrâni și mai bolnavi, i-au băgat în panică...

V.R.: Scriați că le-ați solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteți să explicați cititorilor la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea evenimentelor din 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?

G.F: Hellvig a promis la împlinirea a 30 de ani de la evenimente că „va face lumină". Iar Iohannis, la un moment comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezist-ul". Atunci, la 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație, nu am primit și nu s-a dat niciun mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și de la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nicio așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.

ISTORIA A VORBIT: „Deșteaptă-te, române!" a fost urmat, pentru prima oară, de „Jos Ceaușescu!" și „Jos Comunismul!"

V.R.: Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat dvs. după.

G.F: Am mai spus-o, desigur, dar pentru dvs., de care mă leagă amintirile din anii ’90, când eram președintele Asociației și ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Brașov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme brașovenii nu mai știau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raționalizare, curentul electric devenise mai degrabă și el o simplă iluzie. Aceeași criză se manifesta și în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios și totodată amenințător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era și zi de alegeri.

În fața Secției 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secțiile vecine, veniți să-i sprijine pe cei din Secția 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecția care marchează vecinătatea Secților 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8.00, o încercare de dialog între muncitorii prezenți și reprezentanții conducerii uzinei. „Masa tratativelor" a fost părăsită imediat, aroganța conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulțimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în fața oamenilor a apărut, pentru a „dialoga", secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile și huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulțimea s-a pus în mișcare, cu intenția declarată de a strânge cât mai mulți colegi care să susțină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, „Vrem banii!". Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroșa și curajul creștea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar și mai răspicat, s-a auzit: „Vrem lumină!", „Vrem căldură!", „Vrem mâncare la copii!", „Hoții! Hoții!". După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineață, aproximativ 4.000-5.000 de suflete, colindase toate secțiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârșit, motiv pentru care mulțimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.

În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestației, care pornise pașnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violență provocată de indiferența și aroganța conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraș, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obținusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărșăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică și de consecințe, au pornit pe traseul Strada Poienelor – Calea București – Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Județean de Partid.

Prin dreptul Spitalului Județean, din mulțime cineva a dat tonul la „Deșteaptă-te, române!". Acesta a fost semnalul descătușării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte și, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, pentru prima oară, două lozinci cu forța unei ghilotine neîndurătoare: „Jos Ceaușescu!" și „Jos comunismul!".

Când coloana a ajuns la sediul Județenei de Partid, ușile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, „Astăzi sunteți voi tari, dar mâine vedem noi!", a pus gaz pe foc. Mulțimea dezlănțuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri și, în scurtă vreme, prin gea-
murile acesteia a început să plouă cu roți de cașcaval și bucăți de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut și câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănțuite s-a consumat atunci când un cetățean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca, împreună cu un tânăr, să desprindă tabloul dictatorului de pe fața clădirii. În strigătele mulțimii, tabloul a aterizat în fața scărilor Județenei. Împreună cu steagul roșu al PCR, a ars în câteva clipe.

A doua zi, m-am dus la uzină în schimbul I. Am avut o presimțire că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: „Dacă eu plec înainte de sfârșitul programului și nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă și spune-i soției mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!".

În jurul orei 14.00, am fost chemat în biroul șefului Serviciului Personal, tovarășul Lospa. Au apărut și trei „băieți", voinici toți și cu o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 și m-au dus la Miliție. După ce mi s-a luat o declarație, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.

A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoși afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătușe. Cu mâinile legate la spate, am fost urcați în dubă. Eram înghesuiți ca vitele, unul în altul. Până să pornească mașina, mai mulți dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătușele. Construcția lor era de așa natură încât, dacă mișcai mâna într-un anume fel, se strângeau automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legați câte doi de aceeași brățară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuță. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toți răsuflarea: „Pe drum mașina va opri, vom fi coborâți toți, după care va urma…".  Am văzut în jurul meu bărbați plângând.

Am ajuns la București pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porțiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliției. La anchetă, un tovarăș colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.

Pentru prima oară în viața mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de rușine că omul se gândește la Dumnezeu numai în momente foarte grele.

V.R.: Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?

G.F: Pentru generația de astăzi, cât și pentru cele viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am următoarele îndemnuri: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!