E și asta o chestie. Bună de intrat în „ fonoteca de aur” a bancurilor românești. I-ar putea spune „culmea cinismului”: într-o țară în care hulirea și scuiparea patriotismului din toate direcțiile e ordin de zi, să dai niște miliarde tocmai pe câteva rachete „patriot”... Așa, fără offset și licitații, de la niște privați. O rachetă rusească face vreo trei minute până la Constanța și maxim zece până la București. Dacă chiar se întărâtă ăia să ne trimită niște corespondență rachetată, nu-s cam puține, vechi și mult prea scumpe pixurile astea „patrioate” cu care le-am scrie de răspuns?

Cică se încearcă o lege care să pună ONG-urile la declararea surselor de venit, din șase în șase luni. Au sărit ca arși o grămadă. Băi, băieți și fete! Tot de la unchiașul Sam vine o vorbă: „follow the money”! De ce vă deranjează așa rău să știe lumea de unde vă vin gologanii, e ceva de ascuns?

E pe țeavă începerea negocierilor cu guvernele UE pentru revizuirea sistemului Dublin, umblă o vorbă. Cică țara de acces nu ar mai fi automat responsabilă de procesarea cererilor de azil, toate statele UE trebuie să își asume responsabilitatea pentru a primi o parte din azilanți iar cei care refuză riscă să piardă fondurile europene. Calcul rapid: peste 73.000 de azilanți ar urma să revină statului român. Cine nu primește, plătește! Ce? Cât? O contribuție de „solidaritate” de 250 000 de euro pentru fiecare solicitant neacceptat… Chestiunea e făcută publică de Laurențiu Rebega, europarlamentar român afiliat Grupului Europa Națiunilor și Libertăților. Dacă tot e chestie de "solidaritate”, tot nimic, tot nimic, despre milioanele alea de români aruncate în bejenie și care poate s-ar solidariza la o întoarcere acasă?

 

Dar poate cea mai tristă situație peste care am dat în ultimele câteva zile e despre prunci și școală.

 

Ședință cu părinții. Nu e chiar la fel ca precedenta, în care s-a dezbătut, cu părinți aproape gata să se încaiere, despre cafturi, jigniri greu de imaginat între elevi și lipsă de disciplină alarmantă. Dar e mult mai dureroasă. Două cadre didactice vorbesc despre cum mai bine de jumătate dintre elevii ăștia puși pe bătăi, certuri și jigniri ale aproapelui se destăinuie, pe alocuri, că acasă nu au cu cine să vorbească.

Au, mai toți, telefoane, tablete, laptopuri. Acces la net, "libertate”, cadouri faine și zile de naștere ținute la cluburi specializate, cu jocuri de lasere, felii de pizza, torturi, cola și animatori…

Dar nimeni nu îi mai ascultă, nimeni nu mai are timp să răspundă la întrebările tot mai numeroase ale unor copii de 10-12 ani. Nimeni nu le ia din griji, nimeni nu mai caută în sufletele lor, nimeni nici măcar nu îi mai dojenește. Nimeni nu e acolo, să le arate calea cea bună…

 

S-or fi rătăcit și ei, părinții, printre target-uri, dead-line-uri și vorbe de duh corporatist. N-or mai putea decât să cumpere grația propriilor copii, să îi învețe că celălalt trebuie strivit ca să ai succes, să își facă flotant fals, ca să îi ducă la școli "bune” și să bage bani în orice moft mișcă. Complet inconștienți că astfel nu fac decât să își arunce pruncii cu și mai puține șanse de izbândă, în treapta următoare de probleme, că distrug deopotrivă educația din țara asta și viitorul propriilor copii. Că asta nu e calea ce trebuie dată ca exemplu.

 

Status-quo-ul ne-a maltratat în așa hal, că auto-distrugerea merge orbește, de la sine, ca unsă…

 

Las', că nu-i bai… Sau?