ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Este atât de mult de spus despre presa românească de după 1989 și despre rolul central jucat de echipa Cațavencii/Academia Cațavencu, în special de jurnalistul de investigație Patrick André de Hillerin. Încă de la începutul tranziției României către democrație, ei au făcut istorie prin reportajele lor — și prin umorul lor. În ultima vreme, așa cum a observat o lume întreagă, România acumulează eșecuri democratice. Tocmai a mai adăugat un caz pe lista rușinii: jurnaliști condamnați nu pentru că au răspândit minciuni, ci pentru că au publicat informații exacte, documentate, care afectează reputația celor puternici” - Stéphane Luçon, jurnalist și eseist francez.
 
*
 
Publicăm în continuare postarea semnată de Patrick André de Hillerin:

„O SINISTRĂ DEZNĂDEJDE

Îmi cer scuze, de la bun început, că am să vă ocup timpul cu un text desprte mine. Parțial mai mult despre mine decât sunteți obișnuiți să citiți.

Aș fi vrut să vă scriu că am câștigat la loto și, o vreme, voi mai posta doar poze din Sicilia, unde am fi cumpărat o casă pe malul mării. 

Dar nu am câștigat la loto deci nici…

În schimb, am pierdut iar în justiția română. Și sunt obligat, se pare, să-i plătesc lui Sebastian Burduja 50.000 de lei „pentru daunele morale produse prin atingerea adusă imaginii și reputației sale”.

Ce am făcut eu, în cazul ăsta?

Am publicat, pe Facebook, documente din ancheta desfășurată în Franța după decesul fiicei lui Sebastian Burduja. Am făcut asta pentru că, mai ales, Marinel Burduja mă dăduse în judecată spunând, printre altele, că nu a existat nicio anchetă. Oricum, am făcut prea puțin. Am să public întreg dosarul anchetei, în franceză și în traducere autorizată în română. Citindu-l, veți înțelege sinistroșenia acestei familii care a ascuns decesul din culpă al uni copil nevinovat pentru că speranța clanului avea miting pe 10 august 2018.

Scriu în presă din 1990, de la 15 ani. Am strâns, până astăzi, sute de procese. Pe majoritatea le-am câștigat. Până de curând, până acum 3-4 ani. Pentru că, la fiecare proces, a contat dacă ceea ce scrisesem eu era adevărat sau nu. Și era adevărat, căci cu asta mă ocup. Despre procesele intentate în urma unor articole de opinie nu are rost să vorbesc.

A apărut, însă, o chestie nouă, de ceva vreme. Nu mai ești dat în judecată, ca ziarist, pentru că ai spune lucruri care nu sunt adevărate. Ci pentru că aduci atingere imaginii și reputației și plm ale reclamantului. Practic, ca ziarist, nu ai cum să câștigi un astfel de proces. Pur și simplu nu ai cum. Atunci când scrii despre un individ că e corupt sau indolent, neglijent sau chiar criminal, nu ai cum să nu-i aduci atingere imaginii și reputației. Ai dovezi, ai documente? Nu contează, chiar nu contează în fața instanței. Oricâtă dreptate ai avea, imaginea și reputație respectivului au fost întinate, deci plătești.

Pare halucinant, este halucinant, dar este, în același timp, ceea ce se întâmplă în România și în așa zisa justiție din România.

Acum niște ani, atât eu cât și Doru Bușcu cât și revista, în solidar, am fost condamnați să-i plătim daune unui individ care era în pușcărie, culmea, ca urmare și a lucrurilor scrise de noi. Mai halucinant de atât nu se poate.

Până acum, am pierdut toate procesele cu familia Burduja, deși nu am mințit nici măcar o literă în tot ce am scris despre ei, tată și fiu. Dar, hei, le-am boțit imaginea.

Cațavencii/Patetic Media a plătit toate sumele dispuse de instanță, și cele care priveau revista, ca editor, și cele care cădeau în sarcina mea. Bine, împricinații au cerut sute de mii de euro daune, au primit, de la instanțe rușinate, câteva mii. 2, 3, 4. Marinel Burduja a zis că va dona banii ăștia unor acțiuni caritabile. Până acum n-a făcut-o. Pur și simplu i-a băgat în buzunar. Aia e, așa se fac banii, dacă nu furându-i de la deponenții Bancorex…

După primul articol scris despre cazul uciderii din culpă a fetiței lui Sebastian Burduja a venit o petiție împotriva mea, iscată de doamna Raluca Feher și de aproximativ 300 de persoane. Printre aceste persoane (și organizații), erau și judecători, asociații de judecători, „ziariști” și redacții. 

Ce șansă aveam eu, în justiție, atunci când niște judecători deja se ante-pronunțaseră?

Și, totuși, am avut. Am câștigat pe fond, mai ales cu Burduja ăla mic.

Și, în general, cam toate procesele pe care le-am pierdut lately, le câștigasem pe fond. Am pierdut ulterior, la apel, după un eveniment nefericit. Am să scriu alt text despre asta.

La primul proces cu clanul Burduja, avocatul de o veșnicie al redacției a decis că se retrage. Brusc, așa. A mai făcut întâmpinarea pentru prima înfățișare și gata, a dat la dos o colaborare de peste 20 de ani.

La ultimele înfățișări în cazurile Burduja, noul avocat al redacției, care apărea și în caseta redacțională, s-a dat lovit. Nu ne datora nimic, e drept, mai ales că nu-l plăteam. Aș fi preferat să mă sune înainte și nu să-i comunice, într-o stare indicibilă, publisherului Cațavencii că nu avem șanse.

La ultima înfățișare la tribunal, în speța asta în care am și fost recent condamnat, m-am dus singur, fără avocat. Ce rost avea, dacă sentința, și în acest caz, era previzibilă?

Și, totuși, 50.000 de lei daune morale unui individ care, în ziua în care fiica sa se afla în comă indusă într-un spital din Nisa, posta pe Facebook, în drum spre aeroport, un mesaj despre siguranța copiilor? De ce?

Individul cu pricina era, în acel moment, președinte de partid și inițiatorul unei manifestări publice de amploare.

50.000 de lei. Nu e mult. Cam atât câștigam la Cațavencii în doi ani. Pentru că nu mai era un job, era un hobby.

Culmea este că am fost condamnat să șterg o postare pe care o ștersesem deja, după o ordonanță președințială sau cum naiba se cheamă ea. Postare din 22.05.2024 pe care mă obligă instanța să o șterg am șters-o din iunie 2024. Am fost condamnat pentru ceva ce nu mai există de mai bine de un an. 

De aproape doi ani am toate conturile blocate de popriri pe care nu le datorez și de astfel de sentințe absurde.

Simt o enormă deznădejde. Ca niciodată.

După primul articol din 2018 despre Burduja, când îl trimisesem spre publicare pe al doilea, m-a sunat Doru să-mi spună că există opoziție în redacție față de publicarea acelui text. Nu aș vrea eu, cumva, să renunț la el?

N-am vrut. Am spus că îl public oricum, dar că e mai bine să apară acolo unde a apărut și primul.

A apărut. Textul. Dar gustul amar a rămas.

Nu am greșit absolut cu nimic dezvăluind (chiar dacă dureros) caracterul unor oameni chitiți să pună mâna pe putere cu orice chip. NU AM MINȚIT. Nu că nu am mințit, dar am publicat și documente care dovedesc asta.

Acum, când scriu asta, tind să spun că nu mai pot, că m-a copleșit deznădejdea și, cumva injustiția.

Dar, de fapt, cred că mai pot.

Mult, puțin, o să vedem.

Slava!”