Ce distanță mare separă, în plan valoric și atitudinal, pe Lascăr de liberalii de conjunctură de azi! La începutul veacului trecut, a trudit din răsputeri până a plămădit prima lege organică a poliției și eu am fost împlinit sufletește să-i fac o carte taman la împlinirea a 110 ani de la trecerea sa la cele veșnice. Un liberal de azi era atât de incult, încât îl confunda pe Vasile Lascăr cu Lascăr Catargiu!
              
O dâră luminoasă a lăsat în poliție ministrul de interne Vasile Lascăr (1852-1907), adevărat servitor al statului, blajin, muncitor, creștin dedicat menirii sale istorice. N-a avut mult timp și acest om a străbătut istoria poliției noastre cum trece un fulger. Născut într-o familie dreptcredincioasă din Târgu Jiu, în colegiu avea rezultate bune la religie. Trimis la studii juridice în Franța, își va cunoaște soția în oaza de românism care este capela românească din Paris.

În M.I. el a venit, a văzut și a reformat. Scurt, tăios, nepopular, că l-au dușmănit chiar liberalii lui.  N-a fost un progresist cum își spun cei de azi, pentru că a făcut prima lege nu de dragul de a legifera, ci potrivită condițiilor Regatului Român. „Legea cea mai bună nu este aceea care este mai conformă cu rațiunea omenească; legea cea mai bună este aceea care dă rezultatele cele mai bune, care corespunde scopului pentru care este făcută”, spunea el în 1903. Iar scopul a fost o poliție solidă pentru țară, că venea marele război. 

Lascăr a fost cunoscut ca un om credincios, creștin-ortodox și s-a îngrijit de cele creștinești la moartea soției sale, a „celei mai sfinte dintre femei”. La împlinirea unui an de la trecerea acesteia la Domnul, a scris: „Azi voiu face rugăciuni la cimitir”. Pe când era ministru, în decembrie 1903 discuta cu faimosul pictor Costin Petrescu despre o icoană a Maicii Domnului cu care ar fi dorit să împodobească toate infirmeriile (dispensarele) rurale, iar un an mai târziu, cel care avea să picteze fresca Ateneului Român și să atingă gloria în pictură, i-a făcut un portret în ulei. 

„Istoria ne dovedește că toate persecuțiunile ce au avut loc împotriva răspândirii ideilor Creștinismului și toate încercările de a înăbuși triumful principiilor acelea mari care formează dreptul public al statelor moderne, au fost zadarnice”, spunea în fața senatorilor. „Școala? Abia vezi câte una pe ici, pe colea. Primăria? Adesea servește de obor de gloabă și biserica pretutindenea e în ruină...”. Pe zi ce trece „dispare sentimentul religios de la țară, fără să fie înlocuit cu o cultură care să-i țină locul”, iar religiozitatea „ține locul cel puțin la morala filozofică”.

Primul mandat la Interne (1896-1897) a fost într-un guvern condus de blajinul Petre Aurelian, profesor în etate, cu obârșia în satul Veneția de Jos, județul Brașov, urmaș de preot greco-catolic. În 1884, Lascăr a fost inițiatorul legii privind îmbunătățirea stării clerului și a situației Bisericii Ortodoxe, care trecea prin momente grele, după ce fusese despuiată samavolnic de avere, prin secularizarea lui Cuza din 1863. „Administrația și școlile pot ridica nivelul moral al unui popor la un nivel la care însă nu se poate menține mult nici unul pe lume decât prin întemeierea unui suflet religios.”   

Lascăr era încredințat că „fără tradițiuni, cu un învățământ care luminează mintea, dar fără să înalțe sufletul”, poporul român nu putea fi educat decât printr-o administrație puternică. După el, doar legile aplicate cu strășnicie pot îndrepta moravurile. 

El nu-i uita pe cei osândiți, dovedindu-se un suflet milostiv, luând aminte la starea temnițelor. Într-un raport din anul 1897, directorul închisorilor din Regatul Român, Grigore Dianu, dădea socoteală ministrului despre: starea morală a arestaților, starea sanitară, munca, siguranța și soliditatea închisorilor. Se preciza că „osândiții vor fi închiși îndeosebi prin chilii destul de spațioase, sănătoase și bine aerate. În zilele de lucru ei se întrunesc la locul de muncă și sunt supuși la regula tăcerii”. Din păcate, „mai toate închisorile noastre centrale sunt instalate în vechile localuri ale fostelor monastiri”. Se socotea atunci că „religiunea și instrucțiunea sunt încă mijloacele cele mai puternice pentru îmbunătățirea regimului moral al închisorilor”. 
 
 

Dar legea pentru care va rămâne de-a pururi în istorie e aceea a poliției, dată în Postul Paștilor, pe 1 aprilie, anul de la Hristos 1903. Dacă s-a înființat Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale în 1908, am avut o poliție competentă în primul război modial, am avut licențiați în drept în poliție și am combătut bolșevismul, toate le datorăm și lui Lascăr. Prin lege s-a înființat și o Casă de ajutor și de retragere pentru toți sergenții de oraș din regat. Chestiune de pionierat în Europa, care era complet habarnistă în domeniu, fundație de toată lauda pentru firea bună românilor, ea oferea ajutoare în caz de boală, accidente grave, cazuri nenorocite. Se mai acorda sprijin văduvei și sergenților de stradă atinși de infirmități sau siliți să părăsească serviciul și care se găseau în situația de a nu beneficia de pensie. Se plănuia înființarea unui azil pentru foștii sergenți bătrâni și infirmi văduviți de mijloace materiale. 

Pe atunci se făcea totul simplu și cu rost, că un Decret Regal pentru numirea unui polițist începea așa: „Carol I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României”, iar slujbașul din Corpul sergenților de stradă avea „Certificatul de perfectă onorabilitate”, pentru ca să justifice notorietatea publică, onestitatea exemplară, o foarte bună purtare și că „se bucură de o bună opiniune în societate”.

Cu ocazia modificărilor aduse Codului civil, cu puțin timp înainte de a se stinge, în februarie 1906, Lascăr vorbea despre „o chestiune foarte însemnată”, care fusese pusă în discuție de la 1864 și care „aduce o adevărată tulburare în familiile noastre”. Este vorba despre binecuvântarea religioasă a familiei, pe care unii senatori smintiți de ideile apusene o cereau înlăturată, momiți și de un profesor, Alexandresco, liber cugetător ca alți rătăciți din ziua de azi, ce umblă liberi pe ulițe. Nu știu cum se face, dar neroziile astea sunt ciclice și apar din senin, la o vreme. Pe profesor, Lascăr îl acuza de „izbândă necreștină”, punându-l la punct pe acest rătăcit cu argumente solide. Câtă dreptate avea spunând: „Vă rog să ascultați canoanele! Vă rog să le ascultați, căci nu avem dreptul să le călcăm! Să nu ne închipuim fiindcă statul ajută Biserica, că ar avea dreptul să-i strice rostul. Credincioșii și-au dat averile lor însemnate pentru biserici, nu pentru înființare de posturi de funcționari administrativi.” 

Și, în altă cuvântare: „Reforma ce propuneți, din punct de vedere al dreptului statului asupra Bisericii nu este conformă cu tradițiunea noastră bisericească, nu e conformă cu canoanele, pe cari suntem datori să le păstrăm, nu e potrivită cu starea morală, cu moravurile. Nu știrbiți autoritatea episcopală, căci deserviți Biserica și Țara! Și acest păcat nu aveți drept să-l faceți.” Lascăr cerea ca „la funcționarii publici să nu le rămâie nici măcar putiința de a intimida slujitorii bisericești în scopuri politice și electorale”, pentru că „noi suntem datori să căutăm ceea ce este în conformitate cu interesele noastre românești”. Dar „norocul nostru este că populațiunea noastră este morală, căci almintrelea cu măsurile de siguranță pe care le avem nu știu în ce stare ne-am găsi”. El elogia și jertfa. „Când autorii Memorandului [din 1892] au fost dați în judecată și osândiți, n-au fugit peste munți, ci au mers în temnițele ungurești, fiind convinși că nu pot servi cauza românismului decât luptând ca eroi și suferind ca martiri. Când Dumnezeu vrea să scape popoarele, le trimite la timp martiri și eroi.”

Pe o ploaie zdravănă, în seara zilei de 22 martie 1907, Vasile a trecut la Domnul în casa lui din București, având grijă înainte să se spovedească și să primească Sfânta Împărtășanie. Lumea politică a primit cu durere trecerea la cele veșnice a celui care-a dezrobit polițiștii, instituind apolitismul, stabilitatea, pregătirea, unitatea de comandă. În cercurile politice se vorbea că, dacă Lascăr ar mai fi avut zile de la Dumnezeu și ar fi ajuns președinte al Consiliului de Miniștri, el ar fi izbutit să scape Coroana de politicianism, „dând regelui cele ce sunt ale regelui și partidelor numai ce sunt ale lor”. De atunci, nimeni nu l-a mai egalat pe Lascăr și, la cum se arată vremurile, nici nu o va face. Personalitățile exponențiale apar în momentele de restriște ale țării.
 

Din inițiativa prefectului Poliției Capitalei, gen. Nicoleanu și a unor ofițeri de poliție, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea la cele veșnice, Lascăr a fost pomenit la biserica bucureșteană Amzei și la Cimitirul Șerban Vodă (Bellu). Era vremea când liberalii aveau în frunte un Brătianu, mergeau mai des la biserică și mai rar la șorțulețe, la Bruxelles și în cârciumi. 

Biserica a fost atunci plină ochi, în cap cu ministrul de interne Octavian Goga, mitropolitul Pimen al Moldovei, familia Brătianu, miniștri, generali și peste o sută de polițiști. După slujbă, impresionantul alai, în fruntea căruia se afla automobilul prefectului de poliție cu o coroană de flori și eșarfa „Amintire recunoscătoare fostului ministru de Interne Vasile Lascăr”, a ajuns la cimitirul Bellu-Ortodox. Această capelă mucegăită de așternerea anilor, e așezată la figura 39, locul 68 și aici au aprins lumânări mai anii trecuți și polițiștii în devenire de la școala care-i poartă numele, cea de la Câmpina. Aici am ajuns și eu pentru a lumina cu un pai de ceară căpătâiul celui ce ne-a luminat, dreptcredinciosul Vasile, reformatorul poliției și aici vă fac poftire și domniilor voastre, pentru că nu există popor pe fața pământului cu un mai însemnat cult al celor care s-au petrecut din această lume decât poporul român. Din păcate, cum se știe, fiul ministrului nu a fost deloc la înălțimea ilustrului său părinte, dovadă că așchia sare uneori tare departe de trunchi.

Putem lesne observa cum în trecutele vremuri, pe care din neștiință unii le desconsideră, demnitarii și polițiștii acordau o mai mare atenție cinstirii înaintașilor. Războiul era mai aproape și oamenii mai uniți de țeluri înalte, iar nu dezbinați de tot soiul de nimicuri. De aceea, poliția care-l va da uitării pe Lascăr e o instituție decăzută.