Acum 97 de ani, în data de 13 decembrie 1923 se năștea în Șcheii Brașovului Nicolae Purcărea, fiul lui Nicolae și al Mariei.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea avea să treacă prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniță. "A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulțumit cu bogățiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească și sufletul românilor. Experiența închisorilor antonesciene, unde ajunsese pentru apartenența la Frățiile de Cruce, l-a învățat să se adâncească în credința ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan și al lui Traian Marian, dascălii grupului sufletiștilor, din care au făcut parte mari sfinți ai închisorilor comuniste, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. A urmat implicarea activă în mișcarea studențească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistență armată din Postăvarul, Ciucaș sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învățătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experiențe l-au îmbunătățit sufletește.

Viața lui Nicolae Purcărea merită "file de acatist” (după cum spune Aspazia Oțel Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruința în ideal, în visul său la care nu a renunțat niciodată, căci "adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor era dureroasă pentru fostul deținut politic, după cum înălțătoare era legătura permanentă, care străbate în toate mărturiile sale, cu "cei care nu mai sunt”, ascunși în "lumina celui nepătruns”. 

În contextul discuțiilor despre experimentul Pitești este de amintit o experiență a mărturisitorului Nicolae Purcărea. Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde l-a înfruntat pe ofițerul de securitate Jagher, care era unul dintre responsabilii reeducării de la Pitești. Când securistul i-a spus că deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești: ofițerii politici, în frunte cu Alexandru Nicolski, Czeller Ludovic, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Pantiușa Bodnarenko, ale căror ordine le executase Țurcanu. "Ați vrut să exterminați o generație! Ați vrut să fiți dumnezei, să fiți stăpâni ai lumii. Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului. A fost dus la Securitatea din Brașov, unde colonelul Ivan a decis că deținutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă și a hotărât să-l trimită în Domiciliu Obligatoriu la Lătești, în Bărăgan.

Fostul deținut politic spunea că "acest Pitești se aplică continuu, se aplică și astăzi. Vă pot spune că astăzi trăim tot un fel de Pitești”.

Publicăm o mărturie a fostului deținut politic Nicolae Purcărea despre experimentul Pitești, preluată din lucrarea "Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas”.

Ați vorbit despre cea mai nefericită experiență petrecută în închisorile comuniste. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care erați închis la Pitești.

La Pitești, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârșit atâtea blasfemii, încât parcă și a-ți aduce aminte numai de ele e greu.

Puteți să ne redați, atât cât se poate, din această experiență?

În loc de cântecele bisericești, trebuia să cânți cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă și alte ciudățenii... Lucruri strigătoare la cer! S au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu știu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

Cine era capul acestor nelegiuiri?

Totul a pornit de la Țurcanu. Avea și ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voință, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost și din ăștia.

Cum ați reușit să rezistați acestor presiuni, care nu pot fi numite decât satanice?

Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâțenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

Vă mai puteați ruga?

Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Și nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credință.

Acesta era scopul reeducării.

Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, și pentru asta, rezistența era acerbă. Dârză.

Ați simțit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

Nu îmi place să vorbesc despre asta, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în brațe și mi-a spus: „Lasă că trece și asta!”. M-a întărit, m-a fortificat și am rezistat mai departe.

Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

Un neam trăiește și prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

Domnule Purcărea, am vorbit despre credință, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat și sufletul și mintea a fost poezia. Ce ne-ați putea spune despre semnificațiile acestei poezii?

Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menține integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta, unii s-au apucat să predea diverse științe, a trebuit să învățăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari și de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreținut spiritual și ne-a insuflat în permanență nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ținut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ținut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ținut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus și bucurie, și nădejde, și care ne-a îmbărbătat în permanență.

Cum ați învățat poeziile?

Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Așa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion și hârtie, numai Dumnezeu știe. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălțăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înțeles, dar mamele noastre ne-au dat viață, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor își pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alții? Mamele lor. I-au îndreptat. Ele erau acelea care observau calitățile fiilor lor.

Ce ne puteți spune despre Mircea Vulcănescu?

Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a așezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui și s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ținea conferințe și a fost băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, și a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-l canonizeze. Și pe el, și pe alții. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanență a dus o viață de ascet. Era tot așa de puternic ca și Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniștilor e că au omorât oameni cu potențe uriașe. Au distrus elitele. Știți cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe țigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Așa și comuniștii. I-au omorât pe toți cei care erau mai pregătiți ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu O aroganță extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Țuțeo”, îi spunea marelui filozof creștin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

Cum ați rezistat, totuși, acelor experimente satanice?

Ajunși în închisoare, ne-am pus problema: „Ce ne facem?” Și domnul Trifan, cu Marian, și cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credință. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim și alții. Toți aceștia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toți. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mănăstirii Curtea de Argeș. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost aduși la Alba-Iulia, unde eram și eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez și eu. Am învățat să sculptez de la ucenicii părintelui Arsenie Papacioc.

Care a fost influența lui Nae Ionescu asupra generației dumneavoastră?

Influența lui Nae Ionescu a fost covârșitoare. Eu cred că destinul țării noastre este acela de a fi focar de lumină și cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotați. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, și alții. Ca și Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai țării.

Vă considerați o generație învinsă?

Cine e învinsul? Cel care dă în altul, sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistență și am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Pitești, după ce șapte luni de zile am trecut prin reeducare și urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna și m a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare șapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna. A murit Stalin. Pentru că, atunci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolați. Altădată, la Canal, am adormit pe șina de cale ferată, cu gamela în mână. Și, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu știu cine a fost, dar a trecut locomo­tiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o infecție mare în spate și urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit și mirân­du se de asta, pentru că muriseră toți cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie. Au luat un bisturiu să mă taie și a țâșnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

Sunteți un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu, pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ținut în brațele Lui.

Exact.

Sunteți optimist în ce privește viitorul neamului românesc?

Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaște poporul nostru. Vor mai trece generații până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică și la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Și se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă el constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi, unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea rațional. Rațio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin rațiune, nu le poți înțelege. Cea mai mare taină e taina nașterii! Cum este minunea asta a nașterii? Asta o neglijează toți raționaliștii ăștia cartezieni.