Poate cuvintele sunt cele mai nelalocul lor în aceste zile, de iarnă-primăvară, când ne aducem aminte de ei. Eroii martiri din 1989. Pentru că, dacă măcar o logică acceptabilă ar guverna întâmplările vieții, ei ar trebui să fie aici, printre noi. Așteptând Crăciunul. Dar iată că, după 30 de ani, ne regăsim pe pragul labil dintre amintire și revoltă, dintre neputință și vinovăție, încercând să scormonim memoria. Să înțelegem de ce. Am încercat și acum, pășind în Cimitirul Eroilor. 
 22 Decembrie 2019, ora 12:00  Un soare blând, mângâietor,  acoperă mormintele celor care își dorm aici somnul de veci. Al celor care nu au știut ce înseamnă cruțarea de sine, care au vrut să schimbe ceva prin jertfă.  Pe dinafară,  printre mașini și oameni grăbiți, totul pare normal, viața curge la fel. În Cimitirul Eroilor e liniște. Orele și zilele și anii s-au comprimat. Printre cruci albe, despărțite de mici alei măturate, se zăresc doar coronițele de brad, panglici tricolore. Și flori. Și lumânări. Roșii. Și candele care nu se sting de 30 de ani. Undeva, în spate, la picioarele unui mormânt, un brad împodobit, acoperit de beteală colorată așteaptă colindători pentru cei răpiți dintre noi care n-au mai apucat să audă ”Leru-i ler”.

Pe cruci, numele lor,  pe care, pronunțându-le, noi toți, cei ce venim și cei ce ne ducem, parcă am vrea să ne exprimăm recunoștința. Ca la o strigare de catalog, sub numele lor citești: ELEV, ELEV, ELEV. Alte morminte, alte nume, alte destine frânte: STUDENT, MUNCITOR, MUNCITOR, STUDENT, CĂZUT LA DATORIE, CĂZUT LA TELEVIZUNE. 
 

Un alt mormânt. Fără nume. Doar o fotografie. Și o plăcuță cu o poezie intitulată ”Copil erou”. Literele s-au șters. Mai jos, cuvinte scrijelite în marmura Crucii care dor:

”Mă duc... Dacă va fi nevoie, mă voi jertfi ca să aveți o viață mai bună. Dacă eu nu mă duc.... alții nu se duc, ce se va întâmpla? Și s-a dus.... A fost (vânat) împușcat, în noaptea de Crăciun, pe 24 spre 25 Decembrie. Vinovații nepedepsiți”.

În cimitir, poți număra pe degetele de la o mână oamenii care au ajuns azi pe-aici. La unul dintre morminte o mamă spală cu lacrimi placa de marmură și crucea. O placă albă, strălucind puternic în soare, care acoperă un destin curmat la 20 de ani. Speranțele ei au obosit. ”Pe cine aveți aici?”. ”Băiatul!” „Nu doriți să....?” ”Nu am ce să vorbesc. Întrebați-i pe-ăia mari”. Pleacă grăbită, cu ochii injectați și încercănați, să mai aducă apă. 
 
Un alt mormânt, o altă scenă pe care nu o poți descrie în cuvinte. Un bătrân îmbrățișează o cruce și pare că îngână ceva. Sentimentul unei dispariții cum nu se poate de dureroase te oprește să încerci măcar să te apropii de el. 
Printre morminte și cruci și soare de primăvară, o mamă și fiul ei. ”Aveți pe cineva aici?” ”Nu! Am venit să-i arăt băiatului. Ca să știe ce s-a întâmplat și de ce au murit copiii ăștia!” Băiatul, clasa a VI-a, pare impresionat și stingher. ”Știi ce s-a întâmplat acum 30 de ani?”. ”Nu prea. Doar ce am văzut la televizor!”. ”La istorie ați învățat ceva?”. ”Nu încă. Sunt a-VI-a. În clasa a-VIII-a învățăm!”.
 
Mama care încearcă să-i predea mai devreme o lecție de istorie despre 1989 crede că măcar așa, venind aici în aceste zile, eroii noștri, din acest cimitir pe care lângă care trecem zilnic, nu vor fi uitați. Și adaugă: ”Am auzit-o pe una dintre mamele care își are copilul aici întebându-se cine va mai veni la mormânt, după ce ea nu va mai fi. Asta mi s-a părut cutremurător”. 
 În liniștea cimitirului, în zi de 22 Decembrie, din Duminica dinaintea Nașterii Domnului, cuvintele ei sunt acoperite de cântarea care răsună de la doi pași, din Biserica Eroilor Martiri: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați”...