Textul meu stă sub semnul lui Jean D' Ormesson, e titlul său (emisiunea Antenne 2, Paris, 1977-88) și mă obsedează, ca tot ce-i bun și frumos.

A deforma faptele istorice nu-i decât un mod de a profana morminte. De la Dosoftei cetire (psalmul 78), „sângele vărsat ca apa” era. În traducerea lui Șerban Foarță, „Vărsat-au sânge cum verși apă/ și n-avea cin' să-i sape groapă/ celui în veci neastrucat./ Iar cei ce,-n jurul nostru, îs, /de-acest prăpăd al nostru-au râs,/iar cei mai ageri au surâs/a zeflemea...Până când, Doamne,/de-a lungul câtor ierni și toamne/ mânia Ta să ne condamne?” (Hexachordos).

A fost vremea Roller, când patrioții erau etichetați „eretici periculoși”. Acum, trecerea Prutului, în 22 iunie 1941, nu mai e considerată ripostă la agresiunea URSS din tragicul an 1940: Basarabia întreagă, Bucovina de Nord, Herța (am auzit, la un miting post-socialist, pe cineva spunând, de la tribună, Herțegovina în loc de Herța, atâta istorie știa) răpite. Istoricul Adrian Cioroianu le spune evenimente; eu le spun dezastre. În teritoriile risipite, Basarabia și Bucovina, s-au risipit un milion și cinci sute de mii de români. Cât despre România, a fost mereu jertfelnică în război după război, ca și în criză după criză.

După bilanțul lui Florin Mătrescu, au fost 180.000 de prizonieri, în URSS. După același bilanț, cinci sute de mii au fost uciși în lagăre și-n închisori. Uciși în mișcarea partizanilor din munți:10.000.Uciși de colectivizare: 200.000.Uciși de Ceaușescu:60.000.Totalul lui Mătrescu: 2.451.400. Aproape două milioane și jumătate.

Acum se vaccinează „sigur și eficient” virușii patriotismului curat, element compromis după '89. Un mercenar al corectitudinii politice, pe care nu-l mai numesc, zice ritos că nu-și poate iubi țara „pentru că dictatorii își iubesc țara”. Și-mi amintesc de disperarea lui Octavian Paler, îngrozit de ideea mai multor Românii, dar și a mai multor patrii, patria nefiind decât una. Avem acum cea mai mare diasporă din Europa. Se nasc mai mulți copii în afara granițelor decât în România.

S-a revenit, ca-n timpuri rolleriste, la teme–tabu. Giureștii, Prodan, Constantiniu, Berindei, Buzatu au fost catalogați reacționari, xenofobi, antisemiți, fasciști. S-a uitat că-n vremi reperiste (Stalin ne voia străini de istoria noastră, cu limbă cu tot: pe ferestrele de tren sta scris: Ne naghibaitisi v naruju!, dacă-mi amintesc bine), a-ți iubi patria, alta decât URSS, era crimă de lezdogmă comunistă, atitudine fascistă, hitleristă. Naționalism avea ca sinonim fascism. Brucan, devenit globalizator după '89, intrat în admirația lui Mândruță de la ProTV, scria în „Scânteia” lui un editorial intitulat „Dezrădăcinarea naționalismului”, cerând arestarea lui Iuliu Maniu.

Istoricul Ovidiu Pecican, pe Facebook, în 16 iulie, 2025, a încercat o definiție a fascismului :

„Fascism - opțiune antidemocratică aducând gravă atingere principiului egalitar care stabilea șanse echitabile pentru cetățeni dincolo de credința religioasă sau absența ei, dincolo de opțiunile erotice și sexuale, care manifestă predilecție pentru violența în spațiul public și soluțiile extreme în raporturile dezagreabile cu semenii(...) spre deosebire de celălalt extremism, cel COMUNIST, fascismul absolutivează naționalismul intransigent, nu internaționalismul proletar.”

Avem de ales? Mă întreb (oare ca un fascist?) dacă avem de ales. Da.Vocabula intransigent față cu cei care nesocotesc simbolul Unirii, ca istoricul universitar Cioflâncă. Colonelul Cuza îi place sau nu-i place, treaba lui, dar Cioflâncă universitarul caută efectele holocaustului într-un cimitir din preajma Iașului. N-a găsit groapa comună pentru evreii uciși, cum a crezut și a vrut să-l credem. Erau doar oase de țărani băștinași, nicidecum criminali fasciști, dintr-un vechi cimitir sătesc abandonat. Și-o fi cerut scuze pentru acest fake ridicol?

„Ne-au tras iarăși pe sfoară Corbii”, mi-a spus Gheorghe Buzatu, cu referire la gruparea filosovietică Iliescu-Brucan- Mazilu- Kostyal. În dosarul „Corbii”, instrumentat de col. Gh. Trosca, ucis nu întâmplător, apar ca agenți sovietici N. Militaru, pus de Ion Iliescu ministru al Apărării, Virgil Măgureanu, pus director SRI, gen. Ionel Vasile, pus șef la Marele Stat Major, Emil (Cico) Dumitrescu, pus secretar de stat la interne. Cico l-a chemat pe Iliescu la TV. Era membru GRU. Iar istoricul Buzatu a fost etichetat edec reacționar, pășunist, conservator. „KGB și GRU, a mărturisit gen .Victor Atanasie Stănculescu, în interviul cu Alex Mihai Stoenescu, au tras în București și în Timișoara.” 1015 teroriști adevărați, zice „Victoraș”, s-au evaporat.

Am intrat în post-adevăr? Și-i mulțumesc pentru vocabulă lui Lee McIntire, Post-Truth, 2018. A fi corect istoric înseamnă să denigrezi trecutul și să vâri bug-uri în urechile tinerilor ca să-i derutezi, prin manuale alternative, despre fapte alternative. Să cauți dovezi? Metodă perimată. O fi un depășit Jaques Le Goff care scrie că „Istoria trebuie făcută cu toate documentele pe masă”, nicidecum cu toate de-mitizările pe masă, cum face Boia? Manipularea prin istorie e la ordinea zilei. Și nu mai scapi de minciună, n-o mai scoți din minte, minciuna fiind de multe ori mai convingătoare decât adevărul.

Avem „pământul răstignirii”, spre a-l numi ca Goga, iar semidocții care apar pe varii canale găsesc cu cale să-i conteste pe martirii închisorilor, în siajul lui Florian (de ce nu este un ONG Institutul „Elie Wiesel”, dacă nu contenește să-i conteste pe partizanii din munți?). Știe urmașul profesorului de marxism-leninism-stalinism - exact așa se numea cursul- de martirajul din pușcării? Știe ce le era interzis „bandiților”? N-ai voie să vorbești. Să privești afară. Să răspunzi admonestărilor gardienilor. Să citești, să studiezi? Interzis. Să scrii cu tocul sau cu stiloul? Interzis.

Și acum ce facem? Ne supunem iarăși de-personalizării? E minim, pe cale de consecință, curajul de a vorbi? Libertatea civică e și ea minimă sub Legea Vexler? Ne e scris în ADN să fim supuși, nu demni, nu cu onoare? Nu, nu cred asta. Suntem liberi încă să acceptăm ori să negăm. Ce-i drept, cu riscul unei condamnări, conform Legii Vex, între 2 și 5 ani de pușcărie. Condamnarea pentru exprimarea unui opinii o fi democratică? Dar inducerea unei frici iraționale, ca să-ți pui lacăt la gură, tot democratică este?

Spune „Raportul final”, comandat de Băsescu-Petrov, cum deținuții politici erau forțați să stea într-un picior ore-n șir, pentru pofta Anei Pauker, bolșevica într-o ureche, urmărind „spectacolul” prin vizetă, reconsiderată acum ca „oratoare strălucită”? La ora mesei, erau așezați în genunchi, cu mâinile legate la spate și cu gamela în față, ca să mănânce direct cu gura. Cel pedepsit era vârât la colț, iar ceilalți erau obligați să treacă pe lângă el și să-l scuipe în gură. Când vreunul era bătut până se scăpa pe el, trebuia să-și mănânce fecalele. Filosoafa Mariana Șora, oripilată de descrierea suferințelor, a cerut să se înceteze cu astfel de rememorări, că nu le suportă. Iar Sandra Marylen Andreea Budiș Pralong, trimisa „particulară” a lui Soros, „să facă bine” românilor (e spusa sa), vrea împăcare cu torționarii. Ne-a cerut să-i iertăm creștinește pe torționari și să-i uităm. Tabularasa cu istoria asta a groazei! Cei întorși din „siberii de gheață” au ajuns în pușcăriile ucraineanului Pantiușa. Nu și cei care au format diviziile trădătoare, la ordinul Anei Pauker. Ca Petre Borilă, bulgarul Iordan Dragan Rusev, luptător în Spania (ca și „Ciungul” Tisminețki), atunci comisar sovietic, și formatorul Diviziei „Tudor Vladimirescu”. N-a fost și bunicul Sandrei Pralog într-o astfel de divizie trădătoare? Ba da. Lista uneltele lui Soros pe sume uriașe? Prima, Mungiu –SAR, care a sărit la șefia TVR, cunoscând bine România- mod de folosire. În rânduri, Macovei, fost ministru al Justiției, Coldea, Kovesi, Weber, Tapalagă... Primul interviu i-a fost luat lui Soros de Turcescu. Cu folos.

Într-o „pastilă” recentă, publicistul Ion Cristoiu scria că trebuie un erou ca să cadă guvernul Bolojan, al sărăcirii noastre prin taxe, gata să pună taxă și pe taxe. Au murit peste o mie patru sute la revoluția furată și au venit Iliescu-Roman- Brucan, „profesorul” rățoindu-se scânteist la țărăniști și la liberali. Ce erou mai vrem? Și nici nu pot crede măcar știrea de presă că Ion Dincă zis Teleagă ar fi fost îngropat cu onoruri militare. La fel, un constant turnător, boierul Bălăceanu –Stolnici, oferind Securității schița apartamentului Ieruncilor. Ce-ar fi căutat lângă ei generalul Radu Theodoru, om cu demnitate și cu verticalitate, îngropat fără onoruri?

Ideologia progresistă susține că trecutul trebuie ignorat, pe de o parte; pe de alta, se arată gata să vorbească despre „capabilitatea” lui Leonte Răutu, mort în 1993, în gloria de a fi fost „călăul culturii române”. Scurtă biagrafie? Secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic”, Bălți, 1940-41 și la „Scânteia”, '45-'48; șef secție Propagandă și Agitație, CC/PMR,'48-'56, șef la Direcția de Propagandă și Cultură, '56-'65.Mereumereumereu cenzor al presei și al tipăriturilor. Altă faptă de CV? Rector la Academia „Ștefan Gheorghiu”, '72- '81.

Și dacă despre morți fără morminte nu se poate face vorbire, nici despre ideea că „politica de echivoc” riscă distrugerea țării, cum s-a mai întâmplat (Regiunea Autonomă Maghiară: 1952- 1968), atunci îl citez pe Nikos Kazantzakis: „Istoria te învață măreția oamenilor”. Sau ar trebui s-o facă. Învățând istorie din manualul „alternativ”, elevii pot crede că eroii revoluției decembriste au fost Esca și Tatulici, autorul romanului Vin râmele. De la râm (ram) pînă la râmă nu-i decât o literă. Sau miniștrii Educației vor ca elevii să rămână imaturi și semi-analfabeți politic? În tramvaiul de Baza 3, unde-mi fac sondajele sociale, am auzit o studentă a Facultății de istorie care se lăuda că luase notă de trecere, deși nu auzise de tratatul Ribbentrop –Molotov.

Cum le-ar fi explicat acad. Ioan –Aurel Pop studenților ieșeni de ce românii nu-i iubesc pe ruși! Nu Cioflâncă și Muraru. Ce ne-au dat rușii? Tancuri și katiușe, lagăre și deportări, nomenclaturiști, mătuși sovietice, regimuri totalitare. Ne-au ademenit cu propaganda mincinoasă a egalității. Ce ne-au luat nu ne-au mai dat niciodată înapoi. Ne-au jefuit de Tezaur (și eram, chipurile, aliați în Antantă), s-au împotrivit Unirii Principatelor, n-au recunoscut Unirea cu Basarabia, iar în 1940 s-a întîmplat marea ciuntire a țării. Între '44 și '64 am plătit despăgubiri uriașe de război, deși armata română a luptat până la capitularea Germaniei. Zice Voltaire: „Există adevăruri care nu sunt pentru totdeauna, nici pentru toate țările.”

Am trecut prin 11 invazii rusești, de la 1711 la 1916. A 12-a : la 23 august 1944. Au ajuns la Bug în 1772, la Nistru în 1792, la Prut în 1812. Și cât au pohtit rușii la Principate!După Războiul Crimeii (1835-56), marile puteri ne-au dat județele Cahul, Ismail, Bolgrad. Ca și cum le-ar păsa rușilor de tratate de pace.După ce Suvorov a obținut victorii în 1879 și a devenit conte de Rymniksky ( Râmnicu –Sărat?), i s-a ridicat falnică statuie, iar noi trecem și acum, pe șoseaua spre Focșani, pe sub burta calului de bronz, spre indignarea lui Mihai Miron. Bine că am scăpat (nu fără scandal diplomatic) de statuia ostașului sovietic eliberator, caricat de Păstorel Teodoreanu în celebra epigramă.

Între 1828-1834, Principatele au stat sub guvernator rus. Pavel Kiseleff (cu nume de bulevard în București) a aplicat Regulamente Organice, în fapt cenzură. Iar noi reabilităm obeliscul din parcul Copou , cu leii sculptorului rus Mihail Singurov, copiați de un rector contabil și așezați pe treptele Universității „Al.I.Cuza”, care se numește acum UAIC. Am scăpat greu de liturghii în slavonă și de buchii. Nina Cassian, prezentă în manualul de română, preamărea „limba superioară, rusa”, pe care trebuia s-o învățăm cântând. Acum, Olena și nu mai știu cum, spune că toată populația, cu mic cu mare, trebuie să vorbească ucraineana, fiind limba lui homosapiens.

La 1877, Carol I a dat ajutor armatei ruse, iar comandantul otoman s-a predat Armatei Române, nu Rusiei, care a rupt iarăși sudul Basarabiei de Moldova, argumentînd că pricipatele au primit Dobrogea. De la cine? De la ruși? Nu, de la otomani.

Îmi scrie din Clujul gris Virgil Rațiu:

„Teoria progresistă historicalcorrectness, fofilată azi cu abilitate detectivistă, seamănă cu ideologia vehiculată pe vremea lui Stalin (cred că nu numai la noi, românii). Cea de astăzi e mult mai sofisticată, cu „subtilități” învăluitoare și mereu în mișcare. Mi-e că „istoria” corect-politicii” va dura mai mult decât nenorocita „societate” ureseisă. Bag seamă, nu avem scăpare. Nu ai cu cine să lupți. Din lecturile pe care le am (căci de la mijloace de informare în masă nu putem avea speranțe) nu se numără 10% din întregul opiniilor contra corectitudinii politice. Iar numărul celor care-i țin piept scade, scade...”

Nu pot spune că nu-i așa. Și se scrie nu numai un tratat despre dezinformare (ca Vladimir Volkoff), ci multe tratate de deformare, de distorsionare a istoriei. Chiar nimic nu-i ce pare a fi în lumea mainstream, a persuasiunii. Trăim în Evul Media, doar n-o să mai dăm foc la cărți! Folosim canalele: sunt mai eficiente, iar combustibilul e scump și scumpit ceas de ceas. Calul troian al televiziunii e bine alcătuit, iar memorialiștii dispuși să rescrie trecutul lor și al nostru, în linia Roesler-Roller, fac restul.

Se umflă cu pompa elementul slav: „Suntem slavi romanizați!”. Amăgire: suntem daco-romani, supraviețuitori într-o mare slavă, deloc prietenoasă. Traciștii de școală nouă au luat-o de departe, negând romanizarea Daciei, descendența romană: n-avem strămoși romani, ci traco-geto-daci. Ne înrudim cu greci, cu bulgari, numai cu romani nu, iar italienii ar fi și ei din os trac. Ni s-au servit în comunism componente ale adevărului istoric. Și acum tot de componente avem parte.

Un presar, care știe cum pot fi prostiți proștii, explică în ce fel îmbătrânești: unu, dacă citești și doi, dacă retrăiești trecutul, cu succese, cu eșecuri, cu greșeli, cu orice. Însă cunoașterea istoriei dezvoltă starea de veghe, atît de necesară în vremi haotice.

Și ce frumos e să îmbătrânești citind romanele istorice scrise de Jean D' Ormesson! Mai ales cel despre căderea Imperiului: La Gloire de l' Empire, Editions Gallimard, 1971.

Lui Virgil Rațiu îi răspund cu vorbele lui Petru Ursache: „Dacă taci, te înveți cu tăcerea!”