ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Prezent în municipiul Beiuș cu prilejul unui dublu eveniment – primirea titlului de cetățean de onoare al capitalei Țării Beiușului și participarea la lansarea, sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, de către Ioan Degău și coautorii a celui de al VI-lea volum din seria enciclopedică „Beiușul și lumea lui,” intitulat „Oameni de seamă ai Țării Beiușului”, președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop a electrizat realmente asistența cu o magistrală lecție de istorie despre cum au reușit înaintașii să ridice o țară, care până nu demult, cu multă trudă și nenumărate sacrificii, a reușit a avea de toate și din care azi ne-a mai rămas ceea ce se vede și, mai ales, ceea ce simt românii, ca al doilea cel mai sărac popor din Uniunea Europeană.

Am redevenit imediat un student sârguincios pasionat de istorie și am început să iau notițe.

Prin ceea ce voi spune nu fac politică, a ținut să menționeze de la bun început, distinsa personalitate academică, pe care bună parte a românimii o consideră omul trimis de providență pentru a ne reda demnitatea națională și recunoașterea internațională  a ceea ce însemna cândva România, cotată drept cea de-a patra putere diplomatică a lumii.

Pentru ca afirmația  din  titlu, concluzie a alocuțiunii rostite cu prilejul amintit, în esență cu profunde semnificații politice naționale și cu evidentă adresabilitate în actualitatea politică românească,  să fie liberă de  orice conotații  politice partizane, reputatul istoric a invitat auditoriul la un excurs prin secolele  XVI – XVIII ale  afirmării  mișcării naționale românești, când poporul era condus de preoți, iar preoțimea transilvăneană era iobagă.

Și, pentru a clarifica niște lucruri privind mișcarea memorandiștilor și unirea cu Roma a  Bisericii Ortodoxe din Transilvania, au fost prezentate argumentele faptice : unitatea clerului cu poporul s-a concretizat în solicitarea emancipării nu doar a preoților, ci și  a poporului.

Soluția elitei la problemele naționale , sociale și economice ale românilor era memoriile.

Soluția țărănească a fost răscoala lui Horea, Rex Daciae.

Unirea cu Roma a facilitat formarea unei elite din români școliți la Roma și Viena, care reveneau în mijlocul poporului și se afirmau ca lideri, astfel că  la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul revoluționar 1848 , intelectualiatea s-a unit și ea cu poporul, pentru a construi o țară, urmând ca prin cultură să se ajungă la autodeterminarea națională și independența statală. Ceea ce poetul George Coșbuc a sintetiztat în aforismul „Cultura este cel dintâi teritoriu al patriei”.

Unirea cu Roma, argumentetază reputatul istoric, nu s-a făcut din rațiuni spirituale ( nimic din rânduielile noastre să nu se schimbe ), ci exclusiv etnico-naționale ( egalitate pentru toți românii ).

Înainte de Unirea cu Roma, principele Transilvaniei Bethlen Gabor îi solicitase Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Chiril I ( Lukaris ) acordul pentru calvinizarea tuturor românilor. Răspunsul lui Lukaris, Sine Dominico non possumus (Fără Dumnezeu noi nu putem ) a fost argumentat   cu :  (1) împotrivirea poporului român, (2) puternicile  și fireștile legături dintre românii din cele trei principate și (3) principii români se vor opune, dacă  nu manu militari, cu îndemnuri tainice.

Principele Transilvaniei Bethlen Gabor ar fi trebuit să știe cele spuse de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, din învățăturile momentului Mihai Viteazul, când valahii din Transilvania s-au revoltat , știindu-l pe domn de partea lor. Mihai Viteazul a restaurat Mitropolia Transilvaniei, a adus preoți și ierarhi din Țara Românească, a ctitorit biserici și s-a îngrijit de starea preoților, oficializând Biserica Ortodoxă Românească în Transilvania.

După moartea sa, a fost lege ca popă român să nu mai intre în Ardeal, dar tainica lucrare a preoțimii ortodoxe nu a încetat, iar cele două biserici românești, orftodoxîâă și greco catolică, ambele de rit bizantin au fost arma de luptă pentru apărarea identității naționale.

La 1848 mirenii au preluat conducerea mișcării naționale, dar erau conștienți că fără Biserică nu vor fi sorți de izbândă, drept pentru care la momentul Marii Uniri din 1918 proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională a fost citit de episcopul unit de Gherla Iuliu Hossu, care în încheiere a scandat Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.

A urmat îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari reclamau și plângeau de bucurie. Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: "Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

Concluzionând, profesorul Aurel Ioan Pop a rezumat forța și determinarea înaintașilor pentru a ridica și ne lăsa o țară la  : Școală, (educație și comunicare) , Biserică și Unitate, adăugând corolarul : „ Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o țară fără Dumnezeu și fără Carte”.

În mod evident, nu au fost vizați reprezentanții puterii locale aflați de față, domnii Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean și Dumitru Țiplea, prefectul de Bihor, primul fiind absolvent a două facultăți și om de catedră, iar cel de al doilea absolvent a patru facultăți, dintre care una de teologie. Județul Bihor dă semne de renaștere , iar municipiul Oradea a devenit un obiectiv țintă al turismului internațional, urmare a realizărilor edilitare și a unei reușite de excepție în restaurarea patrimoniului imobiliar de importanță istorică.

Cei fără Dumnezeu și Carte sunt marionetele grupurilor de interese care au adus România în marasm, ne-au dezmoștenit de zestrea lăsată de înaintași, continuând să ne guverneze prin minciună, secretomanie și dezbinarea națională generată de luptelor lor intestine pentru putere.

Dublul eveniment de la  Beiuș a pus în evidență, prin lansarea monumentalului lexicon Oameni de seamă ai Tării Beiușului ,valoarea inestimabilă a capitalului uman al României și perspectivele oferite de acesta pentru Marea și Adevărata Renaștere Națională.