ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


In Memoriam Prof. Univ. Dr. Acad. Gh. Buzatu, reunim astăzi, 23 august 2021, într-un singur articol, mai multe materiale oferite în exclusivitate portalului Ziariști Online de regretatul istoric, căruia îi resimțim acut lipsa vocii sale blânde dar tunătoare prin substanță, în aceste momente critice pentru demnitatea României și a Istoriei ei, când marea majoritate a istoricilor și-au închis și apoi lipit singuri gura cu scuipinol. Iată, dar, Adevărul despre lovitura de stat din 23 august 1944, ziua marii trădări a României, care își va găsi corespondent peste 45 de ani, într-un decembrie roșu, rămas la fel de întunecat ca și ziua de acum 71 de ani. Tot în exclusivitate, Profesorul Gheorghe Buzatu ne-a oferit din lucrările sale – și pentru lămurirea "cioflângarilor” uniți din toate țările – un document ajuns și păstrat prin minune în Arhivele României, după ce acesta a trecut prin mâinille președintelui RSR, Nicolae Ceaușescu: Însemnările olografe ale Mareșalului Ion Antonescu scrise aproape pe întuneric, în celula în care a fost aruncat de către viitorul medialat cu diamante al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și "generalissimului” I. V. Stalin, Regele Mihai I. Diamantele trădării. 

 

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

de Gh. Buzatu

Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

ANEXE

– I –

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

– II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele "să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că "această Țară va fi curând la discreția totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest "mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: "D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: "Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră "Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)








Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți "actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce "grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l "însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: "… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul "în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Așa în original.

[9] Așa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

Exclusiv Ziaristi Online

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNEI:

23 AUGUST 1944 (2)[1]

 

de Gh. Buzatu

În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptățire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar și pentru condițiile celor mai nobile democrații. Căci, în adevăr, după dispariția "eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte "istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, și cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă și pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 și pentru destinul ei în deceniile următoare.

La 23 august 1944 cel puțin 30 de persoane și personalități au fost angrenate, complotiști și victimele lor, în declanșarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflați, la 23 august și în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: București – Palatul Regal din Calea Victoriei.

Majoritatea copleșitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a unor dintre colaboratorii lor principali, și-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z și a Orei H – 23 august 1944, ora 17. Așa precum au făcut-o: colonelul Emilian Ionescu[2], adjutantul regal de serviciu; maiorul Anton Dumitrescu[3], adjunctul comandantul Batalionului de Gardă de la Palat și șeful echipei de militari destinată să-i aresteze pe Antonești; sergentul Dinu Cojocaru și plutonierii D. Bâlă și D. Rusu[4]cu toții membri ai "echipei” Dumitrescu; Mircea Ionnițiu[5] și Ioan de Mocsonyi-Styrcea[6], secretarul particular al Regelui Mihai și, respectiv, fostul mareșal al Curții Regale, unul dintre intimii Suveranului; Grigore Niculescu-Buzești, șeful Direcției Cabinetului Ministrului și Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, și adjunctul său, Victor Rădulescu-Pogoneanu[7], Camilian Demetrescu[8]din același mediu; căpitanul Gh. Teodorescu[9], comandantul companiei I a Batalionului de Gardă Regală; generalii Aurel Aldea[10] și Gh. Mihail[11], din grupul militarilor apropiați Regelui și ostracizați sub Antonescu; colonelul D. Dămăceanu[12], șeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei (C.M.C.); Gh. Ionescu-Bălăceanu[13], șeful Cancelariei Palatului; Lucrețiu Pătrășcanu[14] și Emil Bodnăraș[15], reprezentanții conducerii PCR; Ilie Dinuț[16], membru al "echipei” Bodnăraș, care i-a preluat pe Antonești de la Palat și a asigurat paza lor între 24 și 31 august 1944 în cartierul Vatra Luminoasă; lt. col. Ștefan Niculescu[17], cel care a plecat de la Palat în zorii zilei de 24 august 1944 cu destinația Turcia însoțindu-i pe agenții britanici A. G. de Chastelain[18] și Ivor Porter[19]; și, desigur, Regele Mihai I[20], Mareșalul Ion Antonescu[21], Conducătorul Statului și șeful guvernului, Mihai Antonescu[22], vicepreședintele guvernului si ministrul Afacerilor Străine, și generalul Constantin Sănătescu[23], Mareșalul Palatului, noul prim-ministru după înlăturarea Mareșalului, toți aceștia din urmă fiind aceiași care s-au înfruntat în așa-numitul "salon galben” din Casa Nouă a Palatului Regal din Calea Victoriei, în minutele decisive care au prefațat Ora H. Nu au fost prezenți la Palat, dar, într-un fel sau altul, i-au "asistat” pe actorii principali ori au devenit factori decizionali ce au condus la declanșarea loviturii de stat la 23 iar nu, așa cum se stabilise inițial, la 26 august 1944: fruntașii politici Iuliu Maniu[24], C.I.C.(Dinu) Brătianu, istoricul Gh. I. Brătianu[25] și C. Titel Petrescu[26]; Ion Hudiță[27] și Corneliu Coposu[28]generalul Constantin D. Nicolescu[29] și Eugen Cristescu[30], șeful în exercițiu al Serviciului Special de Informații (S.S.I.); generalul C. Pantazi[31]ministru de război în guvernul antonescian; George Magherescu[32]de la Cabinetul Militar al Mareșalului; C. Agiu[33] și Bellu Zilber[34], de la comuniști, ori generalul Iosif Teodorescu[35]șeful CMC-ului. Nu mai insistăm asupra relatărilor celor care, deși "la distanță”, au avut totuși tangență cu evenimentele de la 23 august 1944[36]; spre deosebire de cei anterior menționați, care s-au aflat, într-un fel sau altul, în epicentrul evenimentelor. Pe măsura desfășurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamației regale și a Declarației noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute și au cuprins țara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoștință agențiile mari de presă, serviciile secrete și comandamentele beligeranților mari și mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, URSS, Marea Britanie și SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill și F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată și corect rostul gestului României pentru desfășurarea ultimei faze europene a conflagrației din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană și trecerea în rândul Națiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliați – SUA, Marea Britanie și URSS; în ceea ce o privește, pentru România, consecințele neîntârziate și directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliați au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport cu interesele și țelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice și, nu în ultimul rând, ideologice.

S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaționale Marile Puteri au interese și nu cunosc sentimente!

Conjurații de la București au lăsat să se înțeleagă că totul se desfășurase în deplin acord, cu înțelegeri preliminare cu Marii Aliații, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – și nici n-a putut să existe – așa-ceva! Mai mult, Marii Aliați au fost luați, ca și Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înștiințați în vreun fel, totul a funcționat nepotrivit. Imensul mecanism se declanșase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziția lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegației române pentru semnarea Convenției de Armistițiu cu Națiunile Unite și chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenții mai puțin înțelegător decât fusese cu emisarii Mareșalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare:

Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!

Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.

Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informațiile datorate "actorilor” menționați (memorii și jurnale, diverse declarații și relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul și ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile, memoria protagoniștilor a funcționat ireproșabil. Intenționat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe "locuri fruntașe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situații, care considerăm că au devenit cazuri. S-a încercat, de către unii memorialiști, să impună prezența lui Iuliu Maniu la Palat în ceasurile care au urmat arestării Antoneștilor și colaboratorilor lor. O atare sugestie, care nu are nimic comun cu voința exprimată a fostului lider al PNȚ – ului, este de natură politică, indiscutabil. În realitate, prezența sau absența lui Iuliu Maniu la Palat la 23 august 1944 nici nu sporește, după cum nici nu subțiază meritele celui în discuție sau ale partidului său și este semnificativ că, cel dintâi, Iuliu Maniu însuși și-a precizat rosturile și itinerariul la 23-24 august 1944. O probă indiscutabilă, descoperită relativ recent, atestă în ce măsură decisivă memoria documentelor pune în umbră probitatea memorialiștilor. Avem în seamă registrul de audiențe la Palat, aflat în păstrare la Biblioteca Academiei Române, și în care s-a reținut cu precizie numele persoanelor importante care, între orele 13 și 24 din 23 august 1944, au pătruns în incintă. Astfel, documentul fixează audiența separată la Rege a lui Mihai Antonescu cu începere de la ora 15, iar cea comună a Antoneștilor între orele 16:15 și 17:30, după orele 18 fiind reținute numele colaboratorilor Mareșalului, arestați (C.Z. Vasiliu, C. Pantazi și Mircea Elefterescu)[37]. Grație documentului amintit, dispunem de lista completă a oaspeților Palatului dintre orele 18 și 24, când, după declanșarea loviturii de stat, s-a constituit cabinetul C. Sănătescu și s-au întocmit primele decrete regale ori s-au imprimat și difuzat proclamațiile către Țară ale Regelui ori guvernului:

"Iau parte la aceste lucrări – cităm din document – domnii: general de corp de armată adjutant Sănătescu Constantin, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi-Styrcea, Niculescu-Buzești, D.D. Negel, V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu, ing. Ceaușu [Emil Bodnăraș], V. Ionescu, directorul Radiodifuziunii, Pogoneanu, lt. col. Răuță, lt. col. Niculescu Ștefan, din Marele Stat Major, comandor Udrischi, căpitan comandor adjutant Gherghel, Camil Demetrescu și alți diferiți funcționari din Ministerul Afacerilor Externe, precum și adjutant de serviciu colonel adjutant Emilian Ionescu și maiorul Anton Dumitrescu, ajutor comandantul Batalion [de Gardă] regală”[38]. Nu este ignorată, se înțelege, nici audiența lui Manfred von Killinger, ministrul de-atunci al Germaniei la București.

Dintre toți cei care, în după-amiaza de 23 august 1944, s-au perindat la Palat cel mai persistent în a-și impune prezența, la momentul și în modul socotite de el cele mai convenabile, a fost colonelul (mai apoi, generalul) D. Dămăceanu. Acesta, pe atunci șef al Statului Major CMC-ului, a dovedit o lipsă de principii și o inconsecvență deprimante. El a scos la iveală nu mai puțin de … zece variante ale "memoriilor” sale și, pe deasupra, a fost la originea unor "mese rotunde” cu participanții la evenimente în cursul cărora s-a încercat "aranjarea” faptelor istorice ori s-a răfuit cu toți cei care-i contestau meritele de la 23 august (în speță, Emilian Ionescu, Anton Dumitrescu și Gh. Ionescu-Bălăceanu)[39]. Cu un astfel de prilej, mai precis la discuțiile purtate la Institutul de Istorie al CC al PCR în februarie 1968, Anton Dumitrescu a relatat că atât D. Dămăceanu, cât și Emilian Ionescu (ambii, generali la momentul respectiv) l-au abordat, imediat după ieșirea din închisoare, propunându-i un punct de vedere comun și "convenabil” … asupra celor petrecute la 23 august. Convins însă că trebuia să spună adevărul, Dumitrescu a refuzat și, pentru a-și asigura … protecția, a apelat la "arbitrajul” unui general cu "trecere”: C. Vasiliu-Rășcanu. În fond, atât Anton Dumitrescu, cât și Gh. Ionescu-Bălăceanu nu au acceptat versiunea lui D. Dămăceanu cum că el s-ar fi aflat la Palat în momentul audienței Antoneștilor, îngăduindu-și (Dămăceanu) să-și aroge meritul de-a fi dat marja de siguranță necesară complotiștilor înainte de-a trece la "acțiune”, și anume prin asigurarea fermă că trupele CMC-ului erau gata de luptă. În fapt, colonelul D. Dămăceanu a trecut pe la Palat după arestarea celor doi Antonești. În legătură cu acest episod, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, pe ale cărui mărturii nu punem un deosebit temei, a relatat fapte interesante după vreo 20 de ani. Este cazul să reținem si dezinformările lui D. Dămăceanu în legătură cu acțiunea sa[40].

Procedeul la care recurgea Dămăceanu, pentru a-și pune în lumină o răspundere imensă pentru declanșarea loviturii de stat, și care nu a existat, era grosolan. Nu putem spune că, în epocă, prin anii ‘60 – ‘70, punctul de vedere expus de general nu a aflat audiență, chiar în studiile de specialitate. Mai puțin însă în rândurile altor participanți la reuniunea amintită din februarie 1968 și care, precum Gh. Ionescu-Bălăceanu, a remarcat în "spiritul timpului”:

"Nu putem noi, mic sau mare, să mințim PCR-ul; este interzis. Nu putem veni în fața unui institut care este menit să consemne adevărul și numai adevărul și să spunem lucruri fanteziste, care n-ar contribui cu nimic la valoarea, munca și contribuția celor care au participat la 23 august, fiecare în măsura în care se știe și se confirmă. Ceea ce pot să spun eu, ca simplu și mic în această contribuție, este că prea mare a fost contribuția Partidului[Comunist Român], ca să mai venim și să spunem și să pecetluim un neadevăr susținut de tovarășul general Dămăceanu. Nu sunt așa de cinic ca să pun Partidul în polemică cu persoane care cunosc adevărul, cu atât mai mult străinătatea[…] De aceea, din multă stimă și respect față de tovarășul general Dămăceanu, care știu ca la fel ca și noi toți și-a riscat viața, este devotat Partidului, de aceea eu, ca persoană, spun așa: nu trebuie să mergem pe calea neadevărului…”[41]

Disputa memorialiștilor privește în prima ordine, cum era de așteptat, momentul însuși al arestării Antoneștilor. Detalii, care de regulă scapă atenției, capătă pentru foștii protagoniști semnificații exagerate, chiar aberante. Istoricul, oricum, este dator să le ia în considerație, descifrându-le. Pentru episodul în sine, am identificat mai multe dezacorduri:

– Cine a trimis "echipa” lui Anton Dumitrescu (cuprinzând pe subofițerii Dinu Cojocaru, D. Bâlă și D. Rusu) în "salonul galben”, unde tocmai se încheiase discuția între Antonești, pe de o parte, și Regele Mihai și Sănătescu, pe de altă parte, după ce Suveranul rostise formula de demitere a Mareșalului? Emilian Ionescu a pretins că el făcuse aceasta[42], în vreme ce Anton Dumitrescu – într-o primă relatare – i-a indicat pe "Emilian Ionescu sau Mircea Ionnițiu (subl.ns.)”[43], revenind, în ultima-i relatare[44], în favoarea lui Mircea Ionnițiu.

– Când au pătruns în "salonul galben” Dumitrescu și oamenii săi, Regele se mai afla acolo? Emilian Ionescu ne pune iarăși în dificultate, afirmând: Regele părăsise încăperea, ba, mai mult, "a ieșit pe lângă mine în sufragerie (subl.ns.)”[45]. Acest "pe lângă mine” era un mod subtil, probabil, pentru memorialist, de-a se pune în evidență, ceea ce îl situa în conflict cu … el însuși, dat fiind că anterior, în 1979, dăduse o altă versiune, notând: "Nu terminase bine Regele de vorbit, când am dat semnalul de intrare în salon a echipei de arestare. Maiorul Dumitrescu și subofițerii săi au intrat, l-au salutat pe Rege, care a părăsit aproape imediat (deci, după aceea – n.ns.) încăperea…”[46]

Desprindem că, finalmente, memorialistul a expus corect derularea faptelor: Regele nu părăsise "salonul galben” până când echipa Dumitrescu nu se prezentase să-i aresteze pe Antonești. Scena reală a fost surprinsă de generalul A. Aldea, precum și de Anton Dumitrescu, din care reținem:

"Eu am intrat în sufragerie (în "salonul galben” – n.ns.), însoțit de cei trei subofițeri, am salutat pe Majestate: << Să trăiți, Majestate…>>, apoi m-am adresat Conducătorului: << Domnule Mareșal, din Înalt Ordin, sunteți arestat…>>, după care am ordonat celor trei subofițeri: << Executarea…>>[47]

Descrierea de mai sus atestă, ceea ce am stabilit încă din 1979[48], desfășurările reale, "tulburate” în 1991 de o declarație intempestivă a lui D. Bâlă, care a pretins că Regele, întrerupând – după cum se știe – discuția cu Antoneștii, s-ar fi retras la un moment dat în biroul său (unde a expus conjuraților situația) și, apoi, "a trecut și pe la mine (subl.ns.) și mi-a zis: << Gata>>…”[49] Potrivit acestei variante, Suveranul s-ar fi deplasat în continuare spre "salonul galben”, a rostit formula de demitere a Conducătorului și a ieșit imediat. D. Bâlă a adunat el? pretindea în 1991 – întreaga echipă Dumitrescu și a intrat în salon. Tot el? declara fără pic de reproș fostul plutonier? ar fi fost acela care s-a adresat direct lui Antonescu: "Domnule Mareșal, vă rog să mă urmați!”[50]. Colegul lui D. Bâlă, D. Rusu, într-una din declarațiile sale mai noi, ne ajută să restabilim adevărul: echipa Dumitrescu a fost chemată de la casa scărilor din Casa Nouă și "am mers pe culoar până la salonul galben. Plutonierul Bâlă a deschis ușa (subl.ns.) Atunci, maiorul Anton Dumitrescu, adresându-se Mareșalului, i-a spus: << Domnule Mareșal, din Înalt Ordin, sunteți arestat! >> Regele a dispărut imediat după draperia care despărțea salonul galben de sufragerie…[51]. Recunoașterea lui D. Rusu nu numai că restabilea situațiile normale dar reprezintă un dezastru pentru pretențiile lui D. Bâlă, căci? evident – una-i să deschizi ușa și alta era să-l declari arestat pe Mareșal! Propunem să se rețină însă că, și în prima dintre relatările sale, din 17 februarie 1960, D. Bâlă raportase PCR-ului același lucru: că el? dictase arestarea Antoneștilor[52], conformându-se, astfel, dorinței oficialităților comuniste ale timpului care preferau, dintr-o mie de motive, ca răsturnarea dictaturii antonesciene să fi survenit prin voința cadrelor militare inferioare, iar nu prin aceea a ofițerilor superiori în slujba Regelui … În 1960, rațiunea unei atare versiuni apărea lesne de înțeles, așadar, iar D. Bâlă, disciplinat, i s-a conformat. De altfel, modest și sincer, cel care peste ani avea să inverseze lucrurile și se considera un … monarhist înverșunat (?!), în anul de grație 1960 își încheia "raportul” în chip mai mult decât elocvent: "Trăiască Pacea!”[53]. Este straniu că sursa care trebuia să fie de cea mai mare încredere, ne referim la generalul Sănătescu, care a asistat de la un capăt la altul la ultima întrevedere a Antoneștilor cu Regele, se dovedește neconcludentă: generalul a reținut în Jurnalul său o variantă aparte, și anume că Suveranul și-a dat consimțământul pentru declanșarea loviturii de stat chiar în … cabinetul său, apoi a pătruns în "salonul galben” Anton Dumitrescu cu echipa sa, în care el a descoperit patru iar nu trei soldați[54].

În continuare a intervenit scena bine cunoscută în care Mareșalul s-a adresat lui Sănătescu și în care, în urma unui ordin al acestuia, "echipa” Dumitrescu a fost pusă în dificultate, atunci producându-se momentul Emilian Ionescu: apariția acestuia, din spatele draperiei ce separa "salonul galben” de sufrageria Casei Noi, cu ordinul categoric: "Maior Dumitrescu, executarea!”[55]. Rostul lui Emilian Ionescu, în respectivul moment decisiv, a fost recunoscut de majoritatea memorialiștilor, iar noi îl consemnăm ca atare.

Ceea ce a urmat la 23 august 1944, după orele 17, deci după arestarea Antoneștilor, este prea bine știut, deși au survenit episoade care au rămas mai puțin comentate, iar noi documente pot aduce – indiscutabil – precizări deosebit de interesante. Este surprinzător faptul că toți conjurații și-au dat seama, de la bun început, de însemnătatea istorică a zilei de 23 august 1944 (?!) Dintre ei, generalul Sănătescu a consemnat, în chip miraculos, chiar în fruntea relatărilor reținute în jurnal sub data respectivă:

23 august 1944, miercuri. Zi memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român (subl. ns.)?[56].

Este, mutatis mutandis, tot una cu plecarea dimineața la serviciu și stabilirea, din start, a ceea ce trebuie să ți se întâmple în ziua respectivă!

Așa stând lucrurile, ni se pare natural să asistăm la tentativele personajelor principale ori secundare implicate în conjurație de-a se fi raportat exclusiv, încă din primele clipe ale zile de 23 august ori pe parcurs, vizavi de evenimentul de la Palatul Regal din București. Singura surpriză pe care o formulăm este doar aceea de-a nu fi aflat comentarii pe marginea următoarei "scene” în care-i aflăm pe doi dintre protagoniști confruntându-și susținerile sau punându-se tacticos de acord în privința relatărilor destinate posterității. Redăm, spre ilustrare, acest pasaj din declarațiile lui Anton Dumitrescu din februarie 1968 care dezvăluie un episod dintr-una din serile sfârșitului de august 1944. Naratorul se afla de-acum la Dobrița, unde se retrăsese Regele Mihai I și suita:

La Dobrița – stăruie cel împricinat – Regele a avut un răgaz de liniște. Seara mi-a spus: << Ia să ne punem la punct jurnalele >>. El avea o agendă de note zilnice, eu aveam o agendă a mea și îmi spune mie, după ce am venit de la Sinaia și i-am adus anumite știri, să scriem în agendă cum s-a desfășurat ziua de 23 august. Eu am început să-i povestesc, el mi-a spus: << De acord >>, până la un moment dat, când îmi spune:<<Stai, să scrii ce i-am spus eu lui Antonescu înainte de arestare >>. Și am scris următoarele: <<Domnule General, amândoi avem de dat socoteală lui Dumnezeu și istoriei de soarta acestui neam. Tăvălugul morții apasă asupra Moldovei. Aceeași soartă așteaptă și restul țării>>. După care a urmat formula de demitere și intrarea mea. Asta am scris-o la Dobrița, dictat de Rege în jurnalul de 23 august la capitolul meu. A doua chestiune pe care am scris-o a fost: <<Eu l-am întrebat pe Dămăceanu: <<Ești gata?>> Acesta a răspuns: << Recruții nu au decât două ședințe de tragere>>. A treia chestiune a fost ce a spus Regele lui von Killinger, următoarele cuvinte: <<Interesul țării mele m-a obligat să iau toate măsurile pe care le-am luat. Înțeleg să fiu și de această dată cavaler în sensul că am dat dispoziții ca trupele germane să se retragă în ordine, în caz contrar vor suferi rigorile războiului>>. Acestea le-am scris în jurnalul în care era specificată activitatea mea de la 23 august. I-am făcut și lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfășurarea evenimentelor de la 23 august?[57].

În temeiul acestor dezvăluiri se impune să constatăm:

– Și Regele și Anton Dumitrescu țineau câte o agendă cu note zilnice, dar care? până în prezent? nu au intrat în circuitul științific.

– Insistența Regelui pentru ca Anton Dumitrescu să înscrie în agendă o anume formulă rostită de Suveran înainte de-a se fi decis arestarea Antoneștilor. Maiorul Dumitrescu a reținut, după anii grei de detenție în gulagul comunist, ca în prima sa relatare făcută la cererea oficialităților să aștearnă textul regal într-o formulă ușor alterată, mai precis:

Domnule Mareșal, amândoi avem de dat socoteală, istoriei și lui Dumnezeu, – tăvălugul morții apasă asupra Moldovei – și aceeași soartă așteaptă și restul țării?[58]. Regele a avut în vedere alte două momente ale zilei: întâlnirea cu Dămăceanu (dar după arestarea Antoneștilor) și primirea ministrului von Killinger.

– Anton Dumitrescu face o distincție categorică între ceea ce a reținut pentru propria-i agendă și ceea a îndeplinit pentru completarea/definitivarea … jurnalului lui Sănătescu. Precizarea: i-am făcut și lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfășurarea evenimentelor de la 23 august îndeamnă, neîndoielnic, pe istoric la un examen riguros al textului apărut nu demult sub semnătura premierului care i-a succedat lui Antonescu, text în privința căruia s-au exprimat deja suficiente dubii[59].

Am stăruit, până aici, asupra modului în care se reflectă unele momente în memorialistica datorată autorilor loviturii de stat din august 1944. Reiese indubitabil că unii dintre protagoniști s-au preocupat de îndată după succesul "acțiunii” să povestească cele întâmplate, dar nu oricum, ci, de regulă, să se plaseze convenabil în miezul evenimentelor, pe care în unele situații, cum a fost aceea a Suveranului, au putut și eminamente au reușit să le determine, să le coordoneze de la un capăt la altul. Nu dorim să lăsăm deoparte cealaltă categorie de participanți la 23 august 1944 – aceea a învingătorilor, a celor eliminați prin lovitura de stat, în speță Antoneștii și colaboratorii lor principali. Mai ales că, în ordine strict-cronologică, unii dintre aceștia au fost cei dintâi care "au depus mărturie în fața istoriei” – vrem să zicem au lăsat probe indubitabile – pe marginea celor întâmplate. Se știe și încă se apelează, de obicei, la probele reproduse cu ocazia așa-zisului "proces al marii trădări naționale” din mai 1946, în care Antoneștii, ceilalți acuzați ori unii dintre martori au avut în atenție premisele și desfășurările de la 23 august 1944. Pentru elucidări urmează să apelăm la lucrările de temeinică recuperare a trecutului și la documentele aflate în arhivele române si străine. Din arhivele noastre, unele documente, din nefericire, au "migrat” deja peste hotare. Asupra volumului Procesului marii trădări naționale, apărut în 1946, nu mai este cazul să insistăm, ediția devenind inutilizabilă după apariția volumelor îngrijite de Marcel-Dumitru Ciucă[60]. Se cunoaște, de pildă, că, închiși în camera-seif de la etajul Casei Noi după orele 17, Antoneștii au solicitat și au obținut în seara de 23 august 1944 creioane și hârtie de scris. Paznicii celulei improvizate au făcut ca "mesajele” prizonierilor să parvină Regelui, fapt de care unii dintre sfetnici au luat act, mai ales că au trebuit să satisfacă cererile formulate.

Mircea Ionnițiu a reținut: Către miezul nopții (de 23/24 august 1944 – n.ns.) aflăm că Ion Antonescu ceruse hârtie pentru ca să-și scrie testamentul și că Mihai Antonescu dorea ca să vorbească cu Suveranul pentru a-i comunica detalii importante în legătură cu tratativele pe care le ducea cu ministrul Afacerilor Străine al Turciei, Menemencioglu. Ică scrisese un lung memoriu, dar pe care, recitindu-l, l-a distrus. Testamentul Mareșalului a fost păstrat și este reprodus (de Mircea Ionnitiu – n.ns.) în anexă?[61]. În fond, documentul se referea doar la avuția Mareșalului și stabilea îndatoririle moștenitorilor.

Gh. Ionescu-Bălăceanu se arată la fel de explicit ca sfătuitorul Regelui, observând la rându-i: În camera-safe, unde au fost depuși cei doi Antonești, s-au adus o masă și două scaune. Ion Antonescu și Ică Antonescu mi-au cerut hârtie și creion, pe care le-am dus în urma aprobării date de Rege. Ion Antonescu și-a scris testamentul, în care arăta că lasă toate averea soției sale. Ică Antonescu s-a adresat Regelui, arătând că el, peste capul Mareșalului (inexact – n.ns.), duce tratative cu Aliații prin emisari direct la Cairo. El cerea să fie chemat imediat de Mihai spre a-i spune și alte chestiuni de mare importanță. Atât testamentul lui Ion Antonescu, cât și cele scrise de Ică Antonescu le-am predat Regelui și acesta lui Mocsonyi-Styrcea. Cererea lui Ică a rămas fără răspuns, Mihai nevrând să audă de acest lucru. După bombardament (efectuat de aviația germană în dimineața de 24 august 1944 – n.ns.), am găsit pe jos fragmente rupte din notițele făcute de Ion și Ică Antonescu, fragmente pe care le-am păstrat un timp, apoi le-am aruncat[62]. Alte documente aveau să fie descoperite de Gh. Teodorescu, la care facem referire mai jos.

Destăinuirile unor complotiști (Ionnițiu și Bălăceanu) se dovedesc parțial inexacte, în sensul că:

Nu se confirmă că de la Mareșal s-ar fi păstrat doar testamentul, preluat și valorificat de Mircea Ionnițiu, ci au ieșit la iveală și alte documente, mult mai semnificative pentru specialiști și pentru istorie: o scrisoare destinată de Mareșal soției, precum și tulburătoarele însemnări din celulă despre cele întâmplate la București în zilele de 22 și 23 august 1944 (inclusiv ultima audiență la Rege și episodul arestării sale). Acest document[63], beneficiind de semnătura inconfundabilă a Mareșalului, poartă mențiunea: "23.VIII.1944. Scris în celulă”. Documentul prezintă o valoare excepțională, iar Antonescu, intuind cu siguranță acest lucru, pentru a-l salva de la o posibilă "rătăcire” ori de la o nedorită publicitate și interpretare în epocă, în scop politic neadecvat ori strâmb, nu l-a predat oamenilor Regelui, ci i-a aflat o cât se poate de originală? ascunzătoare. Decis să se adreseze Istoriei, Mareșalul a preferat calea ce i s-a părut cea mai riscantă dar care s-a dovedit cea mai sigură în privința protecției: A ales dintre cărțile și imprimatele prăfuite răspândite în camera-safe o agendă care aparținuse însuși Regelui Carol al II-lea și, pe filele din luna aprilie 1930, și-a așternut gândurile și impresiile, mesajul destinat a parveni viitorimii în stilul său lapidar, în formula ce-i era familiară și lesne de recunoscut, dar evident în mare grabă (unele cuvinte, mai ales numele proprii, au fost prescurtate). În cursul bombardamentelor germane asupra Capitalei din 24 august 1944 aveau să fie afectate, cum se știe, părți importante ale Palatului din Calea Victoriei, inclusiv ori mai ales Casa Nouă, dar – printr-o minune – agenda cu pricina a scăpat intactă. Ea a fost descoperită printre dărâmături de Gh. Teodorescu, căpitan și comandant al companiei I-a a Batalionului de Gardă al Palatului în august 1944, și care, peste ani, în 1980, a prezentat prețiosul document liderului PCR de atunci, N. Ceaușescu[64]. Este memorabil paragraful final ce cuprinde o evaluare a actului de la 23 august 1944 de către cineva care, natural, nu putea si n-a voit să-l accepte:

"… Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi în prezența domnului Mihai Antonescu că, dacă este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier”[65].

Revenim la neconcordanțele descoperite între textele lui Mircea Ionnițiu și Gh. Ionescu-Bălăceanu: ambii neglijează scrisoarea Mareșalului destinată soției și în care aflăm această destăinuire privind comportamentul său (în bună măsură inexplicabil) cu prilejul ultimei întrevederi la Regele Mihai: "O altă cale n-ar fi fost a mea (subl.ns.)”. Această remarcă pune în evidență faptul real că, plecat la Palat în după-amiaza de 23 august 1944 să discute problema semnării grabnice a armistițiului cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite, Mareșalul a sfârșit prin a nu mai fi de acord cu solicitarea Regelui în acea direcție. Avem convingerea că Mareșalul, dispus oricând să rămână el însuși, nu a mai acceptat punctul de vedere exprimat de Suveran pur și simplu pentru că a considerat că decizia trebuia, potrivit legilor țării și statutului său, să-i aparțină, iar nu să-i fi fost? sugerată ori chiar impusă!

Referitor la Mihai Antonescu, Mircea Ionnițiu îi atribuia un memoriu pe care l-ar fi distrus. Este posibil, mai cu seamă că documentul respectiv încă nu a ieșit în vreun fel la iveală. Gh. Ionescu-Bălăceanu admitea însă că s-ar fi predat Regelui și documente subscrise de fostul vice-președinte al guvernului și lider al diplomației române. Ceea ce-i posibil. Până acum însă nu a apărut nici unul din aceste documente. Ori n-au existat, ori au fost distruse ori au fost pierdute?! Am descoperit în schimb, la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto, California – USA, copia unui mesaj trimis din celulă în seara de 23 august 1944 de către M. Antonescu generalului C. Sănătescu, despre care expeditorul, cu certitudine, aflase că între timp devenise succesorul ex-mareșalului, ca premier. Avem la dispoziție textul integral și l-am tipărit încă din 1990. M. Antonescu insista ca noul guvern să urmărească rezultatele tentativelor de armistițiu inițiate de cabinetul Antonescu la 22-23 august 1944, îndeosebi prin intermediul Turciei, Elveției și Suediei. Ar fi iluzoriu să conchidem că Aliații nu luaseră cunoștință în privința respectivelor demersuri antonesciene. Sursele descoperite de noi în arhivele din Washington și Londra indică, dimpotrivă, că Foreign Office-ul a fost prompt informat, chiar în după-amiaza zilei de 23 august 1944, și că, fără întârziere, a contactat Departamentul de Stat din Washington, Ankara și Kremlinul pentru sondaje și precizarea unei atitudini comune. Straniu a fost că, și după lovitura de stat de la București, marile capitale (în primul rând, Londra și Washingtonul) au continuat să examineze ofertele de ultimă oră ale lui Mihai Antonescu, pentru ca în stadiul imediat următor să se realizeze un schimb de vederi trilateral al "axei aliate” reunind Marea Britanie, SUA și URSS pe tema condițiilor de armistițiu ce aveau să fie impuse României în noua situație și, în consecință, numai treptat să se ia act de demersurile diplomatice ale guvernului instalat la București la 23 august 1944 și care, într-o măsură importantă, a ținut seama de ofertele ce fuseseră avansate ori recepționate de cabinetul Antoneștilor. Specificăm că mesajul pe care Mihai Antonescu l-a trimis lui Sănătescu cuprindea, în final, o aluzie la modul în care fusese "primit” și "tratat” la Palat în orele imediat precedente:

Pentru ospitalitatea M.S. Regele, toată durerea unui român?[66]

 

 

 


[1] Fragmente din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 530-540.

[2] Emilian Ionescu, Antoneștii în seiful Castelului Alb, în "Magazin istoric”, nr. 5/1971; idem, În uniformă pentru totdeauna (Amintiri), București, 1979; idem, Contemporan cu veacul XX, București, 1983.

[3] Vezi în "Anale de istorie”, nr. 4/1967; "Tribuna”, nr. 34/23 august 1979; J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, II, Veneția, 1988, p. 465 și urm.; ibidem, IV, Veneția, 1990, p. 515-517; Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 204 și urm.

[4] Pentru D. Bâlă, cf. Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu în fața istoriei, II, Iași, 1990, p. 219 și urm.; "22”, nr. 18 din 10 mai 1991; "Tinerama”, nr. 51 din noiembrie 1991; relativ la D. Rusu, vezi Gh. Buzatu și colaboratori, Mareșalul Antonescu, II, p. 22 și urm.; "Cronica”, Iași, din 13 iulie 1984.

[5] Mircea Ionnițiu, Amintiri și reflecțiuni, București, 1993.

[6] J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 444 și urm.

[7] Ibidem, p. 429 și urm.; Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 158 și urm.

[8] Vezi Jurnal, București, 2002.

[9] Vezi La semnalul "Înainte”, în "Apărarea Patriei” din 17 august 1966; L-am predat pe Antonescu și am regretat toată viața, în "Românul”, nr. 7 din 28 mai-4 iunie 1990; Eu l-am arestat pe Antonescu, în "Gazeta de Vest”, Timișoara, nr. 31/23-30 august 1990.

[10] Apud J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 431 și urm. (relatarea generalului din "Timpul”, 14 octombrie 1944); revista "22”, nr. 34/1998, p. 8-9 (relatarea inedită a generalului, datată 10 iunie 1946, publicată de Claudiu Secașiu).

[11] Extrase din memoriile generalului: Sub ocupația sovietică, I-II, în "Expres Magazin”, București, nr. 7 și 8/1991.

[12] "Anale de istorie”, nr. 4/1967; apud J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 458 și urm.; Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 227 și urm.; Istoria PCR. Sinteză. Documentar, pp. 934-960.

[13] Apud Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 199 și urm.

[14] Cf. Cum s-a pregătit actul de la 23 august 1944, în "România libera”, 23 august 1945, p. 9; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944. Rolul Suveranului. Declarațiile d-lor: Iuliu Maniu, Lucrețiu Pătrășcanu și C. I. C. Brătianu, București, Tip. "Viața literară”, 1944; Ion Massof, O pagină de istorie contemporană, în "Jurnalul de dimineață”, București, 25 decembrie 1944.

[15] Apud J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, pp. 466-508.

[16] Ilie Dinuț, Misiune specială, în "Scânteia” din 22 august 1969.

[17] Cf. "Magazin istoric”, nr. 7-8/1969.

[18] Vezi Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I-II, București, 1988-1996; Great Britain, Public Record Office, London-Kew, Foreign Office B 371/44010-44011 (raportul asupra Misiunii "Autonomous”).

[19] Ivor Porter, Operațiunea "Autonomous”. În România pe vreme de război, traducere, București, 1991.

[20] Vezi, în acest volum, în continuare, dar și numeroasele relatări în volumele publicate de scriitorul Mircea Ciobanu în 1991-1994, de Philippe Vigue Desplaces, Nicolette Franck și, îndeosebi, A. Gould Lee, Coroana contra secera și ciocanul. Povestea Regelui Mihai al României, traducere, București, 1998.

[21] Apud Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, passim; Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II. În acest volum, un document fundamental: Însemnările Mareșalului din 23 august 1944 (vezi mai jos).

[22] Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, passim.

[23] Constantin Sănătescu, Jurnal, București, 1993.

[24] Apud Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 153 și urm.; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944, ediția citată.

[25] Vezi însemnările care bănuim că-i aparțineau (Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, pp. 143-149).

[26] Relatări în "Seara poporului”, nr. 2 din 5 septembrie 1944; "Libertatea” din 5 septembrie 1944.

[27] Ioan Hudiță, Jurnal politic. 1 ianuarie-24 august 1944, ediție Dan Berindei, București, 1997.

[28] A se vedea "dialogurile” cu Doina Alexandru și Vartan ArachelianCorneliu Coposu, Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, București, 1990.

[29] Constantin D. Nicolescu, Calvarul neamului românesc după 23 august 1944, București, 1993.

[30] Vezi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete românești. Memorii, mărturii, documente, București, 1994.

[31] Constantin Pantazi, Cu Mareșalul până la moarte, București, 1999.

[32] Vezi relatările sale, în Larry Watts, În serviciul Mareșalului. Mareșalul Ion Antonescu văzut de un ofițer din Cabinetul său militar ca urmare a întrevederii avute cu…, I-II, München, 1985; Gh. Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, 1990; J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, I, Veneția, 1986 (ed. a II-a, 1990); George Magherescu, Adevărul despre Mareșalul Antonescu, III, București, 1991.

[33] Apud Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 125 și urm.; "Anale de istorie”, nr. 4/1967.

[34] Apud J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 539 și urm.

[35] Vezi "Anale de istorie”, nr. 4/1967.

[36] Vezi, de exemplu, relatările cuprinse în diverse volume de documente: Gh. Neacșu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, I, București, 2000 (mărturii ale lui Lucrețiu Pătrășcanu, C. Agiu, Emil Bodnăraș, Petre Constantinescu-Iași, C. Pârvulescu, Bellu Zilber, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Mocsonyi-Styrcea); Mihai Pelin și colaboratori, eds., Cartea albă a Securității. 23 august 1944-30 august 1948, I, passim. Alte memorii, jurnale, amintiri: C. Rădulescu-Motru, Revizuiri și adăugiri. 1944, București, 1996; Constantin C. Giurescu, Amintiri, ediție Dinu C. Giurescu, București, 2000; Gerhard Steltzer, Diplomați germani la București. 1937-1944, București, 2001; Contra-amiral Horia Macellariu, În plin uragan. Amintirile mele, București, 1998; N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii, București, 1992; Alexandru Cretzianu, Relapse into Bondage. Political Memoirs of a Romanian Diplomat. 1918-1947, Iași-Oxford-Portland, 1998.

[37] "Magazin istoric”, nr. 8/1990, p. 22.

[38] Ibidem, p. 22-23.

[39] Cf. J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 509 și urm. (minuta discuțiilor purtate la Institutul de Istorie a Partidului, în 14, 20, 21 și 22 februarie 1968).

[40] Vezi, recent, probe și comentarii: Gh. Buzatu, Eftimie Ardeleanu, Fețele lui August 23, în "Document”, buletinul Arhivelor Militare Române, București, nr. 3/1999, pp. 47-57.

[41] Apud J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 233-234.

[42] Ibidem, II, p. 463; Emilian Ionescu, În uniformă…, p. 95; idem, Contemporan cu veacul XX, p. 141.

[43] J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 465.

[44] Cf. "Tribuna” din 23 august 1979, p. 11; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, p. 37.

[45] Emilian Ionescu, Contemporan cu veacul XX, p. 141.

[46] Idem, În uniformă…, p. 95.

[47] J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 465. După război, Anton Dumitrescu, drept „răsplată”, s-a ales și el cu ani grei de temniță!

[48] Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, p. 38.

[49] Vezi "Tinerama” din 1-7 noiembrie 1991, p. 9.

[50] Ibidem.

[51] "Cronica” din 13 august 1984, p. 3.

[52] Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 220 (era adevărat, la ordinul lui Emilian Ionescu).

[53] Ibidem, p. 226.

[54] Constantin Sănătescu, op. cit., p. 163.

[55] Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, p. 38.

[56] Constantin Sănătescu, op. cit., p. 160.

[57] J. C. Drăgan și colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 517.

[58] Ibidem, II, p. 465.

[59] Cf. Gh. Buzatu, România și războiul mondial din 1939-1945, Iași, 1995, p. 167.

[60] Vezi Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I-III, București, 1995-1998.

[61] Mircea Ionnițiu, op. cit., pp. 79-83 (text autograf și transcris).

[62] Apud Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 203.

[63] Vezi, mai jos, în acest volum, textul integral.

[64] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, București, 1998, p. 150; vezi Gh. Buzatu, 23 august 1944, în „Ziariști Online”, 23 august 2012.

[65] Relativ la importanța excepțională a acestui document (vezi supra), de îndată după condamnarea sa la moarte, la 17 mai 1946, Mareșalul Antonescu i-a transmis avocatului Titus Stoika despre faptele petrecute la 23 august 1944: "Din <<Casa de fier>> unde am scris pe carnetul lui C[arol] ne-au luat agenți cu pistoale și ne-au dus spre Vatra Luminoasă într-o casă a lor. În zori în mașină ne-au luat rușii și am plecat spre Bălți, iar noaptea am poposit în comuna Dobrești la o casă unde am dat prima declarație [rușilor]…” (cf. Gh. Vartic, Doina Maria Petrescu, Ultimele gânduri ale Mareșalului, în "Revista de istorie militară”, nr. 3-4/1996, p. 61).

[66] Gh. Buzatu și colaboratori, eds., Mareșalul Antonescu, II, p. 239.

Ziaristi Online Ro

Istoria sa Judece - Prof Ghe Buzatu - Antonescu - Alexianu - Piki Vasiliu - Ziaristi Online - Tipo Moldova

Istoria, profesore, i-așa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în țara nimănui,
Mânați de raza nu știu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-așa cum spui,
Sau, mai curând, așa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuși, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ȘI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovați,

și vinovați suntem cu toții:

unii pentru că am tăcut;

alții pentru că am greșit,

cu toții – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareșalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum și pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realități indiscutabile, verificabile și susținute pe temeiul unei bogate bibliografii și al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecție în arhive și biblioteci, române și străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanții la evenimente, unii interogați special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette și Gh. Magherescu, Șerban Milcoveanu ș.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci și sute personaje, fiecare ajungând să-și ocupe natural locul în funcție de rolul jucat în devenirea, declanșarea și consecințele faptelor desfășurate cu predilecție în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareșalului Antonescu și al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voința excesiv brutală și anormală a Marilor Învingători din 1945 și potrivit unor „principii juridice” dictate de ei și în folosul lor, nicidecum al Învinșilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente și nici fără consecințe dramatice, în unele privințe la proporții de cataclism pentru Români și pentru România – Holocaustul Roșu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca și faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-și exercita consecințele, cel mai adesea în chip negativ și cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareșalul Ion Antonescu din categoria iluștrilor bărbați de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privința ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunțăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute și deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine își vor spune, cu greutate și în dreaptă măsură, cuvântul decisiv așteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creația sa de proporții, varietate și profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spațiul spiritual românesc, și nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni și de-a se fi declanșat procesul prăbușirii României Mari, context în care savantul însuși, la scurt timp după catastrofă, avea să-și afle groaznicul sfârșit -, și anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor. Așa de puțini între așa de mulți. Cu frații la cellalt capăt al Europei și cu străini de noi în toate părțile. Apți pentru cea mai înaltă civilizație și siliți a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alții s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puțin se părăsesc și cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecință, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spațiul istoric și etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar și a Institutului Național Central de Statistică din București, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareșalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați și vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareșalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voința unora, încă din cursul vieții, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calitățile și defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist și rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuția din 1 iunie 1946 este, totuși, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareșalul și epoca lui să fie „văzute” și interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigațiile pentru a afla și dezvălui Adevărul, și numai Adevărul, despre toate cele care, câte și cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputați specialiști francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza și colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice și de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greș și fără reținere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaște tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers științific, colecționează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, și stabilește faptele. Istoria ține cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparține nici Parlamentului, nici autorității juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la București și în toată Europa a funcționat orice dar nu … judecata poporului! Care popor și ce judecată au impus condamnarea și execuția Mareșalului Antonescu și a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcționat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, țigani, ruși basarabeni și ucraineni. Iar ancheta, „procesul” și condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată și de respect față de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa și netrebnicia. De vreme ce Mareșalul Antonescu și colaboratorii lui au fost condamnați pentru crime de dezastrul țării și de război, fiind încadrați automat – în paragrafele înguste și deformate ale „legii internaționale” introduse după 1945 de Moscova, Washington și Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Național al României din 1941-1944 a eșuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuși un mare adevăr câștigat. Astăzi chiar cei mai înverșunați adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justețea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menționat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse și aplicate de autoritățile criminale de la București în 1945-1946 și mai apoi. În ceea ce-l privește, Mareșalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, și după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieșit direct din conflagrația anilor 1939-1945, a fost superior ca durată și amploare celui proclamat încheiat[4]Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ș.a. Nu au acționat direct ori au prefera să acționeze prin reprezentanți, cu recomandări de comuniști și statut de miniștri, juriști, jurnaliști sau șefi ai serviciilor secrete, așa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraș, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan și soția, Alexandru Voitinovici, Iosif Chișinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiușa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ș.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include și printre Judecători ?… Nu figura și Adolf Hitler, care – nu-i așa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit și împărțit … pacea și drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovați de … dezastrul țării și criminali de război? Judecați și condamnați în temeiul unor dispoziții neconstituționale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovați de „dezastrul țării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareșal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit inițial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „președinția” unui personaj obscur, controversat și lacheu desăvârșit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit și numit de Lucrețiu Pătrășcanu, titular al Justiției în toate cabinetele de la București dintre 1944 și 1948[10], a acționat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUȘI CRIMINAL[11]. Cu atât mai mult s-a aflat și stăruie în atenția istoricilor situația Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbușirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanțe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deși sfârșesc prin blocarea lor și prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casație și Justiție a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Șerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentința Tribunalului criminal de la București din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconștient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase și declarații obținute sub șantaj, amenințări și/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La școală nu se predau lecții prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei și nici nu li se vorbește despre afirmațiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii teroriști Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roșie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa școlară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roșu, iudeo-bolșevic împotriva românilor nu se vorbește nici măcar în șoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovați de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualității române sub regimul impus de Armata Roșie și girat de Regele Mihai (și notăm aici doar câțiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită și Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chișinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, șef al Securității; Heinz Gutman, șef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, șef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, șef al Serviciului de Educație, Cultură și Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroș, Ministru al Naționalităților, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, șef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofițer în Armata Roșie, șef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, șef al Securității pe București; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, șef al Departamentului pentru pașapoarte în Ministerul de Externe din România [ș.a., ș.a.] … Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – și atrocitățile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviți de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanității și a românității »[14].

Fără a forța în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljenițîn – care a publicat un text fundamental și tulburător privind o problemă de istorie și de cultură, abordată de atâția și nereușită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei și ruși, 1795-1972 (traducere, București, 2004, ediția originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esență problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediția a 5-a, București, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni și expresii esențiale, singura în măsură a releva aria și natura investigației lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru și Holocaustul Roșu, holocaustologi, „Pogromul de la Iași”, „Trenurile morții”, „adevărul unic, imuabil”, negaționism și negaționiști, antiromânism, corectitudine politică și istorică, sionism și antisemitism, național și naționalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roșie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei și Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovați de Holocaustul Roșu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herța (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar și o listă roșie = "a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunțuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii și decenii”, așa precum, între alții, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuș, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina și Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslașu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chișinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ștefan Voicu, Geo Șerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ș.a., ș.a. Comentariile lui Paul Goma: "E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roșie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunțul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină și … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia și în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărți, din locuințe, din viață …” În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost și pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi "Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: "Se adună și cresc văzând cu ochii documentele și materialele, actele oficiale și declarațiile luate sub jurământ. Înalți magistrați și bravi ofițeri care și-au riscat viața ca să apere cu puterile lor retragerea și exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaților, lovituri cu pietre și huiduieli. Toate aceste gesturi infame și criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănțuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Așa ni se răsplătește bună-voința și toleranța noastră? Am acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Și de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă și publică de isprăvile bandelor ucigașe de sectanți și sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de musafiri și jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde și frățești față de neamul nostru în nenorocire”.

Excepție făcând atâtea împliniri și eșecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniștilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ț. (octombrie-noiembrie 1947) și, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soților Ceaușescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar și în prezent, materialele

„Procesului” desfășurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din București

(6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file),

investigate integral de prea puțini istorici,

alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea

„criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,

desigur tot împotriva victimelor de atunci, deși, în raport cu infamiile

fostelor autorități și ale „judecătorilor” de odinioară, față cu redesfășurările istoriei,

se impune, dacă nu rejudecareaanularea „Procesului”!

 

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanță, semnificație istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente și fără excepții, acolo unde și cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speță. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăților” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră și „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de București?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naționale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat și recunoscut chiar în 1946 și consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din București, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 și apariția a numeroase monografii și volume de documente[17]. De această dată, avem în atenție un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareșalul Antonescu și unii dintre principalii săi colaboratori arestați au fost ținuți timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiștii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevrați de serviciile secrete străine?

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Apoi, predați comuniștilor conduși de inginerul „Ceaușu” (Emil Bodnăraș), ei au fost transportați și adăpostiți într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluați – la cerere – de reprezentanții forțelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinația Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei rusești, la Castelul Golițin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuși arestat la 23 august 1944 și inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiți după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuși unor anchete dure și intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate și ordonate cu grijă de autoritățile sovietice fiind editate[20].

Deținerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum și a generalilor germani (în frunte cu feldmareșalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunși, cu toții, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuși complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă și diplomații occidentali acreditați la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuși liderul sovietic V. M. Molotov a anunțat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români și germani arestați în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflați în detenție[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîșinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români și germani aduși de la București – Mareșalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu și colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la București, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma și, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legația britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o știre falsă, cum că Antoneștii ar fi fost deja aduși la București în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 și debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondența diplomatică n-au lipsit știrile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la București își propusese și compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu și Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, și pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Așa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la București, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înștiințat și n-a avut obiecții[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuși celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război naziști[31].

În consecință, diplomații străini s-au limitat în a urmări desfășurarea „procesului” de la București[32] și au consemnat – atât Holman, cât și Berry – deznodământul: condamnarea și execuția lui Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la București, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu, execuția lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuși tovarășul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Detalii: TipoMoldova

Cititi si: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI. Însemnările din celulă ale Mareșalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

Sursa: Ziaristi Online

Note:


[1] Ediția a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iași, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, București, 2008, p. XXXVIII; cf. și Florian Banu, Între știința istoriei și istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini și umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iași, 1991, p. 224 și urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exercițiu la București (Gh. Buzatu, România și Războiul Mondial din 1939-1945, Iași, 1995, p. 340 și urm.

[6] În 1944-1945, autoritățile de la București, din momentul în care s-a semnat Convenția de Armistițiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-și asume declarații convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie și URSS) și să întreprindă acțiuni concrete pentru depistarea atrocităților de război și a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar și țărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferința Miniștrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declarație semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin și W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proțess nad glavnymy nemețkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România și al doilea război mondial se află în toate cele șapte volume ale colecției, mai ales în vols. 2 și 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecției oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză și franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iași a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentința); vols. 23-24 – indici de documente și persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declarație tripartite semnată de aceiași la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proțess, I, p. 24-25; cf. și Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomația războiului, Constanța, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 și urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, și o Declarație în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei și Franței (apud Niurnbergskii proțess, I, pp.30-37) sau Declarația din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internațional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaționale s-a creat un precedent: judecarea și condamnarea (cu prioritate) a liderilor naziști capturați în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internațional (ibidem, pp. 66-73) și Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspirație internă și externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanității. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă și îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagrația din 1939-1945 și dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluție decât să se supună …”legii internaționale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenția de Armistițiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareșalului Ion Antonescu, ed. a II-a, București, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la București, acceptând întocmai statutul de ocupație și căutând să fie pe placul ocupanților, s-au grăbit să adopte măsuri în consecință, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administrațiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 și 51 relativ la „urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război” sau „urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării” ce urmau a fi deferiți unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duțu, Sub povara Armistițiului – Armata Română în perioada 1944-1947, București, Editura Triconc, 2003, p. 126 și urm.). Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniștri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea și cercetarea a 69 și, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul țării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuți în retragere Mareșalul Ion Antonescu și generalii C. Pantazi, Ilie Șteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ș.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeași zi privind „urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separației puterilor în stat, consacrat – menționează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituției din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, și pe acelea ale neretroactivității legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanță extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casație și Justiție Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici și constituirea completului de judecată – așa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duțu, op. cit., p. 128), funcționând două „Tribunale ale Poporului”, la București și la Cluj. La București, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpați, majoritatea militari și funcționari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiți [drept] criminali de război și vinovați de dezastrul țării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminați Ion Antonescu, Mihai Antonescu și generalii C. Pantazi și C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din București al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentința i-a fost schimbată în muncă silnică pe viață de Înalta Curte de Casație și Justiție (c f. Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziariști care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” și … vinovați de „crime de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război” (cf. Ioan Opriș, Procesul ziariștilor „naționaliști”. 22 mai-4 iunie 1945, București, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 și urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Șeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 grațiat prin decret de N. Ceaușescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, București, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens "scurta biografie”: "VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Pașcani – 5.IX.1986 București) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiția, stabilit la Podul Iloaiei) și Iulia (n. Zierhoffer;învățătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; președintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiției (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), președinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detașat ca membru al Curții Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), șef al Colegiului de Jurisdicție la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor și publicist submediocru sub pseudonimele "Al. Voitin” (cel mai frecvent), "Al. Adamescu”, "Adam Apostol”; decorat cu ordinul "23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanți ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) și Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediția decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deși la un moment dat, care s-a prelungit vreo șase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … "magistrat” (vezi "Procesul” Mareșalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit și documentele au confirmat integral că, la "procesele” loturilor Antonescu (1946) și Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziția celor de "sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediția II-a revizuită și adăugită, București, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu și a colaboratorilor, eds., Raport final, București, Editura Humanitas, 2007, p. 23 și urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, București, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iași, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoșkin, în Europa XXI – Românii între ruși și sovietici, Iași, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iași, 2012, cap. XXV; idem, Mareșalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iași, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, "Procesul” Mareșalului Ion Antonescu, București, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, București, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informații și probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în "Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniță” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareșalului Antonescu), în Istorie și societate, II, București, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 și urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareșalul până la moarte. Memorii, ediție Al. V. Diță și Adrian Pandea, București, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă și asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalților prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerș, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iași, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la București către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 și nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esențială referitoare la această temă: Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (Arhiva), București, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, București, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, "Procesul” Mareșalului Ion Antonescu, București, 1993; Ioan Opriș, Procesul ziariștilor „naționaliști” (22 mai – 4 iunie 1945), București, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului: Armata Română în perioada 1944-1947, București, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică și administrație în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universității, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerș, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iași, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, ediția I, București, Editura Mica Valahie, 2002; ediția a II-a, București, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, București, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniță” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareșalului Antonescu), în Istorie și societate, II, București, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploiești, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), București, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace și război (1940-1944); Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareșal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Pitești, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreț, Dan Botez, Procesul și execuția Mareșalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, București, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sf Gheorghe Codreanu


 

 


Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews