ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Marin Răducă, fost deținut politic timp de 19 de ani, și-a început drumul spre veșnicie în urmă cu 40 de zile, la doar o zi după ce împlinise 99 de ani. În cele ce urmează vă prezentăm gândurile mărturisitorului, redate în cadrul unui interviu realizat în urmă cu trei ani de Mihaela Raluca Tănăseanu de la revista Familia Ortodoxă, căreia îi mulțumim pentru permisiunea preluării materialului plin de miez duhovnicesc.


Cine crede cu adevărat în Hristos, acela și moare pentru Hristos”

 

 

Când îl întânești prima dată, ești izbit de vioiciunea și energia pe care le degajă, dar și de privirea luminoasă și căldura sufletească pe care o răspândește. Discuțiile cu el te fac să te simți ca in fața unui Geronda mult-încercat în luptele cu diavolul. De altfel, Marin Răducă a experimentat aproape douăzeci de ani iadul temințelor comuniste, unde a avut ocazia să-l înfrunte pe satana în chipul torționarilor, dar și să-și conștientizeze propriile patimi și neputințe.

La cei 96 de ani ai săi, Marin Răducă ne împărtășește experiențele sale din perioada detenției, din care putem învăța la rândul nostru cum să devenim „fii ai Luminii” Efeseni 5:8.

 

- Domnule Marin Răducă, ați petrecut nouăsprezece ani în temnițele comuniste. Prima condamnare, la numai 20 de ani, când ați primit doisprezece ani de închisoare, iar cea de-a doua la scurtă vreme, când erați deja căsătorit și soția însărcinată; v-ați întors atunci acasă după aproape opt ani de temniță. Ce a fost pentru dumneavoastră cel mai greu de suportat în anii de detenție?

- În general, pușcăria, pentru că omul e născut să trăiască liber, nu să fie băgat într-o cușcă.

Aveam credință în Dumnezeu, asta ne-a ajutat. Făceam parte din Frățiile de Cruce, și nimeni nu era primit în Frățiile de Cruce dacă nu era cunoscut că are credință în Dumnezeu. Noi aveam, într-adevăr, o pregătire creștină ca toată lumea, dar puțin mai deosebiți, aș putea spune, pentru că se punea accent ca în fiecare duminică și sărbătoare să mergem la biserică, și trebuia să studiem din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Dacă nu aveam aceste elemente de credință din libertate, cred că nu am fi putut să suportăm supliciile la care am fost supuși.

Dar aici suferința ne-a adâncit credința. Aici, când te-ai văzut singur în celulă, fără carte, fără alți prieteni, ai început să te întrebi și mai profund, să te gândești ce e cu tine. Trebuia să ne cunoaștem pe noi înșine și să luptăm împotriva slăbiciunilor noastre: ca simțuri, ca gânduri, ca imaginație. Și cred că este punctul cel mai important în viața unui creștin, ca omul, înainte de toate, să se cunoască pe sine însuși, să caute și să învețe cum să-și stăpânească eul. Față de ceea ce astăzi se face sub egida „Drepturile omului” și se stimulează mai mult simțurile de plăcere, noi căutam să luptăm împotriva acestor simțuri, începând cu gândul – pentru că păcatul mai întâi se împietrește în inimă printr-un gând, care poate să vină de la mine, poate să vină de la diavol. Deci luptam să nu stăm de vorbă cu gândurile, să ne împotrivim, și după ceea să ne rugăm cu „Doamne Iisuse”, adică să ne mutăm gândul de la ideea care s-a înfiripat în minte și să cerem ajutorul lui Dumnezeu, pentru că omul nu poate singur, numai prin voința lui, să biruiască păcatul.

Și de-aici, sigur că în educația noastră era vizată crearea omului nou. Bineînțeles că noi vorbim de crearea unui om nou, dar cum se realizează acest om nou? Omul nou este Hristos, și omul vechi este Adam după ce a căzut în păcat. Iar ca să realizăm acest om nou, trebuie, mai întâi, să scăpăm de gândurile păcătoase, care trebuie înlocuite cu gânduri nepăcătoase. Ăsta este un punct care va trebui să ne urmărească toată viața. De ce trebuie să fim trezvitori toată viața? Pentru că gândurile nu le putem opri, dar ceea ce putem face noi este să le primim sau să nu le primim, putem să stăm de vorbă cu ele sau să le întoarcem spatele. Avem libertatea asta. Omul, în general, când îi vine un gând, stă de vorbă cu el și, dacă îi stârnește plăcerea, luptă chiar să ajungă acolo. Însă Mântuitorul ne învață: „Privegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită” Matei 26:41.

Deci toate strădaniile acestea de înnoire, de lepădare de omul cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou – adică te lepezi de Adam cel vechi și te îmbraci în Adam cel nou, în Hristos – sunt ca să obții viața veșnică. Însă ceea ce vedem noi la tineretul de astăzi este că nu au o preocupare – or, mai întâi, trebuie să crezi, adică să ai un ideal. Care este idealul nostru? Învierea, viața veșnică. Și ce condiții trebuie să îndeplinesc eu ca să ajung acolo? Să mă despătimesc. Înnoirea asta este: omorârea păcatului, lepădarea de sine.

Toate, toate se învârt în jurul lui Hristos, a vieții Lui. Dacă noi nu am fi avut credința în Hristos Dumnezeu, nu am fi putut să trecem prin încercările groaznice prin care am trecut.


Doamne, nu vreau să mă

lepăd de Tine, ajută-mă!”


- Ce gândeați în timpul torturilor?

- Ce gândeam? La rugăciune, atât. N-aveai nici un ajutor; n-aveai mamă, n-aveai tată, n-aveai surori, n-aveai pe nimeni – erai numai tu cu Dumnezeu. Ne rugam la Maica Domnului, la sfinți, la Mântuitorul... „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, apără-mă! Doamne, întărește-mă!”.

Am fost dus, de exemplu, într-o celulă de tortură. Au deschis geamurile – asta era în luna ianuarie, și era un ger afară! – m-au dezbrăcat și m-au băgat acolo. Când am intrat acolo și m-au dezbrăcat, primul gând a fost la Dumnezeu, și-am spus: „Doamne, Tu, Care știi și firele de păr din capul meu și nu pică nici unul fără știrea Ta, Tu știi că sunt aici. Întărește-mă, să nu cad în mâna vrăjmașului, că eu nu vreau să mă lepăd de Tine. Ajută-mă!”. Și, în felul ăsta, prin rugăciune, mi-am zis: „Dacă a trecut un minut, o trece și-al doilea...”, și tot așa, până când am zis: „M-am aclimatizat!”.

Eu am zis așa ca să dau o înțelegere, dar era și Dumnezeu acolo, nu? Că Dumnezeu nu lucrează fără noi, deci trebuie să doresc lucrul acesta. Și bineînțeles că pe ocheanul vizetei mă spionau, vrând să vadă ce fac. Aveam această libertate, puteam să aleg: ori cu Dumnezeu, ori cu satana. Dacă ciocăneam în ușa celulei și ziceam celui care mă spiona să vină ofițerul politic – adică satana – și cădeai în mâinile lui, atunci, după povestirea altora, te ducea în birou, acolo, la el, te servea cu ness, te întreba – ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi știut nimic! –, și te lua așa, cu frumosul, cu frumosul, ca să te aducă la lepădare, înțelegeți? Să te aducă la necredința lor. Și dacă n-ai făcut treaba asta și ai ales voia lui Dumnezeu, e suferință. Și noi instinctual fugim de suferință. Dar ceea ce am constatat, și ceea ce vedem chiar din Sfânta Scriptură, că Sfântul Apostol Petru, atunci când Mântuitorul le spune: „Vedeți că mergem la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mâna cărturarilor și va fi scuipat, batjocorit, răstignit”, atunci Sfântul Apostol Petru Îl trage de-o parte pe Mântuitorul, să nu audă și ceilalți, și zice: „Să nu ți se întâmple Ție una ca asta!”. Și Mântuitorul, ce-i răspunde? „Înapoia mea, satano! Că tu gândești ale lumii!” cf. Matei 16:22-23. Cu o oră înainte, tot aceleiași persoane îi spusese că: „Tu ești Petru și pe această piatră voi clădi Biserica Mea” Matei 16:18. Și iată că din viața Sfinților Apostoli tragem anumite învățăminte, că și ei au fost oameni ca și noi. Schimbarea lor are loc de-abia când harul Duhului Sfânt, sub formele acelea de limbi de foc cf. Fapte 2:3, a venit peste ei, atunci când ei erau în cămara de sus, strânși acolo de frică, ca să se roage. Și ei de-abia de-atunci, cu puterea harului Duhului Sfânt, n-au mai avut comportamentul omului fricos, de-atunci ei erau gata să-și dea chiar și viața pentru Hristos. Așa și noi. Înțelegeți?

Și, ce să vă spun? M-au ținut șase luni de zile acolo, în celula aceea. Și celula asta era lângă o toaletă, și toaleta era cu zidul din afară, și acolo, cum curgea apă, peretele ăla era și înghețat. În prima clipă când m-au băgat acolo, a venit peste mine parcă o întunecare, așa, a minții, când am văzut că mă răscolește frigul și mă pune și să mă dezbrac – că și în temniță era frig, daʼ vedeți că există și iad, daʼ există și talpa iadului! Și prima dată, cu rugăciune, m-am împotrivit și-am spus: „Doamne, Tu, Care le știi pe toate, și Tu știi, știi că eu nu vreau să mă lepăd de Tine, ajută-mă! Maica Domnului...”. În felul ăsta, m-am „aclimatizat”, așa spuneam eu, și m-am obișnuit cu frigul. Și-a trecut o zi, și-a trecut o săptămână, și-a trecut o lună, și-au trecut șase luni. Și de-acolo, de unde eram, din celularul nou, m-au băgat în zarcă, că n-am cedat. Dacă cedam... se foloseau de tine, te făceau omul lor, informator, te băgau prin alte celule – că trebuia să dai dovadă că ești de partea lor – și spuneau: „Vezi, pe persoana respectivă să o întrebi următoarele lucruri și să vezi ce spune”. Asta era treaba celor care cădeau.


Prin Hristos vine harul

Duhului Sfânt și te întărește”


- Au fost și care au căzut dintre dumneavoastră. Cum îi priveați pe cei ce au căzut?

- Ca pe niște trădători. Vedeți, pe parcurs, când treci prin toate chinurile astea, te gândești că au fost niște oameni slabi. Or, la Hristos – ce spune Hristos? „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” Marcu 8:34. A urma lui Hristos, a crede cu adevărat în Hristos înseamnă să te lepezi chiar de propria ta viață, așa cum tot El ne-a învățat, că: „Nu vă temeți de cei ce vă ucid trupul, ci să vă temeți de cei care vă pot ucide și trupul, și sufletul” cf. Matei 10:28. Și de-aceea mulți au murit fără ca să se lepede – dintre frații de cruce, mai ales cei vechi, foarte-foarte puțini. Ceilalți, care au venit mai târziu cu vreo zece ani în pușcărie, aceia au fost mai vulnerabili; și noi, atunci, îi priveam ca pe niște trădători, ca pe niște informatori. Și i-am cunoscut după ce s-au eliberat: unii s-au călugărit, alții și-au revenit prin pocăință... Deci, slăbiciune. Omul are o anumită limită de rezistență.

Dacă vrei cu adevărat ca să mori pentru Hristos, ai ocazie, nu? Vedeți că nu întotdeauna ți se ivește această ocazie. Câți n-am dori, sau câți n-au dorit înainte, cum spune Mântuitorul, să prindă zilele acelea, ca să-L vezi pe Dumnezeu Om, cu Care poți să stai de vorbă? Însă El ne-a lăsat Testament cum să credem, cum să trăim în lumea aceasta, și eu zic așa, că ăsta este lucrul principal: cine crede cu adevărat în Hristos, acela și moare pentru Hristos, și atunci prin Hristos vine harul Duhului Sfânt și te întărește.

Sunt foarte mulți care au fost chinuiți, bătuți – avem exemplul ăsta cu Tache Rodas, când se întâlnește în pușcărie cu unul dintre studenți: „Camaradul meu!”, și ăla îl bătea cu funia în cap, și el, de teamă să nu rămână paralizat, îl ruga: „Nu mă mai bate în cap...”. Și, când s-au întâlnit – poate ați văzut întâlnirea asta între Rodas și torționarul lui pe internet, impresionant... Că doară el nu era din fire pornit spre rău, dar nu a rezistat – și l-a întrebat Rodas: „Îți aduci aminte când te rugam să nu mă mai bați cu funia? Ce te-a determinat?”. Zice: „Eram îndrăcit”. Până la urmă, ce se întâmplă? Torționarul se călugărește, Rodas nu se călugărește! Și ce mărturisește Rodas, când era sub ploaia asta de lovituri? Se ruga la Maica Domnului și nu simțea durerea, deși el era spulberat din punct de vedere fizic. Însuși călăul cel mare, torționarul Țurcanu, a rămas înmărmurit. A fost învins prin rezistența lui Rodas. Dar a întrebat el: „Cum ai putut să reziști?”. Zice Rodas: „Nu simțeam”. Și zice: „Ori de câte ori era cât pe-aci să cedez, atunci se oprea bătaia”. Și el era cu rugăciunea, permanent.


Cuvântul lui Hristos

trebuie trăit”


- În ce momente ați simțit că Dumnezeu vă ajută?

- Dumnezeu ne ajută atunci când ne rugăm la El! Una este când eu mă forțez aici, în libertate, ca să spun rugăciunea cu atenție, să fiu concentrat, să am inima zdrobită și așa mai departe. Acolo, în atmosfera aceea de tortură, inima se roagă cu multă simțire și cu lacrimi, înțelegeți? Și-atunci vine harul lui Dumnezeu și te ajută. Dacă tu dorești lucrul ăsta, și nu-ți atribui că poți tu ceva... Pot eu să spun că pot ceva? Uitați-vă la mine: sunt în al 96-lea an al vieții, nu sufăr, cu toate că m-au ținut în frig. Oamenii care au trăit normal în lumea asta suferă de reumatism și de câte altele. Eu nu sufăr de nimic. Este puterea mea? Nu, totul e să fii sub ascultarea lui Dumnezeu.

Și ajutorul, ăsta e: în primul rând, să fii permanent lipit de Hristos. Nimeni nu te ajută, decât Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat cu libertate, și avem această libertate de a alege: ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul. Dacă ești cu El, și Dumnezeu știe și vede că tu te străduiești să nu păcătuiești, să te rogi, să faci voia Lui, să nu ieși din cuvântul Lui, și duci lupta asta împotriva păcatului și-a răului – vedeți, cu acestea, omul, pe parcurs, își schimbă viața. Nimeni nu s-a născut sfânt, dar cine vrea ca să ajungă la sfințenie, cu harul și cu ajutorul lui Dumnezeu ajunge acolo unde trebuie, și în felul ăsta se capătă învierea, viața veșnică, numai în Dumnezeu, numai în Hristos. Și gândul la El, că El atâtea a pătimit, cum n-a pătimit nici un ucigaș pe lumea asta, torturat cum a fost El torturat. Și El a fost torturat fără a avea păcat, pe câtă vreme oricare dintre noi suntem păcătoși. Noi suntem păcătoși, oricât am căuta noi... Fără mila lui Dumnezeu, nimeni nu se mântuiește. Dar Dumnezeu, în mila Lui, când te vede că tu te străduiești, te nevoiești, așa cum spune Mântuitorul, că „Împărăția Cerurilor se ia cu sila, de la Ioan Botezătorul încoace” cf. Matei 11:12, adică cu străduință. Deci, trebuie să ne străduim. Avem și noi părticica noastră, dar nu că străduința mea mă mântuiește; tot mila lui Dumnezeu e aceea care mă sfințește. Fără asta nu se poate.

Și-ți pui tot felul de întrebări: cum, domnule...? Și ne dă exemplu chiar în Sfânta Scriptură, că vedem că au ajuns la sfințenie tâlhari, desfrânate, și te-ntrebi: cum? Și noi nu suntem nici reci, nici calzi, de aceea spune Mântuitorul că ne scuipă afară din gură cf. Apocalipsa 3:16, că nu suntem nici reci, nici calzi, suntem în starea asta de ambiguitate. Avem impresia că suntem ucenici și credem în Hristos, dar prin faptele noastre dovedim contrariul. Cuvântul lui Hristos trebuie trăit.

Și omul nu-și dă seama de ce simte, că ești într-o permanentă bucurie sufletească. Îi aud pe oameni că sunt frământați – și sunt oameni care au preocupări duhovnicești, dar nu știu să lupte cu păcatul. Pentru că, în clipa în care ai ajuns de te-ai curățit, atunci harul lui Dumnezeu lucrează împreună cu tine, dacă voiești. Că dacă omului i-a dat Dumnezeu voia liberă, înseamnă că trebuie să voiesc; nu că prin voința mea aș face eu ceva. Fără harul lui Dumnezeu sunt nimic. Și pentru asta îți trebuie strădanie, trezvie, o permanentă luare-aminte la tine însuți – așa se ajunge la Hristos. Să ai permanent, pe cât se poate, gândul la El. Și cum pot să am eu gândul la El? Prin rugăciune, prin „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!” „Maica Domnului, ajută-mă!” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”.

Aici e toată cheia: nu-ți lăsa mintea să vagabondeze pe unde vrea ea. Mintea trebuie strunită și condusă acolo unde vreau eu. Că dacă mă las așa, în voia soartei, se plimbă mintea prin toate lacurile murdărite. Dar dacă îi dau eu de lucru minții, adică o stăpânesc eu, nu mă las eu dus după ce vrea ea, rămân cu Hristos. Trebuie nevoință și ascultare de poruncile Lui, și asta nu e imposibil. Nu e imposibil.

Pe mine la început asta mă frământa, cum să fiu eu atent permanent la mine însumi. Păi, vezi că-ți vine un gând sub formă de păcat. Dar gândul nu e nici păcat și nu e nici virtute, depinde de-aici, de la libertatea mea, dacă eu vreau să-l lucrez, să-l primesc, să stau de vorbă cu el. Și Sfinții Părinți, ce spun: nu sta de vorbă cu el, taie-l, întoarce-ți gândul la Hristos, la rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Așa se ajunge la viața veșnică. Or, astăzi tineretul este preocupat de grija zilei de mâine, de întreținerea vieții, și pentru asta face toate păcatele și toate compromisurile. Dar Mântuitorul, ce spune? „Nu vă gândiți la ziua de mâine, ajunge zilei necazul ei” cf. Matei 6:34. Deci, mai întâi – nu spune să nu faceți și celelalte – mai întâi caut Împărăția Cerurilor „și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” Matei 6:33.


- Domnule Marin Răducă, ne-ați vorbit cu multă însuflețire despre dragostea lui Hristos. Dar ne uităm la noi și vedem că suntem morți duhovnicește. Cum să deșteptăm în noi acest dor după Dumnezeu?

- Prin evlavie și, mai ales, prin mama. Cum au ajuns sfinții sfinți? Prin mamele lor, prin bunicile lor. Sigur că dumneavoastră ați apucat niște timpuri de necredință, când credința era sub altă formă, interzisă, adică nu se mai făcea educație creștină, și ați trăit într-o anumită mentalitate, mai mult spre materie, nu spre duh. Dar o mamă dinainte – care și ea, la rândul ei a primit de la părinții ei educația asta –, ea, când se ruga, se punea acolo, în fața icoanei, își lua și copilul lângă ea la rugăciune, și copilul, chiar dacă uită, la un moment dat își aduce aminte ce făcea mama. Și, în felul acesta, nu eu sunt acela care fac ceva, ci vine harul Duhului Sfânt prin rugăciune și face. 

Suntem purtători de Hristos de la Botez, dar noi L-am lăsat pe Hristos singur, și El așteaptă cu multă răbdare, nu ne forțează, deși dorește ca și ultimul păcătos să fie acolo unde este El, adică în Ceruri, în Împărăția Tatălui, în Rai. Avem atâtea exemple... A lăsat cele nouăzeci și nouă de oi care Îl ascultau, și Mântuitorul a plecat după aceea care rătăcise de la viața duhovnicească. Iubirea lui Dumnezeu! Vedeți până unde merge? Le lasă pe cele nouăzeci și nouă drepte și fuge după celălalt, care-i păcătos! 

Și așa ne răspunde la toți cei care suntem dintre tâlhari. Că cine-i primul om care intră în Rai? A intrat un drept? Nu, un tâlhar. Așa a aranjat divinitatea, că L-au răstignit între doi tâlhari. Și un tâlhar, ce-i spunea Mântuitorului? Îl înfrunta: „Dacă ești Tu cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă-Te jos de pe cruce și dă-ne și pe noi jos, și vom crede în Tine!”. Celălalt, ce-i spunea? „Mă, nu ți-e oarecum rușine? Că noi suntem aici pentru faptele noastre rele, avem crime de nu le știm numărul, dar El e nevinovat, El n-a făcut nici un păcat și este răstignit ca și noi, tâlharii”. „Amin, amin zic ție”, zice Mântuitorul, „că astăzi” – nu mâine! – „astăzi vei fi cu Mine în Rai”Luca 23:43. Deci, primul om intrat în Rai este un tâlhar. Vedeți până unde pătrunde mila lui Dumnezeu? Numai un strop de milă... 

Și ce le spune Mântuitorul preoților și cărturarilor de-atunci? Că „vameșii și păcătoșii vor intra înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” cf. Matei 21:31. „Voi, care propovăduiți pe Dumnezeu, voi sunteți vicleni, răstălmăciți cuvântul lui Dumnezeu”. Și uite-așa, omul să nu se dezlipească de Sfânta Scriptură, pentru că îi va ajuta foarte mult. Ce este, în fond, Sfânta Scriptură? Este viața Mântuitorului. Și, într-un cuvânt, ca să sintetizezi toată Scriptura, ce spune Mântuitorul? „Fiți sfinți, că Dumnezeu sfânt este” cf. 1 Petru 1:16. Asta urmărește: să fim sfinți. Asta ne învață Sfânta Scriptură.


Moartea este o simplă trecere 

de la o formă de viață la cealaltă”


- Și totuși, foarte mulți suntem bolnavi sufletește. Spun Părinții că „Biserica este un spital duhovnicesc”. Cum vedeți acest lucru?

- Așa ar trebui, să fie un spital. Și a fost. Dar acum, ce să vă spun... nu mai avem duhovnicii care au fost odată. Astăzi, dacă te duci să te spovedești și spui păcatele, preotul este binevoitor și te dezleagă, conform atribuțiilor pe care le are. L-am întrebat pe un preot, și zice: „Noi astăzi nu mai suntem duhovnici”. Zic: „Dar ce sunteți?” „Dezlegători de păcate!”. Lumea zice: „Măi, este un duhovnic acolo extraordinar!”. Păi, nu-i suficient ca unui penitent să-i spui: „Să faci acatistul cutare, paraclisul cutare...”, fără să-l sfătuiești cumsă scape de păcat, pentru că el vine permanent cu păcatul respectiv, pe care-l repetă mereu. Trebuie să-l înveți cum să se tămăduiască. 

Vedeți că este această părticică a noastră de conlucrare. Lucrătorul, într-adevăr, este Dumnezeu, dar conlucrătorul sunt eu, omul, deci trebuie să vreau eu să mă schimb – nu că cineva, gata, mă iartă, mă dezleagă. Dumnezeu mă iartă, dar de-aici, de când am ieșit de sub patrafir, eu am intrat în lumea asta a păcatului, și am simțurile mele în continuare vii, înclinate spre plăceri. Or, un duhovnic adevărat trebuie să-l învețe de-aici, de la stările astea, nu să lupte cu păcatul, că e greu să lupți cu păcatul, ci să lupte cu cauzelepăcatului, adică să nu lase gândurile să ajungă păcat. Deci, pe penitent, indiferent că este tânăr sau bătrân, trebuie să-l înveți lucrurile astea de căpătâi: în lupta ta ești tu cu tine însuți, pentru că numai tu știi ce este în tine, care-i păcatul care te stăpânește. 

Păcatul cel mai mare este acela care te stăpânește, și de ăla trebuie să scapi. Și cum să scap eu? Păi, mai întâi trebuie să știu cum se formează. Păcatul are anumite trepte ca să ajungă păcat: de la ispitire, de la „momeală” – și aici intervine „eu”-l meu, libertatea mea de a sta de vorbă cu el sau de a-l tăia, de a-l îndepărta, de a-i întoarce spatele, de-a mă ruga, de a-mi muta mintea de unde vrea să mă ducă „momeala” asta păcătoasă. Îmi mut mintea imediat la Hristos și-I cer ajutorul, pentru că eu atât am putere, numai să mă împotrivesc. Dar ca să fiu vindecat e rugăciunea, e harul Duhului Sfânt care vine în noi.

Această permanentă luptă care se duce între om și „momeală” ține toată viața. Toată viața trebuie să fii treaz – dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu concentrat, să văd când îmi vine nu-știu-ce gând sau „momeală”. Nu! Acestea vin și pleacă. Dar depinde dacă eu îl opresc. Vedeți că astăzi noi ar trebui să fim mai credincioși decât primii creștini. Și de ce este invers? Și de ce noi, care avem mai multe posibilități – avem experiența Sfinților Părinți, avem biserica, avem cărți de tot felul, avem Biblii și tot felul de îndreptare – de ce nu ne stă mintea și inima la lucrurile astea? Trebuie să fie cineva care să te îndrume, trebuie să fie cineva care să te aibă sub observație, că tu, fiind începător, nu știi cum să reacționezi ca să nu cazi în păcat. Și, chiar și atunci când ai scăpat de păcat și ai ajuns la desăvârșire, ce vedem noi la Sfinții Părinți? Chiar atunci când ei erau să plece în lumea cealaltă, când ucenicii se duceau și ziceau: „Cu cine stai de vorbă?” „Cu îngerii.” „Și ce spun?” „Păi, au venit ca să mă ia.” „Și tu ce-ai spus?” „Am spus că să mai mă lase.” „De ce?” „Păi, să mă mai pocăiesc.” „Dar, avvo, tu mai ai nevoie de pocăință?...” „O, eu nici început bun n-am pus îndreptării mele!”. Vedeți, noi cu comorile astea duhovnicești pe care le avem nu ne mântuim. De ce? Pentru că nu mai credem. Că, dacă am crede, am face lucrurile care ne învață Dumnezeu-Omul, Mântuitorul.

Ceilalți nu știau prea multe, și totuși aceia ajungeau la sfințenie mult mai repede. De ce? E mediul, societatea în care te învârți – vedeți că noi ne lipim de prietenii pe care îi avem, ca și copilul, de aceea trebuie supravegheat, că el, de curiozitate, multe lucruri face, că-l învață ăla care-i arată păcatul. Ce să mai spunem noi astăzi? Te îngrozești! Profesori din toate domeniile, preoți... Vedeți cum e păcatul? Că nu contează ce ești, ce funcție ai, că ești din cadrul Bisericii sau din cadrul universitar, nu! Păcatul își face loc în oricine, nu iartă pe nimeni. De ce? Pentru că n-are treabă cu Hristos. În loc să-L caute pe Hristos, în loc să spună: „Ce-i cu mine aici, măi?”. Păi Dumnezeu ne-a dat viața asta trecătoare ca s-o câștigăm pe cealaltă, care este veșnică, netrecătoare. „Eh! Suntem muritori și, ca atare, să mâncăm, să bem, să ne satisfacem toate instinctele astea trupești!”. Dar duc astea la ceva bun? Vedem că se smintesc și la minte, capătă tot felul de boli trupești și așa mai departe. Pe câtă vreme viața în Hristos te duce la fericire, la nemurire, la veșnicie.

Noi rațional zicem că avem un anumit timp, că trăim până la o anumită vârstă și apoi murim. Eu nu simt că trebuie să mor, înțelegeți? Eu încă n-am realizat, deși Sfinții Părinți spun că trebuie să te gândești la moarte. Eu nu mă gândesc la moarte, pentru că consider moartea o simplă trecere de la o formă de viața la cealaltă, pe care noi nu o cunoaștem.


Rugăciunea fără trezvie 

nu ajunge la Dumnezeu”


- În ce măsură pocăința ne ajută să ne vindecăm de patimi?

- Păi pocăința, mai întâi trebuie să înțelegem ce e cuvântul ăsta, pocăința. Ce e pocăința? Prima dată a spus-o Sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” Matei 3:2. Și Mântuitorul, ce spune? Același lucru: „Pocăiți-vă!”Matei 4:17. Dar noi ne întrebăm: ce e pocăința? Noi credem că pocăința e un regret față de păcatele pe care le-am săvârșit. Da, daʼ nu-i întreagă! Întreagă vine de la cuvântul ăsta grecesc,metanoia: schimbă-ți mintea! Adică, cum să-mi schimb mintea? Nu, nu mintea trebuie schimbată, ci felul de-a gândi, asta trebuie schimbat. Adică trebuie să mă înnoiesc și, pentru înnoirea mea, pentru transformarea vieții mele în viața lui Hristos, am nevoie de această priveghere asupra mea. Eu, ăsta care vreau să cuprind totul, să am „mintea lui Hristos” I Corinteni 2:16, să fiu jertfelnic, dăruitor, plin de dragoste, pentru aceea trebuie să fiu trezvitor, atent la viața mea lăuntrică, să nu mă las captivat de plăcerile lumii. 

Dar, ca să duci lupta asta, mai întâi trebuie să crezi în Dumnezeu, trebuie să crezi că Hristos este cu adevărat Om și cu adevărat Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea ca noi să fim asemenea Lui, El ne-a creat pe noi după chipul și după asemănarea Lui – însă de la chippână la asemănareavem de dus această luptă cu noi înșine. Și asta-i pocăința, adică a nu mai săvârși păcat.

- Cum să deosebim pocăința de deznădejde?

- În primul rând, pocăința nu te duce la deznădejde. Omul, ca să se pocăiască, trebuie să se ducă la un duhovnic, să-și facă un examen al vieții lui și să scape de povara asta a păcatelor. Și el, de-aici, după ce și-a mărturisit toate păcatele, deci a fost iertat, începe o viață nouă în Hristos. 

De-asta am spus că duhovnicii de azi nu sunt cu adevărat duhovnici, că ei înșiși nu sunt vindecați. Du-te la un asemenea preot care e rob păcatului. Nu? Mai întâi trebuie să fii transformat tu, ca preot, să ai experiența asta duhovnicească a lepădării de păcat ca să știi cum se duce lupta asta. Asta trebuie învățat. De aici începe totul, de la „momeala” asta, de la gândul care trebuie respins și cerut ajutorul lui Dumnezeu, că în gândul ăsta, în „momeala” asta, aici e rădăcina. Și dacă am eliminat rădăcina, mai ajunge „momeala” la păcat? Nu, că trebuie să treacă prin anumite trepte ca să ajungă la păcat. Or, dacă din clipa când sunt ispitit, eu o tai, deci nu stau de vorbă cu ea, și cer ajutorul numelui lui Hristos, sunt absolvit. 

Duhul diavolului, ce caută? Să mă atragă spre plăcere, spre lucrul rău. Eu trebuie să-mi mut mintea de aici, de unde vrea el să mă ducă, la Hristos. Și la Hristos, cum ajung? Care-i legătura mea omenească cu Dumnezeu? E rugăciunea, e tocmai puntea asta. De-aceea rugăciunea e cea mai importantă. Dar rugăciunea fără trezvie nu ajunge la Dumnezeu.


Vrei ca să fii un om liber? 

Caută și schimbă-ți viața”


- Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre rolul spovedaniei și al împărtășăniei în viața omului de astăzi.

- Păi viața omului de astăzi trebuie să fie ca și a omului din primele veacuri ale creștinismului. Asta ar trebui; însă lumea, în general, e indiferentă. Am întâlnit și oameni care mi se plângau: „Nu pot să dorm noaptea”. Și le-am spus așa: „Vă rugați seara, înainte de-a vă culca?” „Ei, eu nu cred în astea! Eu nu-am treabă cu astea!”. „Dacă n-ai treabă cu astea, are treabă diavolul cu dumneata. Mata ești un om nefericit, ai probleme...” – și câte boli nu are în el, câte frământări! „Vrei ca să fii un om liber? Caută și schimbă-ți viața”. Daʼ el, ce făcea? Se ducea în parc, aici, la Copou, că avea preocupări de plăceri, se uita după femei, deși era căsătorit și avea femeie. 

Așa că, dacă vrei să te vindeci, mai întâi trebuie spovedanie – dar nu înseamnă că mă duc, mă spovedesc și numaidecât mă și împărtășesc, că depinde de preot, să vadă ce păcate ai săvârșit, ce păcat te stăpânește, și el, când constată că ai scăpat de păcatul care te stăpânește, te și împărtășește. Și, cum v-am spus, nu e totul spovedania. Mă spovedesc, dar eu nu cunosc. Trebuie să fiu informat – mai întâi informație, și după aceea formație. Dar dacă eu nu sunt informat? Atunci nu pot nici să mă formez. Or, preotul ce-i spune la spovedanie? „Fă acatistul, sau zi de nu-știu-câte ori Tatăl nostru” și așa mai departe. Da, daʼ nu-i completă treaba, singură rugăciunea nu te sfințește. Păi de ce nu te sfințește? Pentru că n-ai nici o legătură tu cu Hristosul Care este în tine. Tu, în loc să stai de vorbă cu Hristos, tu stai de vorbă cu păcatul. Aici e cheia: cum să mă lupt să scap de păcat, cum să mă despătimesc.

- Dumneavoastră cum vă simțiți după ce vă împărtășiți cu Trupul și Sângele Mântuitorului?

- Cum să mă simt? Mă simt bine. Ca și-acum: am o stare sufletească de bucurie, nu numai atunci când mă împărtășesc. Și, după stările în care omul se află, își dă seama de cine-i stăpânit. Că Dumnezeu e bucurie, e pace, e liniște – și, dacă eu am pace și liniște, sunt un om fericit. Dar dacă sunt un om frământat... Și auzi că: „Roagă-te, fă cutare, citește nu-știu-ce”, dar omul vede că n-are nici o schimbare. Învață-l cum să lupte cu păcatul! Aici e miezul cu adevărat. Pentru că nu există altă formă de scăpare fără participarea mea. E bună rugăciunea, dar ca să te rogi cu adevărat trebuie să te gândești la cuvintele pe care le spui, să nu te lași furat de alte gânduri.

- Dar e greu să nu ne lăsăm furați de alte gânduri...

- Sfințenia nu vine peste noapte, să știți! Trebuie să perseverezi, aici e cheia. Mi-a zburat gândul? Adu-l înapoi, adu-l înapoi, fii conștient, nu te lăsa furat de el și să te ducă pe coclauri. Adu-l înapoi imediat. Și exersând treaba asta, ajungi la liniște, la pace. Stai de vorbă cu Hristos.


Toate din dragoste să le facem”


- Sfinții Părinți ne îndeamnă să rostim cât mai mult Rugăciunea inimii. Ce ne puteți spune despre foloasele acestei rugăciuni pentru omul contemporan?

- Să-și mențină omul prezența lui Dumnezeu în el, asta-i rugăciunea. Și, dacă ai mintea nedezlipită de Hristos toată viața, atunci vei fi înmormântat cu Hristos și vei învia tot cu Hristos. Asta-i Rugăciunea inimii, adică a-ți stăpâni mintea din vagabondaj. Și Rugăciunea inimii pot s-o spun în gând, cu inima, nu-i neapărat că trebuie s-o spun tare. A, până se obișnuiește urechea și mă obișnuiesc eu cu ea, pot s-o spun și tare, dar tare o spun unde sunt singur, ca să nu creadă lumea că vorbesc de unul singur.

- Deci orice om poate practica această rugăciune? Nu există pericolul înșelării de la diavol?

- Nu există nici o înșelăciune. Știți ce spun Sfinții Părinți în legătură cu înșelăciunea asta? Este la cei care se forțează – că există, într-adevăr, și forma asta de rugăciune a inimii prin sforțare, prin inspirație și expirație și, prin inspirația asta, cauți să te concentrezi ca inima să te doară. Astea sunt lucruri artificiale, nu e ceva duhovnicesc. Și de aceea spun Părinții că la astfel de sforțări trebuie să ai duhovnicul, să te supravegheze, pentru că în primul rând îți îmbolnăvești inima. 

Pe Dumnezeu nu trebuie să-L iubim forțat, pe Dumnezeu trebuie să-L iubim pentru că El S-a lăsat răstignit din dragoste pentru noi, să ne mântuiască, și a ținut cu tot dinadinsul ca „acolo unde sunt Eu să fiți și voi”cf. Ioan 14:3, deci să fie împreună cu noi și în lumea cealaltă. Deci nu trebuie nimic forțat: din dragoste toate să le facem.

- Care sunt foloasele rugăciunii spuse din inimă și nu doar rostite cu gura, fără simțire?

- Mai întâi trebuie să ajungi la simțire, nu? Și cum ajung eu la simțire? Prin iubire. Și cum să-L iubesc eu pe Dumnezeu, pe Hristos? Păi, cunoscându-I viața. Ce a făcut El? El a venit, a coborât din Ceruri, S-a lăsat răstignit de făptura Lui, S-a lăsat omorât, batjocorit, ca eu să scap de păcat, să ajung așa cum m-a creat El. Dumnezeu nu ne-a creat cu păcat; păcatul a venit de la cădere, de la neascultare, în Adam. Și, chiar dacă a căzut, vedem că Dumnezeu Și-a revărsat mila față de omul ăsta, care e pământ. Mila Lui... 

De-aici vine simțirea și dragostea, de la ce-a făcut Hristos pentru mine. Nu vine din cer și nu vine nici din rugăciune, că spui că te rogi, te rogi, te rogi. Dar tu, când te rogi, trebuie să fii atent la El, să-L iubești și să vrei să fii nedezlipit de El. Pentru că, dacă eu vreau să fiu ascultat de Dumnezeu, atunci trebuie și eu să ascult de El. Și cum ascult eu de El, că El nu este aici? Așa zicem noi, deși El spune că „Sunt cu voi în toate veacurile” cf. Matei 28:20. În fiecare zi, El este cu noi. 

Deci toate întrebările astea: cum să-L iubesc, cum să mă rog, cum să-mi găsesc starea asta... Trebuie să mă informez, trebuie să caut, trebuie să văd cum au trăit, cum au gândit înaintașii mei, cum au ajuns aceia sfinți, mai ales că, auzi, din desfrânați și tâlhari au ajuns sfinți! Ați văzut că nu există păcat ca Dumnezeu să nu-l ierte, și de aceea pocăința este cea mai mare taină a creștinismului. Că, oricât ai păcătui, Dumnezeu te iartă – dar cu ce condiție? Ca tu să te întorci cu fața la Dumnezeu și să nu mai păcătuiești.

 

 

Preluat din Familia Ortodoxă

Fotografii de Cristina Nichituș Roncea de la lansarea Albumului DUHOVNICUL - 100 de ani cu Părintele Justin, Editura Doxologia, Iași, 2019

 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews