„Noaptea demnitarilor” este un termen folosit în istoriografia română pentru a desemna un val de arestări care au avut loc în noaptea de 5/6 mai 1950. Regimul comunist a arestat în cadrul acestei operațiuni concertate un lot de foști înalți demnitari români, printre care prim-miniștri, miniștri, secretari de stat. 

"Martirii Basarabiei vor fi și martirii neamului românesc.
 
Ion Pelivan a fost unul din cei mai mari luptători pentru Unirea Basarabiei. El este marele martir al Basarabiei; este un martir al neamului românesc. Să‑i fie pomenirea în veci!”, afirma tot atunci Grigore Filip – Lupu, profesor, citat în volumul amintit, "Ion Gh. Pelivan – tribun al Basarabiei", lucrare îngrijită de profesorul Nicolae P. Nitreanu, vol. I. Scrieri, București, 1983. Pentru a înțelege mai bine cadrul operațiunii de exterminare a elitelor românești de către ocupantul sovietic, redăm din studiul introductiv al volumului "Ioan Pelivan – Parinte al Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia”, realizat de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei și Gheorghe Negru:

„Printr‑o singură operațiune de amploare, pregătită și desfășurată minuțios, cu concursul direct al Partidului Comunist din România aflat la putere, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, organele de securitate, dirijate din umbră de consilierii sovietici, au arestat cca 90 de persoane, calificate, în limbajul oficial (politic) de moment, ca „foști miniștri și înalți funcționari de stat în guvernele burgheze ale României, activiști importanți ai partidelor reacționare”. Conform prevederilor Decretului nr. 6/1950, emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale la 14 ianuarie 1950, în unitățile de muncă recent înființate urmau a fi încadrați toți „acei care prin faptele și manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară România, precum și acei care în același mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie infracțiuni”1 (1 Claudiu Secașiu, Noaptea demnitarilor. Contribuții privind distrugerea elitei politice românești, în „Analele Sighet”, Nr. 6: Anul 1948 – instituționalizarea comunismului, Fundația Academia Civică, București, 1998, p. 899). Deși decretul se referea la activitățile curente ale eventualilor „delincvenți”, în realitate, el a fost aplicat pentru „pedepsirea” activităților foștilor demnitari, conferindu‑i‑se astfel un caracter retroactiv.

Printre cei arestați în „noaptea demnitarilor” au fost și oameni politici originari din Basarabia, care au participat nemijlocit la Unirea, în 1918, a provinciei dintre Prut și Nistru cu România, iar mai apoi, au jucat un rol de seamă în istoria țării.  Pantelimon Halippa – publicist și om politic, vicepreședinte (1917) și președinte (1918) al Sfatului Țării, ministru al Basarabiei în mai multe guverne (1919‑1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1927, 1929‑1930), ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru de stat (1932, 1933), deputat și senator (1918‑1934), membru‑corespondent al Academiei Române; Ioan Pelivan, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău (1917‑1918), director general (ministru) de Externe în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldovenești (1917‑1918), ministru al Justiției (1919‑1920), delegat al României la Conferința de Pace de la Paris (1919‑1920), deputat și senator; pe Daniel Ciugureanu, deputat în Sfatul Țării (1917‑1918), președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești (1918), ministru al Basarabiei în câteva guverne ale României, deputat și senator; pe general de Corp de Armată Ioan Rășcanu, comandant de brigadă în lupta de la Mărășești, ministru de Război (1918‑1921), ministru de stat (1927, 1931‑1932), deputat și senator, primar de București (1942‑1944). În cadrul aceleiași operațiuni, urma să fie reținut și Anton Crihan, la fel fost deputat în Sfatul Țării (1917‑1918), ministru al Agriculturii în guvernul Republicii Democratice Moldovenești (1918). Grupul de agenți venit să‑l aresteze nu l‑a fost găsit la domiciliul indicat. Precaut din fire, la acea dată, Anton Crihan, reușise să părăsească România. Pentru aceste personalități – oamenii‑simbol ai Basarabiei interbelice – idealul unității naționale în cadrul statului național român a fost scopul suprem al vieții și a activității lor.

Uciși pe capete

Dintre politicienii basarabeni arestați în „noaptea demnitarilor”, cu siguranță la comanda organelor represive sovietice, doar Pantelimon Halippa a supraviețuit regimului de detenție, ceilalți trei – Ioan Pelivan, Ioan Rășcanu și Daniel Ciugureanu – și‑au găsit tragicul sfârșit în închisoarea de la Sighet. De fapt, ultimul a murit chiar a doua zi după arest, în timp ce era transportat spre penitenciar.

Pentru a se da o notă de „legalitate” formală măsurilor ce urmau a fi întreprinse, în ajunul arestării, la 5 mai 1950, Direcțiunea Generală a Securității Poporului trimitea o adresă către Parchetul Tribunalului Militar Regional II București, prin care se solicita „aprobarea efectuării unei percheziții domiciliare numitului Pelivan Ioan din București, str. Caragiale, Corp A, Nr. 7, Ap. 2, unde suntem informați că se găsesc materiale ce intreresează ordinea și securitatea poporului”2 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 5). Organele de Securitate au întocmit apoi un proces verbal în care se arăta că o echipă de agenți s‑a deplasat „la fața locului, unde am găsit prezent pe Dl. Pelivan Ioan, după ce i‑am pus în vedere calitatea și scopul vizitei noastre, am procedat la percheziționarea locuinței, rezultatul fiind pozitiv. S‑au ridicat cărți, mai multe notițe și niște acte arse”3 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 6).

Percheziționarea locuinței, urmată de arestarea lui Ioan Pelivan, au avut loc în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În acele momente, în casa din București, str. I.L. Caragiale nr. 7, se mai aflau soția Maria Pelivan și Nadia Perju‑Mardale, fiica adoptivă a lui Ioan Pelivan, născută în 1919, care își amintește: „… la ora 3. 00, au venit de la securitate să‑l caute pe Ioan Pelivan. Casa în care locuiau era veche, avea ușa de sticlă și cu gratii. Băteau în geam așa de tare că ușa bubuia de lovituri. Ne‑am uitat prin geamul ușii și am văzut trei civili cu pistoale. Tăticul era treaz. Mi‑a dat două dosare să le ascund. Le‑am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m‑am dus să deschid ușa. „Vizitatorii” nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziționare. Când securiștii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s‑a făcut rău, fiind nevoit să se așeze într‑un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m‑am apropiat de el. A cerut un ceai. M‑am dus să fac ceai. Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I‑am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani și era cam bolnav. Securiștii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declarație, după care acțiune va reveni”4 (4 Eugenia Danu, "Amănunte mai puțin cunoscute despre viața unui basarabean cunoscut” în ziarul „Țara”, Chișinău, 14 aprilie 2000, p. 6.). De atunci, însă, nimeni din familie nu l‑a mai văzut și foarte puțini au știut unde cu adevărat s‑a aflat marele patriot, care a fost soarta lui de după arest.

E ușor de presupus că arestul nu a fost ceva neașteptat pentru Ioan Pelivan. Urmărind evoluția evenimentelor ce se desfășurau în România și în lume în aceea perioadă, vechiul și experimentatul luptător național era conștient că noile autorități aservite sovieticilor nu‑l vor cruța.

Modul cum s‑a desfășurat operația de ridicare abuzivă a foștilor demnitari este descris de istoricul Ion Nistor, unul dintre puținii supraviețuitori ai închisorii de la Sighet și care o anumită perioadă de timp a stat în aceeași celulă cu Ioan Pelivan: „În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 am fost trezit din somn de nevastă‑mea, care‑mi vestea că cineva bate la ușă. Am sărit din pat și ajungând la ușă am întrebat: „Cine bate?” Mi s‑a răspuns: „Poliția”. Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar și nepoata mea Ileana. Nevastă‑mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul din agenții poliției îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la prefectura poliției pentru informații, somându‑mă să mă îmbrac imediat și să‑l urmez. Au urmat somațiuni, îmbrăcându‑mă în grabă. Nu mi s‑a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas‑bun de la soția mea și de la nepoți, care priveau cu groază ridicarea mea. Doi dintre agenți mă luară între ei și mă conduseră afară, spunându‑mi să fiu om de înțeles și să nu strig. Ieșind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aștepta o mașină. Am fost împins în mașină și așezat între cei doi agenți dintre care unul îmi ordonă să‑mi leg ochii. Am scos batista din buzunar și m‑am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcția poliției.

Mașina s‑a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi‑au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce o să fiu introdus într‑un birou. Acolo mi‑au luat ochelarii de la ochi și am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenții ce ne însoțiseră, după ce aceiași vorbiră la telefon cu agenții rămași în locuința mea pentru percheziție.

Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându‑se într‑un registru, pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva și mă somă să depun pe masă portmoneul ce‑l aveam la mine cu bancnota de o mie de lei; inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte nu aveam cu mine; mi‑au ordonat să‑mi desfac cravata și șireturile de la pantofi, pe care le‑au luat în seamă și le‑au trecut în registrul din fața mea. După împlinirea acestor triste formalități, a chemat un om de serviciu și m‑a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să‑mi țin gura și mă conduse într‑o sală mare cu lăiți de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine apărură în sală, după scurte intervale, toți foștii miniștri și subsecretari din guvernele burgheze, care se aflau în București, așa că odată ce se făcu ziua, sala era plină de deținuți. Îi cunoșteam pe toți, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alături se găsea o a doua sală plină de foștii înalți demnitari militari și  administrativi”5 (5 Vezi: Ion Nistor, Note autobiografice. Amintiri din închisoare, în „Cugetul”, Revistă de istorie și cultură, nr. 3 (35), 2007, p. 16).

Bătrânul și încercatul luptător era pus la grea încercare, nu era la prima sa „întrevedere” cu așa‑zisele organe de drept, de fapt cu organele represive. În îndelungata sa activitate (luptă) pentru dezrobirea socială și națională a avut nefericitul prilej să cunoască, în câteva rânduri, „ospitalitatea” temnițelor țariste. Pentru prima oară a fost arestat încă în anii de studenție, în februarie 1902, și întemnițat la închisoarea din Dorpat, apoi transferat la cea din Wenden (ambele din Estonia), pentru organizarea Pământeniei (asociației) studenților basarabeni, care își făceau studiile universitare în această localitate din inima Imperiului Rus, fiind învinuit de delict împotriva statului (art. 250, Codul penal rus), manifestat prin organizarea unei societăți ilegale și revoluționare, prin propaganda politică cu scop de a distruge regimul legal și prin tendințe de separatism moldovenesc 6 (6 Vezi: Alexandru I. Oatul, Amintiri despre Pământenia basarabeană din Dorpat, loc. cit., p. 29‑34; Pan Halippa, Amintiri de la Dorpat, loc. cit., p. 35; ambele materiale au fost reluate în „Cugetul”, Revistă de istorie și cultură, 2005, nr. 2 (26), p. 3‑6; Gheorghe Chicu, Pământenia basarabeană din Dorpat (1900‑1902), în „Viața Basarabiei”, 1936, nr. 7‑8, p. 109‑127). Curtea de Apel din Petrograd, negăsind suficiente probe pentru darea în judecată, a clasat dosarul. Dar „stagiul” de circa un an făcut în temnițele țariste nu a trecut fără consecințe pentru tânărul luptător pentru cauza moldovenească. Revenit în Basarabia, la începutul lui octombrie 1903, din nou este arestat. Deținut câteva săptămâni în pușcăria din Chișinău, este exilat în nordul Rusiei. Trimis pe etapă, în drum, a trecut prin închisorile centrale ale Imperiului: la Kiev s‑a „hodinit” o zi și o noapte, în închisoarea Butârki din Moscova a stat 14 zile, închisoarea din Iaroslav l‑a „găzduit” o zi, cea din Vologda – o săptămână, astfel, ajungând la Arhanghelsk pe la jumătatea lui decembrie, unde este încarcerat vremelnic, pentru ca peste o săptămână să fie trimis la punctul cel mai nordic al guberniei, în orașul Mezen7 (7 Pan Halippa, Publicistică, editor și studiu introductiv de Iurie Colesnic, Fundația Culturală Română, București, Editura „Museum”, Chișinău, 2001, p. 43‑45). Acestea au fost, să zicem așa metaforic, „păcatele tinereții” lui Ioan Pelivan, acum, la bătrânețe îi era dat să cunoască și nivelul de ospitalitate a închisorii „de acasă”, să facă diferența dintre statutul de ocnaș în pușcăriile țariste și cel de deținut politic în pușcăria comunistă din propria țară.Într‑o notă informativă întocmită de către consilierii sovietici aflați la București, imediat după operația de arestare a foștilor demnitari români, și expediată ministrului Securității de la Moscova, referitor la Ioan Pelivan se menționa: „Între 1941-1944, ministru al Justiției; l‑a sprijinit activ pe Antonescu”, informație, care, deși nu corespundea adevărului, avea semnificația de adevărat cap de acuzare8. Este important să menționăm, că spre deosebire de mulți lideri basarabeni, Ioan Pelivan, după ce și‑a văzut realizat visul, adică Unirea Basarabiei cu România, nu a mai desfășurat activitate politică. După unele tentative de angajare în structurile politice naționale, se retrage din viața politică.

Familia, aruncată în stradă cu patul si hainele

După o lună de la arestare, la fostul domiciliu a lui Ioan Pelivan din str. I.L. Caragiale nr. 7 din București, au venit câțiva securiști cu un camion și au întrebat‑o pe cea care au găsit‑o în casă: „Sunteți Maria Pelivan”?, de parcă aceștia nu știau unde au venit și pe cine au în față. La primirea răspunsului afirmativ, oaspeții nepoftiți i‑au declarat: „Aveți dispoziția să vă mutați de aici. Aveți voie să luați patul și lucrurile de îmbrăcat. Atât. Vă mutăm în altă parte” (Ziarul „Țara”, 14 aprilie 2000; citat după Valeriu Pelivan, Ion Gheorghe Pelivan, în Vatra veșniciei – Răzeni. Carte de familie de neam răzănean (1484‑2003), Chișinău, 2003, p. 109)

Regimul de exterminare din închisoare avea și alte componente. Din cauza subnutriției, Ioan Pelivan ca și mulți alți deținuți s‑a îmbolnăvit, medicul refuzând să‑i dea tratament. La solicitările de tratament a deținuților, medicul impostor al închisorii obișnuia să spună: „Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”. Boala l‑a chinuit până în ultimele clipe ale vieții (Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Sighetu Marmației, 2006, p. 22). Pe lângă celelalte chinuri, înjosiri, foame etc. deținuții mai erau bătuți frecvent de personalul închisorii. Bătaia se aplica pentru orice motiv, pentru cea mai elementară bănuială. Supraviețuitorii Ilie Lazăr și Constantin Tomescu au relatat cazuri de aplicare a bătăii față de Ioan Pelivan (23 Ibidem, op. cit., p. 27).

În închisoarea de la Sighet, Ioan Pelivan a stat, în diferite perioade de timp, în mai multe celule și în diferite componențe. Din amintirile lui Ion Nistor putem reconstitui două celule și trei colective din care a făcut parte: 1. cu o oarecare probabilitate, celula nr. 18 (cu două ferestre), de la parter, cu colectivul format la momentul internării (mai 1950), din 9 persoane, și păstrat până în octombrie 1950; 2. aceeași celulă, dar într‑un format extins, constituit în octombrie 1950, „prin vărsarea” în celula nr. 18 a celor din celula nr. 13, cu un număr total de 16 persoane și 3. celula „spațioasă de la etajul întâi, cu trei ferestre spre curtea cu plantații a închisorii”, cu componența puțin modificată a colectivului anterior, în care s‑a aflat din primăvara anului 1952 până la moartea sa, întâmplată la 25 ianuarie 1954.

Anticamera morții

Celula din închisoare devenise o adevărată anticameră a morții. Într‑o singură celulă, timp de doi ani, au murit 6 persoane. În afară de Ioan Pelivan, și‑au găsit tragicul sfârșit: Radu Portocală, Dumitru Burileanu, Sebastian Bornemisa, Albert Popovici-Tașcă, Mihail I. Racoviță.

Camarazii de suferință au fost singurii martori la moartea lui Ioan Pelivan, întâmplată la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deținut trebuia să rămână o mare taină. Despre decesul celor încarcerați se anunța telefonic, printr‑un mesaj codificat: „S‑a stins becul nr…”, doar Direcția Generală a Penitenciarelor din București. Familiile nu erau anunțate despre decesul deținuților. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul, mai întâi, era dezbrăcat (zdrențele lui trebuia să le îmbrace alt deținut), după care era aruncat într‑o ladă din scânduri brute care se folosea la transportarea morților. Era așteptat timpul cel mai potrivit, de obicei, rânduiala respectivă se făcea sub acoperișul nopții. Mortul era transportat la „cimitir” cu o căruță trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii. Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmației, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de granița cu Uniunea Sovietică. Pe acest loc al nimănui, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii orașului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienți neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să‑i ridice după deces. În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deținut. „Groparii”, selectați din rândurile gardienilor analfabeți și brutali, nu știau altceva decât că transportă și îngroapă un bandit ordinar. Gardienii aruncau pământ peste el până la o nivelare aproximativă. După unele relatări, cei care erau aduși de la închisoare nu erau îngropați în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini (Nuțu Roșca, Basarabia și ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Editura „Prut Internațional”, Chișinău, 2010, p. 181; Idem, Închisoarea elitei românești… , p. 40‑46).

Despre suferințele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat abia în 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puținii supraviețuitori ai închisorii, care i‑a spus doamnei că la Sighet a stat într‑o celulă cu Ioan Pelivan și i‑a povestit despre martirajul soțului ei. Din cele relatate de tovarășul de suferință, nora Nadia a reținut în memorie următoarele: „Din cauza frigului și a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferință morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentației proaste suferea de subnutriție. S‑a stins încetișor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea și înmormântat la cimitirul închisorii”.

Menționăm că, în întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat și condamnat.

În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmației s‑a păstrat două registre în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare: primul cuprinde actele de deces a 42 de persoane decedate între 5 mai 1950 și 25 mai 1954, al doilea include actele a 9 deținuți decedați între 6 iunie 1954 și 9 februarie 1955. Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957. Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziția nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morții nr. 89 din 25 ianuarie 1954.

La închisoarea din Sighetu Marmației au murit și au fost aruncate în gropi anonime din „Cimitirul săracilor” multe alte personalități de vază ale României interbelice. Menționăm aici pe Iuliu Maniu, unul din cei mai de vază oameni politici și de stat din istoria României, istoricul Gheorghe Brătianu, omul politic Constantin Argetoianu și alții. În total, în Cimitirul Săracilor de la Cearda, între anii 1950 și 1955, au fost îngropați în secret, noaptea, 62 de deținuți politici, morți în închisoarea de la Sighet. Moartea unora din ei nici nu a fost înregistrată.

Familia, prietenii și apropiații, după ce au aflat adevărul despre moartea, locul și felul neomenesc cum a fost îngropat Ioan Pelivan, au hotărât să‑i organizeze o înmormântare creștinească și cu onorurile ce le merita. Pentru o asemenea întreprindere, firește, era necesar acceptul organelor competente, lucru nu ușor de obținut. Rezolvarea acestei probleme și‑au asumat‑o prietenii de familie, îndeosebi Pan Halippa, Constantin Tomescu, Elefterie Sinicliu și alții. Pan Halippa, într‑o scrisoare din 12 octombrie 1968, îi comunica lui Anton Crihan, considerat „reprezentantul basarabenilor din străinătate”, faptul că recent a tratat cu dna Pelivan problema aducerii de la Sighet a osemintelor lui Ioan Pelivan și intenția de a le îngropa la cimitirul de la mănăstirea Cernica din preajma Bucureștilor, unde este înmormântat mitropolitul Gurie (A.N.I.C., Fond Ioan Pelivan (1449), dosar 527, f. 1‑1 bis. și Arh. C.N.S.A.S., Fond I 161960, vol. 7, f. 99).

"Cel mai curajos și îndârjit apostol al ideii de românism”, care "a rămas curat ca un limpede cristal de diamant viu, ca să continuie a împrăștia raze de lumină și căldură națională”, aprecia Ion Codreanu, un alt mare unionist român. „Moartea lui Ioan Pelivan în temnițele noastre și a altor martiri și eroi pentru cauza întregirii neamului nu poate fi uitată niciodată și rămâne una din petele negre pe paginile scrise cu sânge și lacrimi ale istoriei neamului nostru”, constata cu profund regret Pan Halippa în 1977.

Cum a salvat Ioan Pelivan Arhive ale Unirii pentru generațiile României de azi

Un alt episod interesant, care merită adus și aici în atenția cititorilor noștri este legat de modalitatea ingenioasă prin care Ioan Pelivan a reușit să salveze o parte importantă din Arhivele Unirii, foarte posibil într-o relație conspirată cu funcționari români ai Arhivelor Naționale. Redăm în încheiere și acest fragment din opera citată:

"Analiza modului în care alte documente provenite de la Ioan Pelivan au ajuns, după cel de‑al Doilea Război Mondial, la Arhivele Statului relevă aspecte contradictorii. Dintr‑un raport al Direcției Generale a Arhivelor Statului, semnat de directorul general al instituției, generalul maior Gh. Titileanu și purtând data de 9 martie 1973, reiese că fondul arhivistic compus din 1 211 documente (1 m.l.) din anii 1842‑1945 a fost depus spre păstrare la Arhivele Statului în 1946 de Ioan Pelivan. Întrucât toate materialele privind Basarabia trebuiau, conform dispozițiilor, trimise în U.R.S.S., acest fond a fost neînregistrat și neinventariat până în 1965. Potrivit unei note a Securității, din 12 aprilie 1973, rezultă că, în anii 1949‑1950, dându‑și seama că va fi arestat, Ioan Pelivan a stat ascuns pe la rudele sale, purtând cu el o valiză cu documente. Cu puțin înainte de arestare s‑a prezentat la Arhivele Statului, unde a predat documentele pe care le mai avea spre păstrare. Funcționarul care le‑a primit, nu le‑a luat în evidență, lăsându‑le într‑o cameră izolată, fiind descoperite abia în anul 1973 și înregistrate. Cu prilejul evaluării efectuate de către Arhivele Statului, s‑a hotărât să i se dea Mariei Pelivan, soția lui I. Pelivan, suma de 10. 000 lei, remunerare care tocmai s‑ar fi aflat în curs de realizare. Tot înaintea arestării, Ioan Pelivan a dat unui avocat din județul Olt, un pachet cu documente, cu indicația de a le preda unui bun patriot basarabean, pentru a le păstra și folosi la nevoie. Acesta le‑a înmânat lui Nistor Popescu, notar din Drăgășani‑Vâlcea, de la care, în aprilie 1973, au fost preluate de organele de Securitate și predate la Arhivele Statului. În anul 1964, Maria Pelivan a predat, de asemenea, unele documente și cărți rămase de la soțul său, Academiei R.S. România și Institutului de Studii Istoice și Social‑Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.