ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Sute de femei, dar și partenerii acestora, își împărtășesc, de câteva zile, experiențele cutremurătoare din spitalele botoșănene. Dincolo de actul medical condiționat de tradiționalul ”plic”, cel mai traumatizant pare să fie comportamentul cadrelor medicale, scrie Știri Botoșani.

În cazul Alexandrei, tânăra de 25 de ani moartă cu un copil în pântece, medicul care i-a supravegheat sarcina nu se afla în spital în acea noapte și nici nu a fost de acord să vină în Maternitate la chemarea pacientei. Însă nici medicul nu gardă nu a făcut nimic, practica fiind cunoscută în maternitate.

Dovadă și mărturia unui tânăr din Botoșani care a povestit că, la internarea soției sale în maternitate, medicul pacientei nu a răspuns la telefon, iar cel de gardă ”n-o atinge, nu s-a apropiat măcar de salon”. Nașterea a fost asistată doar de asistente, ”timp în care o vorbesc de rău, malițioasele, pe doamna doctor care a avut grijă de evoluția sarcinii”.  

Preotul a făcut mărturisirea ca reacție la cazul dramatic al Alexandrei Ivanov, mamă de trei copii și însărcinată cu cel de-al patrulea.

”Noaptea, la ora 2, Alexandra, o minunăție de femeie, îi dă mesaje soțului că nu mai poate, că are dureri insuportabile. Medicul ei nu răspunde la telefon, cel de gardă n-o atinge (ea stă în chinuri o noapte întreagă, plânge, se gândește la cei trei copilași de acasă. Purtatorul de cuvânt spune că abia dimineață starea s-a agravat brusc. Oameni buni, treziți-vă!”, începe povestea lui D.A., din Botoșani.

”Soția mea a născut în maternitate cu ceva vreme în urmă. Era pandemie, nu aveam voie să urc. O aduc cu apa ruptă și dilatație de 8, parcă, o las, fac o rugăciune și plec în parohie să fac o agheasmă în casa unor oameni cărora le trecuse la Domnul recent cineva drag. Sună telefonul după câteva ore. Ea plânge în hohote. Eu, la volan arzând inima în mine. Tremur. Trag pe dreapta de emoție. Întreb cu inima cât un purice: ”ești bine? E bine fetița?” Ea: "Da. Suntem bine, e sănătoasă, îți seamănă!" Ce ușurare! Totuși, simt că ceva nu a fost ok.

Urmează o discuție în care soția îmi povestește cum a decurs. Medicul care a urmărit sarcina era plecat din localitate, medicul de gardă nici nu s-a apropiat măcar de salon (nu era clienta lui) iar asistentele (mai ales una dintre ele, puțin mai veche pe acolo) au asistat-o la naștere într-un mod absolut inuman, strigător la cer. Un singur exemplu: prima ei experiență în maternitate, dilatație mare, stă pe jos chircită de durere. Ele pe sală, glume, fente... nimic, nicio explicație, încurajare, atingere... ”Stai acolo că mai ai până naști!". Ok. După ceva vreme, ea țipă la ele, spunându-le înfricoșată că vrea la toaletă. Ele aruncă jos o pătură și îi spun în sictir: ”fă acolo!". Ea, singură în salon, după alte câteva minute urlă după ele că naște. Intră duduia, durdulia, spune pe ton imperativ: ”suie-te pe masă!". Soția URLÂND: ”NU POT!". Ea, asistenta sictirită, ieșind din salon (!) zice colegelor de glume de pe culoar: ”uite, îi spun să se suie pe masă, dar nu vrea. Cum s-o ajut?!". Urmează niște urlete ale soției rămasă din nou singură, o urcă pe masă, o asistă la naștere, timp în care o vorbesc de rău, malițioasele, pe doamna doctor care a avut grijă de evoluția sarcinii. Trece peste asta, se naște copilul. Ghiciți ce urmează! I se taie cordonul imediat, copilul este dus în altă cameră plângând și ținut acolo 4 ore (!) până să vină rezultatele de la testul covid. Vezi, Doamne, să nu aibă covid copilul ieșit din pântecele ei (protocolul, dle, protocolul!).

Problema lor era alta. Nu primiseră nimic de la nimeni. Doar salariul. Eu cotizez de vreo zece ani la asigurarea de sănătate. Ea, asigurată ca masterand. Dar nu contează astea... noi suntem urmașii celor care au trăit sub Semilună. Acolo trebuia să mergi umil cu peșcheșul, nu cu figuri de suveran.

Am fost fericit că a ieșit soția cu bine din asta, deși nu se pot cuantifica trauma, depresia, anxietatea, frica, sechelele rămase. Eu însumi nu am fost om câteva luni. A fost o luptă crâncenă în interiorul meu.  M-am rugat enorm să uit asta și să îi pot ierta. Credeam că am reușit parțial, mai ales că Nectaria e bine acum, iar Alexandra e vindecată parțial. Dar, uite că Alexandra cealaltă, prietena noastră dragă, mamă a 3 copii, soție, soră, fiică… nu mai este deloc printre noi!

Este absolut strigător la cer! Dincolo de rânduiala lui Dumnezeu cel milostiv, care va răsări ceva bun pentru cei rămași, inclusiv din acest eșec general, există o dreptate și o echitate, o lege a compensației, o lege universală a Justiției divine. Chinurile conștiinței sunt veșnice pentru cei care nu se pocăiesc. Vai de cei care vor fi găsiți în offside atunci când El va porni mânia Sa, ca răspuns la strigătele de durere ale pruncilor rămași orfani, ale soțului singur, ale mulțimii de oameni care o iubesc pe Alexandra (cea martiric plecată direct în rai!) și plâng de dorul ei! Vai de toți cei care practică meserii de vocație, dar au mânjit și ultimul strop de chemare, de cei care mai sunt motivați doar de interese meschin-egoiste! Vai de cei care se joacă cu viețile pacienților, elevilor, enoriașilor sau alegătorilor, neavând nici măcar o picătură de compasiune și empatie, din cauză că nebunia puterii, a averii și a plăcerii le-a confiscat omenia! Vai de ei! 

Abia acum înțeleg și eu psalmii aia de blestem ai proorocului David! Când inima ți-e ferfeniță, strigi de revoltă, strigi la Dumnezeul dreptății, strigi din toți rărunchii, urli de durere!”