Capetele nebunilor din primele rânduri se întorc toate deodată, parcă ar fi trase de o sfoară. Fețele lor palide, cu orbitele întunecate, se îndreaptă fără expresie în sus, către orgă[...] nu au niciun trecut, nicio amintire și în fiecare duminică flautele, viorile și bașii de violă impresionează din nou și pe neașteptate mințile lor rătăcite. Apoi preotul începe slujba la altar și nebunii se întorc către el.

Erich Maria Remarque

Din când în când îmi place să cobor ca albina în borcanul cu miere al copilăriei și să culeg de acolo petalele de trandafiri ale amintirilor. Multă vreme după aceea îmi rămâne în gură gustul dulce al timpului primordial, când toți eram nevinovați si blânzi, și mă hrănesc și mă delectez cu plăcerea amintirii pierdute și regăsite. 

 

Într-una din zilele în care rezervele de copilărie erau pe sfârșite, am condus mașina pe străzile unde, demult, am fost fericit și fără griji. A trecut mult de atunci și blocuri de piatră seacă au înconjurat oaza primordială a vieții mele, locurile de vis în care mă suiam în copaci, jucam fotbal și asteptam să fiu strigat la masă de bunica. Dintre oamenii mari care făureau cu noi întâmplări de neuitat unul singur mai trăiește și acum: Nea Matus, paznicul, vecinul, măturătorul cartierului, cel care făcea curat pe stradă. Cu părul lung și alb și mustața stufoasă îngălbenită de tutun, cu bastonul greoi din lemn masiv, Matus e un bătrân atipic. Nu știu dacă ăsta e numele lui sau o poreclă. Demult, pe când era tot cu părul alb, îl strigam Matusalem, luându-l în râs, la fel ca toți copiii de pe stradă. El nu se supăra decât atunci când îi spărgeam geamurile cu mingea. Atunci ne fugărea cu mătura și părinții noștri făceau chetă ca să-i puna geamul la loc. Alteori ne dădea bomboane cu mentă și ne mângâia pe cap, zâmbind. Era singurul care asculta radiouri străine, subversive, cu volumul tare. Toți ascultau pe sub plăpumi, cu volumul la minimum, dar lui nu-i era frică, n-am știut niciodată de ce. Poate pentru că nu avea copii și soția lui era grav bolnavă considera că nu mai are nimic de pierdut. Iar cei care nu mai au nimic de pierdut nu se tem ci îi fac pe alții să se teamă de ei. 

 

L-am întâlnit și acum, rezemat în bătrâna mătură credincioasă, un târn țărănesc din nuiele tari de alun, căruia îi schimbă din când în când bețele uzate. Stătea în micuța lui grădină, în care pomii bătrâni tânjeau după sevă tânără.

Nea Matus, ce mult mă bucur să te văd! Ești bine, sănatos?

Așa și așa, Dănuțe. Bătrânețe, haine grele! Vine și rândul vostru, stai liniștit!

Poate scăpăm, dacă ne ducem de tineri, am spus eu ca să-l provoc.

Ei, ași! Fugi de-acilea, voi veți prinde tot ce vine! Eu poate n-oi mai fi, dar voi... Oftă și își continuă gândul:

 

Ziare nu mai pot citi, căci colcăie de porcării. Le primesc de la vecini și le folosesc ca să mă șterg pe picioare de noroi atunci când intru în casă. Noroi pentru noroi, cum s-ar spune. Oricum nu mai sunt decât puține foi tipărite, totul s-a mutat pe internet: cumpărăturile, opiniile, mizeria, lupta, rezistența. Dar eu sunt prea bătrân pentru asta, ochii nu mă mai ajută sa citesc pe ecran. În plus, eu cred că asta e păcăleala păcălelilor, să îți trăiești viața în fața ecranului. Am și eu un laptop vechi, de la un nepot din Canada, dar acum am pus un mileu peste el și îl șterg de praf. Tot aud de schimbări în lume, dar pe mine ce să mă mai afecteze, că mi-am trăit traiul. Vad acum că oamenii nu se mai salută când se întâlnesc, ba chiar coboară de pe trotuar când trece cineva pe lângă ei. De la casă la casă nu mai e cărare, vecinii nu se mai cunosc și toți se feresc unul de altul. Nici copiii nu mai joacă fotbal așa cum faceați voi, acum geamurile îmi sunt intacte de mai mulți ani, zise si zâmbi pe sub mustață. Tu ce faci? 

 

Aș vrea și eu să pun un mileu peste laptop, dar nu pot, nea Matus. Trebuie să hrănim și burta asta nemiloasă, că zici că ne-am băgat slugă la stăpân - așa ne cere de mâncare!

Da, băiatule, însă vezi cum o hrănești, să nu dai cinstea pe rușine! 

Încerc, dar să știi că e greu azi. Însă daca te înveți cu postul e mai ușor, nu-ți vine să te vinzi pentru pâine. 

Soția, copiii, sunt bine? 

 

Mulțumesc lui Dumnezeu, bine atât cât se poate! Încercăm să ne păzim mintea, mai renunțăm la televizor și la cărțile locale cu renume dubios și trăim cu clasici: muzică, pictură, poezie și liniște. Dar afară urlă balaurul... 

Știe că nu mai are mult și se înverșunează tare... Dar să nu părăsim dreptatea, iubirea și rugăciunea pentru toți și poate vor veni și vremuri mai bune, fiule. Dumnezeu e mare! 

Dar matale, tot cu mătura, tot cu mătura? 

Păi ce să fac, tataie, dacă asta am lucrat toată viața. Mătura și cățeii, de ăștia am avut grijă mereu. 

 

Știu, matale le puneai mâncare cu polonicul pe lângă stâlpii de pe stradă, de te înjurau toți vecinii că hrănești câinii vagabonzi. 

Să știi că unii dintre ei parcă au suflet înțelegător, vin și îmi mulțumesc pentru masă lingându-mi mâna. 

Da, și unii oameni au căzut mai jos decât animalele, nici nu mai știu să mulțumească...

Ascultă, tu ești singurul care mai vine pe aici. Mă vezi mereu cu mătura la poartă și te oprești să-mi dai binețe. Acum nici asta nu se mai face, toți parcă ne grăbim spre moarte, cu sute de kilometri pe oră... ce să-i faci, ne descurcăm cu ce avem, dar materialul e slab, tare slab! Zâmbi din nou. Reluă apoi:

Aștept cu așteptarea cea bună ceea ce toți credincioșii așteaptă, de două mii de ani: împlinirea făgăduinței venirii Lui. Mi-am pregătit mătura, căci fiecare se va înfățișa cu ceea ce a lucrat înaintea Începătorului vieții. Încerc să nu mă sperii de ceea ce văd, deși e greu azi. Totul ne conduce spre puținătatea minții, a sufletului. Se luptă pentru sufletele noastre și e greu să le stai împotrivă. Nu poti privi liniștit nici la televizor, nu poți nici să asculți radio, căci totul e gândit ca să te tulbure. Nici muzică nu mai pot asculta, nici știri. Toate parcă poartă pecetea minciunii și a morții. Doar rugăciunea mi-a rămas, singura dătătoare de speranță, de bucurie și de viață sufletului ostenit, singura care va salva lumea. Iar eu, Dănuțe, sunt foarte ostenit și am nevoie de odihna promisă nouă încă de la început. Parcă văd însă că nu ne vor lăsa nici în ceasul morții, nici la groapă, așa cum nu ne lasă în liniște nici la bătrânețe, dar și ei vor avea partea lor de necaz pentru că timpul s-a scurtat.

Te referi la conducători, bre?

 

Mă refer la toți slujitorii minciunii, de aici și de aiurea. Vremea lor se apropie, paradoxal, de sfârșit. Asta în ciuda victoriei pe care o simt aproape și care le umflă nările precum mirosul sângelui îi întărâtă pe prădători. Căci atunci când vor zice pace, pace, bunăstare și liniște, atunci când vor crede că e timpul să instaureze o nouă ordine după haosul pe care tot ei l-au adus, atunci se va abate asupra lor timpul curățirii și al cernerii. Atunci, mătura care acum e pusă deoparte pentru o vreme îi va mătura de pe scena istoriei ca pe niste biete gunoaie căzute în timpul reprezentației lor jalnice. Atunci fiecare va da seama pentru cele săvârșite cu gândul, cu cuvântul și cu fapta. Oameni care acum se definesc ca filozofi vor plăti pentru ideile otrăvite sădite în milioane de suflete, cei care se cred purtători de cuvânt sau literați vor fi judecați pentru mizeriile rostite și scrise în numele cuvântului, iar oamenii de acțiune își vor vedea faptele spurcate răsplătite. Iar banii pe care i-au primit pentru toate astea îi vor folosi pentru a-și cumpăra locul de odihnă, Țarina Olarului, unde vor primi odihna celor străini de Împărăție și vor atârna precum părintele lor Iuda, vânzătorul de sânge nevinovat. Căci nimeni nu poate evita judecata, după cum gunoaiele de pe stradă nu-mi pot evita mătura. Așa că vom spune și noi, ca Mântuitorul: Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă. Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. (Apoc. 22, 11-12)

M-am mirat de puterea de pătrundere a bătrânului măturător și, dornic de mai mult, l-am rugat să-mi spună un cuvânt pentru tineri. Mi-a răspuns cu ochii blânzi privind spre ierburile de la picioarele lui:

 

Omul trece ca grâul de toamnă și nu are răgaz pentru împlinirea deplină, fiule. Azi e verde și mlădios în bătaia vântului pe care crede că-l poate opri și mai crede că poate hrăni toată lumea atunci când va da rod. Apoi, când e în spic, se mândrește cu semințele lui cele multe și repede cade sub seceră. Însă ar trebui să știe că puterea lui nu este în spice și în aerul parfumat în care, pentru puțină vreme, se leagăna. Puterea lui vine din adânc, de la rădăcini, acolo unde semințele mor uitate sub glie pentru ca el să trăiască și de unde își trage toată seva. Acolo, în adânc, niciun semănător nu poate privi și nimeni nu știe dacă recolta va fi îmbelsugată sau dacă un vierme ascuns roade rădăcinile. Nici grâul nu știe și se sumețeste în soare cu spicul lui. De aceea omul, ca și grâul, trebuie să-și amintească de rădăcini și de semințele care au fost puse în pământ de înaintașii lui, să-și păzească în credință sufletul și să nu se unduiască prea mult în bătaia vântului de toamnă. Căci vine iarna și totul va îngheța, în afară de ceea ce este sub brazdă, de ceea ce este 

adânc în inimi.

Am plecat și de atunci nu l-am mai văzut pe Nea Matus. Poate și-a primit odihna, poate încă se mai luptă cu viața, sau poate că a primit încă o tinerețe și viața lui chinuită curge acum prin venele noastre, împiedicându-ne să uităm chiar și atunci când ne iubim vrăjmașii.