Academia Română își serbează anul acesta 154 de ani de existență în condiții excepționale. Într-un mesaj postat pe contul de Facebook, președintele Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop  reamintește importanța instituției pe care o conduce și faptul că aceasta duce astăzi mai departe mesajele proiectului național, al făuritorilor Marii Uniri, cu gândul la identitatea și unitatea românească, pentru care s-a născut instituția.

 

Publicăm mai jos mesajul integral:

„Născută în urmă cu 154 de ani, Academia Română avusese vocația României unite încă înainte de a exista această Românie. Proiectul național s-a aflat la bazele Academiei Române din secolul al XIX-lea, când părinții săi fondatori au unificat România sub aspect cultural, oferind conducătorilor modelul unificării politico-teritoriale. Astfel, la 1866, când Locotenența Domnească decidea crearea Societății Literare Române și-i numea pe cei dintâi membri – 14 la număr – ai marelui for academic, toți acești fondatori proveneau din provincii aflate sub dominații străine: trei erau din Transilvania propriu-zisă (George Barițiu, Timotei Cipariu și Gavril Munteanu), doi din Banat (Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș), doi din Maramureș (Iosif Hodoș și Alexandru Roman), doi din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici), trei din Basarabia (Alexandru Hasdeu, Constantin Stamati și Ioan Stăjescu), doi din Vlahiile sud-dunărene (Ioan Caragiani și Dimitrie Cozacovici). Abia în anul următor (1867) li s-au alăturat acestora și reprezentanții Moldovei unite la 1859 (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, V. A. Urechea, Nicolae Ionescu) și ai Țării Românești (Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C. A. Rosetti, Ion C. Massimu, Titu Maiorescu). Doi dintre „munteni”, adică Laurian și Maiorescu, proveneau din Transilvania sau din familii de origine transilvană. Prin urmare, Academia Română s-a întemeiat la 1866 cu forțele intelectuale ale „celeilalte Românii”, cea care era încă în așteptare, cea care urma să dea la 1918 dimensiunea adevărată a patriei. Se împlinea astfel predicția lui Mihail Kogălniceanu – alt membru al Academiei originar prin familie dintr-o provincie înstrăinată – de la 1843, când, la deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană, definea patria ca toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește.

 

Până la Marea Unire, transilvănenii, bucovinenii și basarabenii și-au dat măsura valorii lor intelectuale, a capacității de creație, a talentului organizatoric, a vocației europene. Astfel, istorici precum Papiu-Ilarian, Eudoxiu de Hurmuzaki, Vasile Maniu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densușianu, Ioan Pușcariu, Ioan Bogdan, Dimitre Onciul, Augustin Bunea, Ioan Mihalyi de Apșa, Ion Nistor, Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Ioan Ursu, folcloriști ca Simeon Florea Marian, Enea Hodoș, botaniști ca Florian Porcius, literați și filologi ca Iosif Vulcan, Sextil Pușcariu, Ioan Bianu, Ioan Slavici, George Coșbuc, Ovid Densușianu, Gheorghe Bogdan-Duică, Octavian Goga, medici ca Victor Babeș, teologi ca Ioan Micu Moldovanu sau Andrei Șaguna au intrat oficial sub cupola înaltului for înainte de 1918. Transilvănenii August Treboniu Laurian (în două rânduri) și George Barițiu fuseseră chiar președinți ai Academiei, Cipariu, Barițiu, Hașdeu, Victor Babeș, Ioan Bogdan, Onciul – vicepreședinți, iar Laurian – primul său secretar general. Revelator este cazul gimnaziului și liceului român din Brașov – „Școalele Centrale Române”, viitorul liceu și apoi colegiu național „Andrei Șaguna” – care dăduseră Academiei Române până la Unire câteva nume de rezonanță dintre profesorii lor: un membru fondator, teologul și istoricul Gavril Munteanu, apoi istoricul și clasicistul Ioan Meșotă, scriitorul Virgil Onițiu, poetul și folcloristul Andrei Bârseanu. Vor urma în epoca interbelică și ulterior mulți alții.

În ciuda marilor dificultăți legate de criza de la finele Primului Război Mondial și de integrarea provinciilor istorice în Regatul României, de bolile care măcinau societatea, Academia Română începea în 1919 cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Țara trecea prin momente unice: de la circa 137 000 de kmp ajunsese la circa 300 000 de kmp; cu alte cuvinte, nu provinciile se uniseră cu România, ci România se alăturase provinciilor. Era un preaplin de realizări teritorial-demografice și spirituale, existând riscul ca acest preaplin să se reverse. Se auzeau voci, mai ales din partea unor state din jur, frustrate de marile pierderi suferite, care susțineau că România nu va fi capabilă să administreze european și să integreze noile teritorii și populații, că nu va putea organiza temeinic imensul stat. Mai grav, se spunea că, sub aspect intelectual și cultural, „provinciile mai avansate” din vest nu vor putea fi tratate la nivelul cerut, că nu se vor putea întreține universități și instituții academice românești, românii – supuși de o istorie întreagă altora – neavând capacități și abilități de acest gen.

 

A fost exemplar răspunsul clasei intelectuale românești în acest sens, mai ales efortul Academiei Române, care a trimis la Cluj, Cernăuți, Timișoara pe cei mai importanți membri ai săi, pentru organizarea vieții academice românești din aceste locuri. Universitatea din Cluj a fost unul dintre exemplele cele mai strălucite de organizare a vieții științifice românești la cel mai înalt nivel, cu eforturile conjugate ale vârfurilor vieții intelectuale din întreaga țară. Dintre transilvănenii cei mai cunoscuți care au devenit membri titulari între cele două războaie mondiale, îi menționăm pe Silviu Dragomir (1928), Lucian Blaga (1936), Nicolae Drăganu (1939) și Liviu Rebreanu (1939). Membri corespondenți au fost Romulus Cândea (1929), George Giuglea (1936), Tiberiu Brediceanu (1937) ori Sabin Manuilă (1938). Împreună cu ceilalți, primiți anterior, ei au intrat în concertul cel mare al națiunii române, sporind mereu latura sa erudită. Silviu Dragomir a dus mai departe preocupările de slavistică preluate de la un alt ardelean, Ioan Bogdan și a creat Centrul de Studii și Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicul său „Revue de Transylvanie”. Romulus Cândea, făuritorul Institutului de Istorie și Limbă al Universității din Cernăuți, este și întemeietorul Muzeului Etnografic din Cluj și al secției sale în aer liber din Hoia. Nicolae Drăganu a pus toponimia și onomastica în legătură cu studiul trecutului național, iar colegul său George Giuglea a organizat un lectorat de limbă spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj. Tiberiu Brediceanu s-a numărat printre ctitorii Operei Române, Teatrului Național și Conservatorului din Cluj, iar Sabin Manuilă, medic, demograf și statistician, a organizat Spitalul de Copii al Universității din Cluj și s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanți demografi interbelici. Lucian Blaga a făcut la Academie „elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu a adus, sub aceeași cupolă, „laudă țăranului român”. Membrii transilvăneni ai Academiei Române interbelice nu și-au dezmințit vocația de ctitori și de organizatori, pe de o parte și nici calitatea de prețuitori ai valorilor naționale românești, ai unității și libertății naționale, pe de alta.

Provinciile unite au adus de la început în Academie țara profundă, la început doar virtuală în raport cu regulile artificiale ale unei lumi aleatoriu sau strâmb alcătuite, foarte reală pentru locuitorii săi. Iar Academia Română, în ciuda rolului său de for cultural și științific suprem, de ateneu erudit – sau, poate, tocmai de aceea – a simțit mereu România simplă, aceea a țăranilor. Când s-a format în 1866, dar și când și-a sărbătorit jubileul în 1916-1919,

Academia era elita intelectuală a unei țări de țărani. De altminteri, așa a fost în mai toată istoria noastră, de aceea numele dat tuturor locuitorilor țării, adică numele de țăran, înseamnă în limba noastră și agricultor, sătean. A fost o vreme când toate țările noastre erau formate din săteni și agricultori.

 

Așadar, nu este o întâmplare, o coincidență sau un capriciu de literat faptul că Rebreanu și Blaga, sub cupola înaltului for al Academiei, au evocat și invocat țăranul și satul ori că Iorga a văzut esența istoriei Transilvaniei în satele și preoții săi (vezi inspirata sa carte „Sate și preoți din Ardeal”). Majoritatea membrilor Academiei proveniți din Transilvania (dar și din celelalte provincii reunite abia la 1918) erau fii, nepoți sau strănepoți de țărani sau de preoți-țărani. Era cel mai frumos certificat de nobilitate pe care l-au adus țării celei mari care se făcea sub ochii lor. Din țărani, au ajuns treptat, prin muncă stăruitoare – știau de la Vergiliu că labor omnia vincit improbus – să mânuiască cele mai subtile concepte filosofice și istorice, să vorbească mai multe limbi, să inventeze mecanisme și medicamente sau să formuleze teoreme complicate. În epoca interbelică, Academia Română a fost ca țara însăși, a cărei chintesență era: a trăit cu frenezie marea împlinire, fără complexe și fără rețineri, cu convingerea că „se potolise furtuna” (cum spusese la Cluj, cu glas tunător, Zaharia Bârsan) și că venise timpul „poemelor luminii” (cum scrisese Blaga).

Academia Română de astăzi duce mai departe aceste mesaje, cu gândul la identitatea și unitatea românească, pentru care s-a născut instituția. Prin membrii săi de onoare de astăzi, aparținând vechilor provincii și regiuni locuite de români și care nu (mai) fac parte în acest moment din România, Academia noastră își continuă menirea și își îndeplinește misiunea apărării unității și identității românești. Această identitate și unitatea adiacentă ei ne fac să fim noi înșine, români, adică oameni între oameni, europeni și cetățeni ai lumii globale pe care o trăim și pe care vrem s-o perpetuăm cu demnitate, alături de celelalte națiuni.”