„Să avem pilda Sfântului Nicodim și a altor mari părinți din această Mănăstire (Tismana), care și-au dat sufletul pentru credință, așa cum este și neuitatul stareț al mănăstirii, Părintele Arhim. Gherasim Iscu. A murit în închisorile comuniste apărând credința și dând mărturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am străbătut pentru a ne salva credința.” - Patriarhul Teoctist

Părintele Gherasim Iscu, salvatorul aurului României în Operațiunea "Neptun" a Mareșalului Ion Antonescu, ultimul stareț al mănăstirii Tismana, condamnat în același lot cu profesorul Radu Ciuceanu, pentru sprijinirea Mișcării Naționale de Rezistență din Oltenia, s-a săvârșit în noaptea lui 25 decembrie 1951, adică chiar în preajma prăznuirii Cuviosului Nicodim, întemeietorul marii lavre gorjene. El a plecat la Ceruri de mână cu fostul său torționar, pocăit prin sfințenia de-acum colegilor săi de temniță. Istoria tulburătoare a fost relatată de doi mari trăitori ai temnițelor bolșevice, evreul convertit Richard Wurmbrand și mărturisitorul Ion Ianolide. O prezentăm aici rugându-ne pentru recunoașterea muceniciei martirului Ortodoxiei românești, Părintele Arhimandrit Gherasim Iscu.

Richard Wurmbrand: „Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înșiși ochii mei”

"Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficiență cardiacă, hepatită și alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese așa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credința lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi. Să nu credeți ce spun ziarele că comuniștii îi urăsc pe preoți, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur și simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creștini, urăsc pe antisemiți, urăsc pe antihriști, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăște pe alt comunist. Se dușmănesc între ei. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe creștin.

Așa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torționar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și-și dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morții.

În timpul nopții mă deșteaptă zicând:
– Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morții chemând pe alți doi deținuți. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului ucigașului său și-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
– Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice „iubesc” și să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

– Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată așa ceva. Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur și simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torționar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înșiși ochii mei.”

Ion Ianolide: "Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… "

"În camera 4 erau atunci așezați, printre alții, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu și un fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitești, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu Gafencu, fratele meu cel mai drag. Ion și părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic și, după pravila de rugăciune obișnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna. M-am apropiat ușor de părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat de mai multe ori pentru că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară umanitar.

Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă, s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma părintelui Gherasim.

„Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…”

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești, există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii și s-a retras în pragul vieții veșnice. (…) Am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei! A spus el stins.

Apoi a tușit și, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze! A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic și și-a dat sufletul. I-am închis ochii”. (Mărturisitorii)