ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Pe 16 mai 1980, Marin Preda (58 de ani) era descoperit fără suflare pe patul camerei sale de la Casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia. Mai mulți apropiați ai scriitorului au considerat că moartea lui Preda este cel puțin suspectă. După decesul său, mai multe manuscrise pe care scriitorul le păstra într-o valiză depozitată la Editura Cartea Românească au dispărut fără urmă.
 
Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, într-o familie de țărani, având mai mulți frați și surori.

În 1930 începe cursurile școlii primare din satul natal. În timpul școlii este ocupat și cu diverse treburi gospodărești, dar în ciuda acestui fapt obține rezultate foarte bune la învățătură. Împrumută cărți — atunci când tatăl său nu mai are posibilitatea să i le cumpere—, fie de la învățătorul său, fie din comunele învecinate. Între 1934 — 1937 urmează ciclul secundar, la aceeași școală.

Este admis, în 1937, la Școala Normală din Abrud, iar un an mai târziu, când aceasta este desființată, se transferă la Școala Normală din Cristur-Odorhei, apoi, în 1940, la Școala Normală din București (1937-1941). După ce susține examenul de capacitate, în 1941, renunță la studii din cauza greutăților materiale.

A debutat în 1942, cu schița „Pârlitu”, în pagina literară „Popasuri” a ziarului „Timpul”. În același an este corector la ziarul „Timpul” și funcționar la Institutul de Statistică. Este remarcat de Eugen Lovinescu în perioada în care a frecventat cenaclul „Sburătorul”, în cadrul căruia a citit povestirea „Calul” (1943). A fost, în continuare, secretar de redacție la „Evenimentul zilei”, corector la ziarul „România liberă” (1945-1947) și, din nou, la „Timpul” (1946), secretar de presă la Ministerul Informațiilor, funcționar la Societatea Scriitorilor Români (1947-1948), redactor, din 1952, la „Viața Românească”.

Meritul redescoperirii viitorului mare scriitor îi revine lui Geo Dumitrescu, dar mai ales lui Miron Radu Paraschivescu. Marin Preda a publicat povestiri, nuvele și numeroase articole în ziare și reviste ca „Timpul”, „Vremea”, „Evenimentul zilei”, „Tinerețea”, „Contemporanul”, „Lumea”, „Revista literară”.

În 1949 devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar din 1968 vicepreședinte al acesteia (reales în 1972 și 1977). A fost, de asemenea, director al „Cartea Românească”, de la reînființarea acesteia (1970).

Editorial, a debutat cu volumul de nuvele „Întâlnirea din pământuri” (1948), care a adus o viziune distinct proprie asupra lumii rurale. Au urmat apoi nuvelele „Ana Roșculeț” (1949), „Desfășurarea” (1952, Premiul de Stat), „Ferestre întunecate” (1956), „Îndrăzneala” (1959), „Friguri” (1963); romanele „Moromeții” (I-II, 1955-1967, Premiul de Stat în 1955) — considerat operă fundamentală a literaturii românești postbelice, „Risipitorii” (1962), „Intrusul” (1968, Premiul Asociației Scriitorilor din București), drama în trei acte „Martin Bormann” (1968), „Imposibila întoarcere” (eseuri, 1971, Premiul Asociației Scriitorilor din București), „Marele singuratic” (1972, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor), „Delirul” (1975), „Viața ca o pradă” (1977, Premiul pentru publicistică al Uniunii Scriitorilor), „Cel mai iubit dintre pământeni” (I-III, 1980) — ultima operă a scriitorului.

”Cel mai iubit dintre pământeni” poate fi definit ca un roman total. Nu roman-fluviu, unde desfășurarea este orizontală și cronologia întinsă, nici roman-ciclic, unde temele și destinele se înșiră ca mărgelele pe ață, ci roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”, arăta Eugen Simion în prefața celei de-a treia ediții a romanului (1987, Editura Cartea Românească).

Unele dintre romanele lui Marin Preda au fost traduse în limbile franceză („Marele singuratic”, în 1975) și suedeză („Intrusul”, în 1976). A tradus, singur sau în colaborare, din Albert Camus (romanele ”Străinul”, ”Ciuma”), F.M. Dostoievski („Demonii”).

Proza sa a oferit subiecte de film ale căror scenarii au fost semnate, unele, chiar de scriitor: „Desfășurarea” (1954, în regia lui Paul Călinescu), „Porțile albastre ale orașului” (1973, în regia lui Mircea Mureșan, film distins cu Premiul Asociației Cineaștilor din România în 1974), „Marele singuratic” (1976), sau de alți autori — „Imposibila iubire” (1983, în regia lui Constantin Vaeni), „Moromeții” (1986, în regia lui Stere Gulea, film distins cu Premiul ACIN în 1987), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1992, în regia lui Șerban Marinescu).

A fost ales membru corespondent al Academiei Române — Secția de științe filologice, literare și artistice, la 1 martie 1974, devenind membru titular post-mortem la 3 iulie 1990.

A murit la 16 mai 1980, pe când se afla la Casa de Creație a Scriitorilor de la Mogoșoaia, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
 
CEZAR IVANESCU: MIRCEA DINESCU A FOST COMPLICE LA MOARTEA LUI PREDA

„L-am acuzat pe Dinescu ca, dupa ce Preda bause o zi intreaga la Cartea Romaneasca (n.r. - editura la care era director), l-a luat citeva ore si a venit cu el mai beat. Iar Dinescu niciodata nu mi-a raspuns unde a fost in acele ore cu Preda si ce a facut", a spus Cezar Ivanescu in urma cu mai multi ani (foto la Mogosoaia, cu Marin Preda). Dinescu a fost in viziunea acestuia complicele altor scriitori, care, in aceeasi zi de 15 mai 1980, i-ar fi dat lui Marin Preda sa mai bea citeva bauturi, in cadrul unei aniversari la celebra Casa de Creatie de la Mogosoaia. Marin Preda a murit apoi noaptea, oficial din cauza unei asfixii mecanice, speculinduse insa ca a fost ucis de Securitate, un steag fals pentru KGB. Cezar Ivanescu afirma ca ar fi trebuit lamurite legaturile directe ale lui Mircea Dinescu cu URSS si KGB-ul prin socrii lui.
 
„Le-am zis atunci: «Daca l-a omorit Securitatea, voi ati fost securistii»", spune Ivanescu.

Cititi mai jos un interviu cu fratele lui Marin Preda si NOTA INFORMATIVA a lui Ion Caraion data la SECURITATE privind interogarea lui Marin Preda de catre un consilier sovietic dupa aparitia romanului DELIRUL:
 
"Cele ce urmeaza mi-au fost povestite în seara zilei de 7 iunie crt., la el acasa, de Ov. S. Crohmalniceanu. La rîndul sau, el cunostea cele povestite de la Titus Popovici. Întruna din saptamînile de pe la sfîrsitul lui aprilie sau începutul lunii mai, Marin Preda se afla pe strada, catre ora prînzului, împreuna cu Titus Popovici. Discutau. Cînd, deodata, Preda, facînduse ca deabia în clipa aceea îsi aduce aminte de un lucru pe care tocmai era sa-l dea uitarii, îi spune însotitorului sau ca peste vreo ora, în chiar aceeasi zi, urmeaza ca în biroul directorial al Editurii Cartea Româneasca sa-l aiba musafir pe consilierul cultural sovietic în România (KGB). Acesta îi solicitase în mod expres o audienta si ziua fixata primirii consilierului se întîmpla sa fie chiar ziua aceea. Pe scurt, Preda îl invita pe Titus Popovici, daca vroia, sa fie de fata, sa fie martor la discutia care urma sa aiba loc. Invitatie facuta din simpla întîmplare poate sau dintrun foarte abil calcul (cine stie!...), data fiind calitatea lui Titus Popovici, de membru al Comitetului Central al PCR. În orice caz, la întîlnirea cu consilierul cultural sovietic, întîlnire întîmplata cu oarecare timp înaintea aparitiei în "Literaturnaia Gazeta" a articolului semnat K. Savel, parese si îndreptat împotriva autorului "Delirului", s-a aflat si Titus Popovici.
 
El povesteste ca, exact la ora anuntata, consilierul cultural sovietic a sosit si ca, dupa o introducere vag amabila privind romanul "Delirul" si personalitatea literara a autorului, deci dupa cîteva formale cuvinte de politete, i-a spus lui Marin Preda ca în URSS cartea lui a stîrnit un justificat interes, deoarece în ea este vorba de Antonescu si de razboiul purtat împotriva Uniunii Sovietice, asa încît ar vrea sa-i puna, cu îngaduinta lui, unele întrebari legate de acest aspect al romanului. Întrebarile, ierarhic notate pe o hîrtie scoasa din buzunar de catre consilierul cultural sovietic, erau vreo 4045 la numar si chiar daca ele nu sau putut imprima exact în memoria lui Titus Popovici, totusi acesta i-a relatat lui Crohmalniceanu ca întreg "rechizitoriul" era astfel gîndit, încît sa se poata stabili pe de o parte în ce masura "Delirul", în amanuntele structurii sale, a fost o comanda sociala, adica un roman scris la recomandarea si cu sugestiile ideologice ale conducerii românesti de partid, iar pe de alta parte cum are de gînd sal continue autorul, cam ce vor deveni în volumul al doilea eroii primului volum, ce se va întîmpla cu ei, cu fiecare, în rezumat continutul epic si ideologic al finalului cartii. Titus Popovici pretinde ca Preda, în fata avalansei de întrebari, "facuse pe el". Ferindu-se ca sa relateze continutul întrevederii cu consilierul cultural sovietic, dar spunînd ca ea a avut loc întradevar, la rîndul sau Marin Preda i-a spus lui Crohmalniceanu ca "dobitocul ala de Titus, care asista cu gura cascata, facuse pe el".
 
Crohmalniceanu considera ca si Marin Preda si Titus Popovici ar putea sa aiba dreptate în ceea ce fiecare sustine despre celalalt... Mergînd mai departe însa pe firul povestirii, se pare ca, în genere, Preda a fost foarte evaziv, taraganator, imprecis si alaturi de subiect, aratîndu-se de o tipicitate taraneasca impecabila si aflîndu-se continuu, în raspunsurile lui înadins risipite, pe deasupra comportamentelor personajelor, într-o sfera a impreciziei si generalitatilor, ceea ce nar fi dat nici pe departe satisfactie oasetelui, edificat totusi în mare ca volumul al doilea din "Delirul" ar putea sa nu împutineze (ba, poate, chiar dimpotriva...) motivele de nemultumire create de aparitia primului volum. Exprimîndu-si via dorinta de a continua, peste alte cîteva luni, dialogul literar început, consilierul cultural sovietic s-a retras lasîndu-si gazdele într-o stare de marcanta indispozitie si nedumerire.
 
Dar tot Titus Popovici i-a relatat lui Crohmalniceanu ca, putin mai tîrziu de la aceasta întrevedere, acelasi personaj, adica tot consilierul cultural sovietic, a aparut la Cluj, cautîndu-l pe Augustin Buzura. A întrebat de el, speriindu-i pe redactorii "Tribunei", s-a interesat apoi de adresa lui Buzura la sediul filialei Uniunii Scriitorilor si la sediul Partidului, însa nimeni nu era în masura sa-i spuna precis unde domiciliaza romancierul clujean. În sfîrsit, dupa o zi, doua de staruitoare investigatii, de natura (fireste) sa-i cam nelinisteasca pe cei chestionati, a dat de urmele lui Augustin Buzura, nu mai putin intrigat ca îl cauta cu atîta asiduitate un asemenea personaj. Cert este însa ca s-au întîlnit. Formulele de politete conventionale au fost, în cazul lui Buzura, mai numeroase si chiar mai putin conventionate parese. Ca subiect, subiectul discutiei l-a constituit romanul "Fetele tacerii". De la început, autorul cartii a aflat din partea interlocutorului sau ca romanul se bucura în cercurile literare si politice sovietice de o înalta apreciere, ca felul în care este privita de catre autor colectivizarea agriculturii în România desigur, cu multele nemultumiri, nedreptati, abuzuri si cruzimi ce caracterizeaza eforturile de realizare aceasta colectivizare, facuta spre adînca revolta a taranimii, intereseaza în mod special pe scriitorii, din URSS, unde colectivizarea a cerut si mai acerbe înclestari de forte si unde episoadele violente poate ca au fost si mai elocvente în duritatea lor, pentru ca, si pentru ca, si pentru ca... Iar dupa atîtea flatari, galanterii, complimente, consilierul cultural sovietic la descusut pe Buzura cu privire la conditiile de aparitie a "Fetelor tacerii", precizîndui ca a auzit cîte impedimente sau ivit multa vreme în calea aparitiei romanului sau si ca apoi, la aparitie, alte si alte neplaceri lau pîndit cu fixarea tirajului, un tiraj mult prea umil pentru o opera literara atît de valoroasa...
 
Si i-a propus, ori i-a fagaduit, în cazul în care se declara de acord, sa i se traduca în limba rusa si sa i se publice la Moscova într-un tiraj de massa de 1.000.000 de exemplare. Ceea ce subliniau atît Titus Popovici fata de Crohmalniceanu, cît si acesta fata de mine sînt atitudinea diferita a aceluiasi personaj în raport cu fiecare dintre cei doi prozatori si accentul de discordie si de stîrnire a geloziei profesionale pus în conversatia cu fiecare, pe Marin Preda prevenindul sau averizîndu-l (deoarece se banuieste ca el a scris "Delirul" la comanda conducerii PCR), pe Augustin Buzura magulindu-l (deoarece sa aflat ca „Fetele tacerii” n-a fost în ochii oficialitatilor noastre una dintre cele mai convenabile lucrari). Este îndoielnica speranta ca romancierul clujean se va vedea tradus si publicat la Moscova într-un milion de exemplare, dar si daca lucrul sar întîmpla fireste ca interesul aratat "Fetelor tacerii" n-ar fi unul fara tîlc. Tot Ovid S. Crohmalniceanu a aflat la Tulcea, din partea unor profesori locali, cu prilejul unei vizite acolo ca profesor universitar, vizita pretrecuta îndata dupa raspunsul sau din "România literara", dat articolului din "Literaturnaia Gazeta", ca la postul de televiziune Chisinau a avut loc o masa rotunda legata de continutul romanului "Delirul". La acea masa rotunda romanul lui Preda a fost mult mai tare atacat decît în amintita revista sovietica, accentuîndu-se asupra atrocitatilor antonesciene în Basarabia în vremea razboiului si punîndu-se în evidenta ca romancierul român glorifica sau nici macar prin minte nu-i trece sal- acuze pe Antonescu.
 
Ca încheiere, Titus Popovici i-a dedicat lui Crohmalniceanu o "prevestire" în versuri, în care îi schiteaza imaginea lui în lagarul siberian de la Magadan, cînd din pricina raspunsului din "România literara" va fi sa ajunga (trimis de rusi) acolo... "
 
Lt. col. M. Albescu N. of.: Vom lua masuri de verificare a datelor cel privesc pe Augustin Buzura. Propun exploatarea materialului în informarea pentru conducere.
 
FRATELE LUI MARIN PREDA:
 
”Cred, în sinea mea, nu puțin, ci mult, cã în mod cert a fost omorât”
 
Interviu cu Alexandru Preda, fratele uterin al scriitorului Marin Preda de Argeseanu Gabriel [Titi Cosasu / 2006-06-19 ]
 
Domnule Alexandru Preda, în lumea literară sunteți cunoscut cu numele de Sae. În calitate de frate uterin, vã rog sã-mi spuneți cum l-ați perceput pe Marin Preda?
 
Marin a fost o fire liniștitã, blândã chiar, încã din copilãrie. Nu era vorbãreț, bãtãuș și, cum o spunea chiar el, unii îl credeau cã este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literaturã l-a acaparat în așa mãsurã încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine dupã cãrți și așa a reușit, până când a plecat la școala normalã, sã citeascã multe cãrți de valoare din literatura clasicã românã și universalã. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau și care îi erau ostili. Și au fost mulți.
 
Ca om, a fost și un bun familist. Și-a iubit copiii foarte mult; dorința lui cea mai mare fiind sã-i vadã mari și realizați, însã nu a reușit. S-a spus despre Marin Preda cã era un bãutor inveterat.
 
În „Cartea albã a securitãții – istoriei literare și artistice. 1969 - 1989” echipa redacționalã, coordonatã de Mihai Pelin, dãdea tiparului o notã referitoare la moartea scriitorului. Existã un pasaj controversat:
 
„(...) De circa 10 ani obișnuia sã consume bãuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soția și locuia aproape tot anul la Mogoșoaia. Era antrenat la bãuturã și chefuri prelungite de cãtre scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu și Gheorghe Buzoianu”.
 
Aveați cunoștință de astfel de petreceri la care era nelipsit Marin Preda?
 
Ceva, ceva, existã, dar nici vorbã a fi adevãratã o astfel de caracterizare. Marin nu a fost bãutor timp de cincizeci de ani. Dupã aceea, anturajul a contat foarte mult. Dumneavoastrã știți cã în lumea scriitorilor se formeazã grupuri și, la o discuție mai prelungitã, se mai și bea. El mergea la Capșa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa oamenilor de științã, unde se mânca ieftin și bine. Adevãrul este cã nu bea orice, ci numai bãuturi bune și niciodatã în timpul zilei. Iar când avea de lucru, și slavã Domnului cã avea, nu era cu bãutura în cap. Se zice cã în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinerețea lui Moromete”, a consumat, fiind la birou singur, cafea și whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu, prezentã acolo. În ce cantitate, Dumnezeu știe?
 
În cartea Marianei Sipoș, „Dosarul Marin Preda”, existã o mãrturie a doamnei Cleopatra Stãnescu, fosta secretarã a editurii Cartea Româneascã și unul din oamenii de încredere ai lui Marin Preda, cãreia scriitorul îi cerea ca tot ce gãsește, în cazul cã i se întâmplã ceva, sã vi le predea dumneavoastră personal. De ce aceastã fatidicã impresie de apropiere a sfârșitului? Avea cunoștințã de plãnuirea înlãturãrii sale?
 
Din câte știam, nici eu nici el, în aparență nu eram urmãriți. Multe lucruri le-am aflat dupã moartea lui, pentru cã, trãind în Bacãu, veneam numai de douã-trei ori pe an la București, pentru câteva zile, contactul fiind mai mult telefonic. Nu eram, ca sã zic așa, în miezul problemei. El din alte motive mi-a încredințat o valizã, înainte de 70, care conținea scrisori și fotografii de la primele lui neveste, Aurora Cornu și Eta Boieriu, însã nu și manuscrise. Mi-aduc aminte cã el mi-a dat bani sã cumpãr valiza; m-am dus la Cartea Româneascã, pentru cã scrisorile le ținea acolo, dupã care valiza am încuiat-o într-o cușetã la Gara de Nord, recuperând-o la plecarea la Bacãu și pe care am depozitat-o la biroul meu. Se poate ca secretara sã fi cumpãrat și ea o valizã.
 
În 1970, a venit la Bacãu Marin și mi-a cerut valiza pe motiv cã are fișet metalic la editurã și o poate ține acolo. De ce nu o ținea acasã, deocamdatã nu este de discutat. La moartea lui Marin, doamna Stãnescu, care ieșise la pensie, m-a cãutat la telefon, iar a doua zi când m-am prezentat la editurã am avut o discuție de unde reieșea cã o rugase sã-mi încredințeze personal o valiză. Se zice cã și lui Eugen Simion i-ar fi spus treaba aceasta. Cert este cã, dupã înhumare, am așteptat zece zile în București, timp în care am vorbit cu George Macovescu și am mers la procuratura municipiului.
 
De la Mogoșoaia se ridicase totul și se dãduse familiei. La Cartea Româneascã totul era sigilat și se formase o comisie din șapte persoane, printre care Laurențiu Fulga și Cornel Popescu, pentru a evalua și inventaria. Într-un final, am fost anunțați cã nu existã nici o valizã pentru mine.
 
În cartea Marianei Sipoș existã procesul verbal unde se menționeazã și existența unui bilețel cu numele meu. Ce era în aceastã celebrã valizã? Bãiatul meu, Marin, student în acea vreme, vãzuse la Mogoșoaia manuscrisul de la „Era ticãloșilor” și câteva caiete cu notițe. Încã din 1956, chiar eu am citit dintr-un astfel de caiet gros cu notițe, pe care nu l-am mai vãzut de atunci. Nu știu ce s-a întâmplat nici cu manuscrisele ținute acasã, care odatã publicate nu mai au mare valoare.
 
Sunt sigur cã au dispãrut manuscrise de mare valoare. Pentru filologi sunt foarte importante manuscrisele publicate. Așa este, din acest punct de vedere este o bogãție, numai cã nu se știe unde sunt.
 
S-a spus cã a murit înecat cu propria vomã, lucru infirmat de poziția corpului, dar și de profesorul Beliș, directorul Institutului de Medicinã Legalã „Mina Minovici”. Despre asfixia mecanicã cu vomã, se poate afirma cã nu poate fi accidentalã. Aveți o altã versiune stabilitã din surse neoficiale?
 
În acest caz cum de a fost posibilã apariția unor plãgi deasupra arcadei, fãrã sã fi existat o agresiune fizică? Eu, fiind la capela Institutului medico-legal, eram prea șocat pentru a pune întrebãri cum s-a întâmplat. L-am rugat pe fiul meu sã meargã la Institut și sã facã o ciornã dupã buletinul de autopsie. Cred, în sinea mea, nu puțin, ci mult, cã în mod cert a fost omorât. Dumnezeu știe, de cine și cum? Se pare că prin moartea lui Cornel Popescu a fost spulberatã și una din ultimele șanse de a afla adevãrul? Cornel Popescu știa locul unde au fost duse documentele ridicate de Securitate și Procuraturã de la „Cartea Româneascã” și, poate, chiar de la Mogoșoaia. Cred cã știa și alte lucruri. Mariana Sipoș l-a contactat și nu a vrut sã se confeseze. A rãspuns doar: „Da, da, da...”
 
Dacã situația era normalã, fãrã implicații dubioase, cum de persoanele audiate în calitate de martori dau declarații contradictorii?
 
În seara fatidicã se zice cã o scriitoare (cu nume rusesc) i-a turnat un pahar de tãrie, dintr-o sticlã. Ce știu, și îmi confirmã fiul meu Marin, care a stat de vorbã cu Mazilescu și cei care au fost acolo, este cã declarațiile sunt contradictorii. Nenorocirea este cã mulți dintre cei prezenți în timpul anchetei au murit.
 
Cum comentați aceastã reabordare operei lui Marin Preda?
 
Nu-mi vine sã comentez în nici un fel, pentru cã ãștia sunt niște imbecili, niște tâmpiți. Ce sã cred eu despre Gheorghe Gigurcu? Ce sã cred eu despre Alexandru George, care este cunoscut în lumea literarã ca o hienã, mâncãtor de cadavre de scriitori? Total imbecil. O reglare de conturi în aceastã lume, prin care sã iasã ei în fațã, pentru cã ãsta nu se poate apãra decât prin câțiva prieteni. A mai apãrut și grasul ãsta de Alex Ștefãnescu, cu tâmpeniile lui, care spunea cã se documenta din presa comunistã, cã a fost stâlpul puterii comuniste, el care nu a avut nici o funcție publicã, decât redactor și director al editurii „Cartea Româneascã”, care era a Uniunii Scriitorilor și nu a statului. Vine el acum și spune cã a recitit opera lui Marin Preda și existã în ea realism socialist. Dacã cutare și cutare, scriitori mãrunți, au fost membrii C.C.-ului, el putea sã fie de șapte ori mai membru al C.C., putând avea funcții mari. Dar, nu a vrut. El a fost omul scrisului și se îndrãgostise de munca de editor. Nu spun cã oamenii puterii nu-l curtau, și chiar se temeau de el.
 
Vă mulțumesc.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews