ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


† 3 august - 12 ani de la trecerea la Domnul a fostului deținut politic Teofil Mija, doctorul fără de arginți. Minune de ziua Sfântului Nicolae 1945 – mărturie. Biografie

Motto: „Ne-am rugat fără încetare lui Dumnezeu ca să ne ajute în toate acțiunile pe care le-am întreprins în această luptă și am fost convinși că Dumnezeu ne va ajuta și nu ne va părăsi, atât timp cât scopul nostru era apărarea bisericii creștine în fața ateismului comunist. Și Dumnezeu nu ne-a părăsit nici atunci când puterile și rezistența noastră erau încercate și solicitate peste limitele înțelegerii raționale – încredințându-ne și rămânând doar în grija Providenței – care întotdeauna a intervenit și ne-a salvat în astfel de momente”. (Dr Teofil Mija)

Minune de ziua Sfântului Nicolae 1945 – mărturia doctorului Teofil Mija

„De Iași mă leagă o întâmplare incredibilă, dar adevărată - salvarea de la moartea sigură a lui Nelu Golea și a mea, datorită Providenței, intervenției îngerilor noștri păzitori, care ne-au trezit din somn cu câteva minute înainte de a fi striviți între vagoanele automotorului CFR - în care noi plecasem din Iași spre București.

Părăsisem cu Nelu gara Iași, urcându-ne pe acoperișul unui tren automotor CFR compus din 2 vagoane, ce parcurgea distanța Iași-București. Coincidențe: era 6 decembrie 1945 - sărbătoarea Sfântului Nicolae, ziua onomastică a părinților noștri, amândoi pe numele de Nicolae.

Cele două vagoane ale rapidului automotor erau ocupate de ofițeri și soldați ruși. Printre aceștia erau și câțiva civili mai curajoși sau alții absolut nevoiți să călătorească spre București.

Menționăm că pe atunci se călătorea în Moldova numai pe trenuri rusești. În această provincie românească începuse pe atunci să bântuie seceta, foamea și păduchi care transmiteau tifosului exantematic, moartea! Bieții moldoveni, uscați și vineți de foame, cocoțați pe acoperișurile vagoanelor, călătoreau până departe, în Banat, Oltenia și Transilvania, ca să aducă un căuș de boabe copiilor lor, care se sfârșeau strop cu strop în brațele mamelor lor neputincioase. În acest timp, căminele, hotelurile și casele mai mari erau rechiziționate (ocupate cu forța) de armata roșie, care se lăfăia în toate bunătățile, iar bieții români dormeau pe peroanele gărilor, istoviți, plini de păduchi și de râie, deznădăjduiți.

Plecând din Iași la ora 7 dimineața, ne-am ocupat și noi un loc pe acoperișul vagoanelor. Am călătorit toată ziua pe un ger cumplit, ajungând spre seară, pe la orele 17, în apropiere de gara Periș. Cabina mecanicilor automotorului era ticsită de călători civili români. Probabil cu acești călători protejați, mecanicii mai gustaseră și ei din renumitele vinuri moldovenești. Aceasta contribuise, pe lângă întunericul și ceața ce reduceau mult vizibilitatea, ca să nu observe mecanicul în timp util câteva vagoane decuplate din garnitura unui tren de marfă ce trecuse înaintea noastră, pe aceeași linie ferată, în aceeași direcție de mers. Impactul a fost inevitabil și s-a produs când mecanicul de abia reușise să reducă viteza de la 100 km la 80 km/h. Coliziunea a fost totuși atât de puternică încât buloanele groase care fixau motorul Diesel pe șasiu s-au secționat, iar motorul, cu toată greutatea lui, s-a deplasat spre cabina de comandă, ticsită de lume.

În cele două vagoane ale automotorului, bagajele au căzut de pe polițe pe călători, unii fiind grav accidentați, cu fracturi de mâini sau de picioare, capete sparte etc. Un vacarm de țipete, spaimă, durere, disperare. Și totuși, chiar și din această tragică situație, s-au putut observa câțiva călători îmbrăcați în uniforme militare, purtând în ambele mâini geamantane, îndepărtându-se de locul accidentului. Până la sosirea unui tren sanitar de intervenție, împreună cu Nelu am acordat primul ajutor răniților, atât cât am putut și ne-am priceput.

Și acum să vă relatez cum am scăpat noi doi teferi din această ciocnire de trenuri, din această nenorocire. Călătorind ziua întreagă pe acoperișul vagonului, obosiți, flămânzi și răzbiți de un ger năprasnic ne-am găsit un loc de dormit la îmbinarea celor două vagoane. Fiind întinși pe al doilea vagon și având servietele goale drept perne stăteam rezemați cu capul de barele de fier de la marginea primului vagon.

Cu câteva minute înainte de ciocnire, Nelu s-a trezit dintr-un vis frumos și m-a trezit și pe mine ca să mi-l povestească. Mi-a spus că i-a apărut în vis o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb, care i s-a recomandat ca fiind mama sa, care decedase când el era copil mic, și nici nu o cunoscuse. Mama sa l-a rugat să ne schimbăm poziția în care ne aflam și să trecem pe acoperișul primului vagon, unde este mai cald. Și fără nici o altă discuție, printr-un gest aproape automat, reflex, ambii ne-am schimbat poziția, părăsind-o pe cea dintâi, când eram rezemați cu capul de barele de fier de la cuplarea celor două vagoane. Și în timp ce Nelu își continua povestirea, după ce eram deja desprinși din prima poziție și Nelu continua să vorbească despre sărbătorirea tatălui său în casa părintească, am fost aruncați prin alunecare din partea din urmă a primului vagon, oprindu-ne la distanță de doi metri de poziția în care ne aflasem, tot pe acoperișul vagonului, dar într-un grup de ofițeri români, obligați să călătorească și ei în aceleași condiții ca și noi.

Și astfel Bunul Dumnezeu, trimițându-ne pe îngerul nostru păzitor prin visul lui Nelu, ne-a salvat încă o dată de la o moarte sigură, care s-ar fi produs dacă n-am fi schimbat poziția în care ne aflam cu capetele noastre sprijinite între cele două bare de fier de la îmbinare celor două vagoane”. (Sursa: Teofil MIJA, Generația neînfrântă, Brașov, 2008)

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

S-a născut în comuna Brateiu, județul Sibiu, la 11 septembrie 1923, fiind fiu de țărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic și al Facultății de Biologie-Geografie, devenind Doctor în științe medicale în 1983.

În 1936 își începe activitatea anticomunistă în cadrul Frăției de Cruce organizată la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfășurat activități educative în cadrul centrelor studențești din Iași și Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru și alți studenți târnăveni, înființează Centrul de Rezistență Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenților legionari și s-a refugiat în București. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securității, a fost anchetat de șeful securității MAI, colonelul Dulgheru, și de generalul Nicolski, sprijiniți de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci șeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studențesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzațiile ce i-au fost aduse și a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alți 12 deținuți politic, de instigare și organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la "Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de "reeducare”, monstruoasa operațiune de schilodire a sufletelor concepută de bolșevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deținut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea și în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieșirea din închisoare cântărea 47 de kilograme.

În anul 1990 înființează dispensarul medical al foștilor deținuți politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociației Filantropice Medical-Creștine „Cristiana”, al cărui președinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultați și tratați sute de foști deținuți politic. În 1999 înființează în orașul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu fostul deținut politic Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea, spre cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistență armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viață pentru asanarea morală, însănătoșirea spirituală și materială a țării și a poporului român.

A publicat mai multe articole și cărți de specialitate și de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreședinte al AFDP Brașov și vicepreședinte al Centrului Rezistenței Anticomuniste.

A fost cetățean de onoare al Municipiului Brașov.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor și martirilor Neamului Românesc, alături de frații săi de luptă și suferință!

+ Maria PETRAȘCU
Florin PALAS

Luna aceasta pomenim și eroii și martirii primului centru de rezistență armată anticomunistă din Transilvania, constituit la Codrul Fetea după trădarea de la 23 august 1944

În cadrul Centrului de Rezistență Armată Anticomunistă din Codrul Fetea au activat zeci de studenți ai Universității din Cluj. Centrul a fost activ până în 1948, când a fost anihilat de Securitate. Sufletul acestei grupări, studentul medicinist Ion Golea , care avea să se întoarcă în Codrul Fetea, în 1951, împreună cu un grup de luptători anticomuniști, fiind parașutați de avioane NATO. Au activat până în 1953, când au căzut prin trădare.

 

Monumentul din Codrul Fetea (foto FGM / MĂRTURISITORII.RO) a fost construit, în 2003, prin grija doctorului Teofil Mija și a inginerului Aurel Ursu, luptători de frunte în cadrul acestei organizații anticomuniste. În fiecare toamnă urmașii și prietenii luptătorilor se întâlnesc în fața monumentului, spre a cinsti memoria înaintașilor care s-au opus, chiar cu prețul vieții, regimului bolșevic de ocupație instaurat în România de trupele Armatei Roșii.

"Vom muri cu convingerea că, oricât de târziu, adevărul va ieși la lumină, iar adevărații eroi martiri anticomuniști, și nu cei inventați în laboratoarele Securității și ale biroului de cadre al PCdR vor fi așezați la loc de cinste, spre gloria neamului românesc și slava lui Dumnezeu!", imi declara regretatul doctor Teofil Mija, în anul 2007, când a participat pentru ultima oară la pomenirea camarazilor săi.

Publicam aici un text evocator despre Centrul de Rezistență Anticomunistă din Codrul Fetea, scris de doctorul Teofil Mija, unul din animatorii acestui grup de luptători și păstrător fidel al memoriei rezistenței. (Florin Palas)

23 august – un act de trădare națională

 

Noi, studenții luptători anticomuniști, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este și rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităților. Acest act de trădare națională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistițiului, eram obligați să întoarcem armele și să dăm mâna cu dușmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor. Reacția de împotrivire s-a manifestat chiar de la primele contacte ale populației țării noastre cu hoardele bolșevice, care ne invadau ca să ne înrobească. Căci în drumul acestora spre Berlin, drum lung care a durat aproape un an și apoi vreo alți doi ani de întârziere la întoarcere, trecând tot prin țara noastră – aceste armate băgau spaima în populație prădând, violând, jefuind și distrugând tot ce le ieșea în cale.

Primele nuclee de împotrivire față de acești cotropitori au apărut sub forma unor gărzi naționale înființate în satele pe unde se scurgeau aceste armate spre Berlin. Scopul acestor gărzi era apărarea populației și a gospodăriilor împotriva invadatorilor. Cei ce au înființat aceste gărzi în regiunea Târnavelor au fost studenții localnici. Alături de noi, au participat și bătrânii satelor, invalizii de război și băieții peste 15 ani, restul bărbaților fiind pe front. Pot afirma că începutul luptei armate și a rezistenței anticomuniste în țara noastră a coincis cu înființarea acestor gărzi naționale.

Grupul nostru de studenți târnăveni, în frunte cu Ionel Golea, eroul martir condamnat la moarte și executat la Jilava în 3 noiembrie 1953, cel mai bun prieten al meu, am înființat împreună primul centru de rezistență armată din Codrul Fetea (dacă nu primul din țară, în mod sigur printre primele). Cătunul de pe hartă numit Fetea se află în cel mai mare codru din regiunea Târnavelor, între Sighișoara, Dumbrăveni, Mediaș, Sibiu și Agnita. Este mărginit de vreo 15 comune, la distanță de 8-10 km de centrul lui, sate pe care le-am organizat ca puncte de sprijin și aprovizionare cu zeci de familii colaboratoare.

Inamicului i-ar fi fost imposibil să pătrundă până la locul unde aveam noi depozitul de armament și de alimente, nefiind căi de acces decât prin pădure, știute numai de noi. Secretul acestui Centru a fost păstrat până la arestările masive de după 15 mai 1948, când unii dintre arestații din Sighișoara, torturați în timpul anchetelor de la Securitate peste limita suportabilului, au recunoscut participarea la acțiunile din acest Centru. Codrul Fetea ne-a oferit atunci cea mai sigură sursă de existență pentru un timp îndelungat în acțiuni anticomuniste. Garanția era familia colegului nostru de liceu, camaradul Aurel Ursu. Această familie, de la mic la mare, era trup și suflet alături de noi. În plus aveau și multe rude în comună și în satele din jur, toți oameni de ispravă.

Dar cel mai convingător argument pentru alegerea acestui loc pentru Centrul nostru de Rezistență anticomunistă a fost prezența familiei lui nenea Zaharia Ursu, fratele cel mai mare al lui Aurel, un adevărat cioban, care locuia în Fetea, într-o casă situată chiar în mijlocul acestui codru. În plus exista ascendentul moral ce-l avea nenea Zaharia Ursu asupra celorlalți gospodari răspândiți în această regiune de păduri și pășuni. Una dintre aceste familii de gospodari era chiar cea a mătușii familiei Ursu, Susana Năvodar, care a fost de mare ajutor în lupta noastră.

În decembrie 2005 am reușit să public cartea pe care am scris-o și pe care am intitulat-o „Noi nu am avut tinerețe”, cu următoarea dedicație: ”Prietenului meu Ion Golea, erou martir anticomunist. Din ghearele securității nu se putea scăpa decât recunoscând acuzațiile, nebun sau mort. El s-a eliberat prin moarte”. În această carte, în capitolul intitulat ”Începuturile luptei anticomuniste”, am cuprins o parte din activitatea Centrului Fetea, contribuția localnicilor și mai ales a studenților târnăveni care am înființat, am organizat și ne-am legat prin jurământ ca aceia dintre noi care vom supraviețui luptei și rezistenței anticomuniste să facem cunoscut posterității că, în cea mai crâncenă luptă pentru supraviețuirea neamului nostru, alături de trădători și lași, care au dat mâna cu dușmanul, au existat și luptători viteji, eroi martiri, care au salvat demnitatea, onoarea și întregul patrimoniu spiritual al poporului român. Distrugerile materiale se vor putea reface, dar pierderea capitalului spiritual – numai bunul Dumnezeu va mai putea ajuta să ni-l refacem. Iar noi, supraviețuitorii, ne-am legat prin jurământ că ne vom ruga lui Dumnezeu pentru sufletele eroilor și ale maritirilor noștri, că nu vom rămâne numai la vorbe, ci vom încerca după posibilitățile noastre să vindecăm rănile adânci pe care comunismul, comuniștii, securiștii și nomenclaturiștii le-au pricinuit în decurs de 50 de ani și le pricinuiesc și astăzi celor ce nu au plecat capul și n-au dat mîna cu dușmanul satanic. Tot în Codrul Fetea au fost parașutați în 1951 Nelu Golea și Ion Samoilă, doi viteji care au revenit în patrie ca să continue lupta anticomunistă, așa cum în 1936 Moța și Marin au plecat în Spania ca să lupte împotriva brigăzilor internaționale comuniste care urmăreau cucerirea, comunizarea și satanizarea Spaniei. Golea și Samoilă au căzut deasemenea pentru apărarea credinței creștine și pentru scoaterea neamului românesc din infernul comunist.

Prin moartea lor, acești eroi martiri au făcut dovada supremă a iubirii de Hristos și de neamul românesc! În perioada 1944-1948 au făcut parte, au acționat și s-au perindat prin Centrul Fetea zeci de studenți târnăveni, tineri localnici, oameni de legătură, colegi și colege, unii fiind urmăriți de poliție și jandarmerie, deasemenea și foarte mulți camarazi eliberați din lagărele din Germania. Printre aceștia din urmă, care și-au găsit la noi adăpost de mai lungă sau mai scurtă durată au fost: Bucur Secu, Ioan Cristea, Popa Aurel-Popicu, Mocanu Sebastian, Costache Oprișan, Ion Marușca, Nistor Chioreanu și Nicolae Pătrașcu. Dintre studentele Centrului Studențesc Cluj, amintim pe Delia Moldovan, Xenia Mihăilescu și Dina Teglaru, toate găsindu-și adăpost sigur aici pentru perioada cât au fost urmărite de poliție. Nu este indicat să înșir numele tuturor studenților care au făcut parte din acest Centru, nefiind nici timp și nici spațiu în acest scop. Voi cita totuși numele a două victime: eroii martiri Bogdan Toma și Gheorghe Broscățeanu. Primul a fost omorât în bătaie de către plutonierul de jandarmi poreclit „Cocoșelul”, din comuna Noul Săsesc (pe hotarul căreia se afla Centrul Fetea), pentru că n-a vrut să divulge activitatea sa din acest centru. La asasinarea acestui fecior viteaz a participat în mod egal și un țigan localnic, secretar al organizației PCR din sat. Gheorghe Broscățeanu (zis ”Pruncu” fiindcă era elev, cel mai tânăr dintre noi în acest Centru) a rămas cu o pareză la brațul drept în urma unei împușcături în plexul brahial drept.

În 2003, împreună cu Aurel Ursu, colegul și camaradul supraviețuitor și el al infernului de la Aiud, am reușit să ridicăm un monument pentru cinstirea eroilor și al martirilor care au activat în Centrul de rezistență armată anticomunistă Fetea, îndeplinând astfel o parte din testamentul lui Nelu Golea despre acest Centru.

Putem spune că studenții români de atunci au participat la toate centrele de rezistență până la Dunăre, la Porțile de Fier și până în munții Apuseni. În unele din aceste Centre au fost fondatori și organizatori, ca în cele din Munții Făgăraș și Munții Apuseni, iar în altele au fost majoritari, alături de intelectuali, preoți și învățători, militari și țărani.

În Munții Apuseni, alături de maiorul erou martir Nicolae Dabija, au fost camarazi și colegi studenți clujeni. Printre aceștia amintim pe Ștefan Popa, care mai avea alți doi frați angajați în rezistența anticomunistă. Aurel – zis Popicu – a îndurat iadul Pitești, după eliberarea din lagărele naziste din Germania. A fost căsătorit cu Elena Faina, studentă luptătoare anticomunistă din grupările din Munții Carpați. Ștefan a căzut în luptele cu batalioanele de securiști, trupul său fiind lăsat trei zile în comuna Între Holde, după care nu a am putut afla unde sau dacă are mormânt. În urma acestor lupte au căzut prin trădare în mâinile securiștilor mulți viteji, eroi martiri, șapte dintre aceștia fiind condamnați la moarte și executați. Printre aceștia a fost și maiorul Nicolae Dabija și colegul meu medicinist Titus Onea. A urmat un mare proces cu aproape 150 de condamnări, toate cu pedepse de peste 10 ani. Regizarea acestor persecuții și condamnări a fost făcută de către călăul colonel de securitate Gheorghe Crăciun, ajuns apoi să conducă reeducarea deținuților din penitenciarul Aiud, unde a fost exterminată elita intelectualității interbelice din România. Cei șapte condamnați la moarte au fost aruncați într-o groapă comună la marginea cimitirului municipal Sibiu. În 1994, un fost paznic al cimitirului a anunțat Asociația Foștilor Deținuți Politici din Sibiu despre acea groapă comună. Împreună cu AFDP-Alba Iulia, s-au dezgropat trupurile acestor eroi martiri, care mai aveau încă lanțurile la picioare, ei fiind de data aceasta înmormântați creștinește. Și apoi li s-a ridicat în acel loc un monument. Am participat la această înmormântare ca unul care, în iarna anului 1949, activasem în acel Centru de rezistență armată anticomunistă din Munții Făgărașului, format în majoritate din studenți, alături de țărani, intelectuali și elevi din regiune (sprijinit pe aproape 800 de familii din satele făgărășene). A fost organizat de studentul Ion Gavrilă Ogoranu, eroul nepereche care a reușit performanța de a rămâne apropae 30 de ani fără a fi depistat și arestat de copoii securiști.

Sufletul rezistenței armate din Codrul Fetea a fost și rămâne eroul martir Ion Golea.

Parcurgând cu mintea vremurile de atunci și până astăzi îmi dau seama că dintele timpului a lăsat amprente adânci asupra noastră. Acum suntem povara suferințelor pe trupuri și în suflete. Vremurile ne-au adus în starea aceasta. Putem spune liniștiți, dar cu durere, ceea ce a spus și Ion Gavrilă Ogoranu înainte de a muri: ”Dragă Patrie Mamă, te rugăm să ne ierți că te-am iubit prea mult, că ne-am luptat din toate puterile noastre ca să te apărăm până la jertfa totală!”.

Doar Bunul Dumnezeu va mai putea rândui ca generațiile viitoare să cunoască adevărul întreg despre lupta și jertfele generației noastre de studenți (1948), alături de eroii și martirii rezistenței din toată țara românească. Generațiile viitoare trebuie să afle adevărul de la istorici autentici și nu de la politruci care au falsificat și au ținut sub obroc realitățile de infern în care a trăit neamul românesc după înrobirea comunistă. Căci este strigător la cer, cum nici după aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, eroii și martirii anticomuniști nu sunt cinstiți cum s-ar cuveni de către guvernanții și politicienii profitori ai jertfelor martirilor.

Și trebuie ca românii să nu uite niciodată cum au fost distruși, exterminați de către securiști cei 3000 de studenți români. Dintre aceștia aproape 1000 au fost supuși reeducării de la Pitești, un experiment criminal de spălare a creierului. Călăii acestui experiment, de masacrare a studențimii române anticomuniste și din celelalte închisori comuniste din 1944-1964 și în continuare, au fost următorii securiști: generalul Nicolski și coloneii Kohler, Zeller, Sepianu și Dulgheru (alias Dulberger).

Mihai Timaru și Octavian Voinea, care au supraviețuit iadului din Pitești și Gherla, au auzit din gura călăilor următoarele afirmații bestiale:

„ – Nu veți fi eroi așa cum vă sunt principiile. Veți fi niște ticăloși mascați, departe de orice virtute. Nu veți muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în monștri. Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce veți muri. Vom muri și noi. Dar Istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente. Astfel cercetătorii, istoricii, vor scrie cum vrem noi, nu cum este realitatea. Noi creem istoria așa cum ne place. Așa cum ne convine. Proștii de azi care sunteți voi, o veți scrie cu mâinile voastre, așa cum vrem noi. Tâmpii de mâine vor confirma așa cum noi am imaginat-o, în dosarele ticluite de noi.

Avem experiența Piteștiului și a Gherlei pe care noi le-a imaginat, cu mult înainte de arestarea voastră și a ieșit așa cum am dorit. Ca la comandă și fără retușuri.

Am avut noi grijă să ne asigurăm cu mult înainte de deconspirativitatea descoperirii acestei acțiuni. Acum punem la punct ultimul act al acestei piese.

Ce, îți închipui că va ieși altfel de cum dorim noi? Întreaga operațiune Pitești și Gherla se va termina cu acest proces, pe care acum îl punem în scenă. Cu asta vom demonstra că toate atrocitățile petrecute la Pitești și Gherla au fost concepute de deținuții politic care sunt în slujba americanilor pentru a compromite partidul comunist. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistență anticomunistă din România și nu se va mai auzi de ea. Dacă totuși se va auzi, se va cunoaște numai varianta ticluită de noi”. Aceste bestialități auzite de către Timaru și Voinea se află pe coperta cărții intitulată ”Masacrarea studențimii române”, scrisă de Octavian Voinea, supraviețuitor al reeducărilor infernale din penitenciarele Pitești și Gherla.

Lăsăm cititorului să tragă concluziile care se cuvin, pentru a putea înțelege ce a însemnat în România ”mecanismul terorii” în cei 50 de ani de robie comunistă.

Dr. Teofil Mija

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews