La sfârșitul lui decembrie 1996, când a încetat misiunea mea de corespondent de presă în Ungaria, am predat „bunurile mobile” ale Biroului de presă de la Budapesta la Ambasada României.
 
În magazia de la subsolul acesteia, pe raftul unde mi se indicase să depozitez videocamera, magnetofonul și faxul, în imediata apropiere, am găsit un dosar pe coperta căruia scria: A. P. Ardelean, „Neorevizionismul ungar”. În dosar se afla copia la indigo a unui manuscris dactilografiat. L-am parcurs „în diagonală” și am constatat că era extrem de incitant, perfect centrat pe subiectul sensibil enunțat în titlu și, mai ales, foarte bine documentat. Mi-a fost clar de la început că autorul este nu numai un profesionist al scrisului, cu un stilul impecabil, ci și un fin cunoscător al politicii ungare. După conținut, genul de prelucrare al informației și stil se părea că textul ar fi fost elaborat de un diplomat sau ceva pe aproape, oricum un intelectual de clasă… M-a frapat faptul că numele personajelor istorice, culturale sau politice, cele ale instituțiilor, organizațiilor, titlurile cărților, ale autorilor, publicațiilor etc. erau scrise cu diacritice maghiare fără cea mai mică greșeală ceea ce denota o acuratețe puțin obișnuită. Ulterior, mi-am dat seama că autorul era un cunoscător al limbii maghiare la nivel de subtilități, dublat de un fin analist politic….)

În anii care au urmat, am încercat, pe toate căile și în toate mediile, diplomatice, științifice și nu numai, să aflu cine este autorul manuscrisului, dar fără succes. Tocmai când mă pregăteam să public manuscrisul pe banii mei, cu o prefață în care să explic modul neobișnuit în care am intrat în posesia lui, verificând pe Internet, am găsit o carte cu un titlu identic, de vânzare la un anticariat. Doar că autorul nu era E. P. Ardelean ci un anume Emilian P. Brașoveanu. Am cumpărat-o și am avut surpriza să găsesc un „samizdat” – cartea nu avea ISBN (?!) -, tipărit la Întreprinderea Poligrafică Tulcea în anul 1991 și care conținea, cu foarte mici modificări, textul integral al manuscrisului găsit la Budapesta!

În plus față de manuscris, cartea avea un „Cuvânt înainte” în care autorul accentuează ideea că nu poporul ungar în totalitatea sa poate fi învinuit de păcate iredentiste și revizioniste, ci acea minoritate politică și intelectuală care și-a făcut o profesie din acest gen de incitări și care „propagă idei cu intenții nedisimulate de a pescui în apă tulbure.”

Văzută din perspectiva specialistului în științe politice, istorie, diplomație și relații internaționale, analiza aprofundată realizată în această carte acoperă, sub multiple aspecte, interpretarea, deopotrivă politică și juridică, a dosarului sensibil al așa-numitului neorevizionism maghiar, continuatorul revizionismului promovat de Ungaria condusă de regentul Miklós Horthy.

După o expunere perfect documentată a contextului internațional al încheierii Tratatului de la Trianon și apoi, într-o altă etapă, a Păcii de la Paris, cartea recurge la o retrospectivă obiectivă a ceea ce a fost numit, atât de sugestiv, „Sindromul Trianon”, adică acțiunea sistematică de rupere a crustei de pe o rană simbolică și reinfectarea ei repetată. Abia apoi, autorul începe demersul său profund original, ale cărui seve se trag din istoria însângerată a Transilvaniei majoritar românească, peste care prezentul compune o geometrie multidimensională și contradictorie a forțelor vizibile, dar mai ales a celor oculte pe care autorul le analizează în liniile lor esențiale sub denumirea de neorevizionism.

Mecanismele instituționale oculte prin care se duce această luptă împotriva bunului simț istoric sunt prezentate în carte până la sfârșitul anului 1990 împreună cu motivațiile ideologice ale neorevizionismului ungar și doctrina „panmaghiară" care constituie baza falsă a teoriilor care le guvernează.

Mai rămâne o chestiune neelucidată: cine a fost în realitate Emilian P. Brașoveanu și dacă nu cumva acest nume este pseudonimul unui istoric al cărui stil reprezintă profesiunea sa de credință, aceea de a înțelege înainte de a judeca, evitând presiunea evenimentului în favoarea unei investigații de lungă durată.

Și totuși… La 16 iunie 1989 a avut loc la Budapesta cea mai virulentă acțiune politică antiromânească de dinainte de 1989: instrumentarea așa-numitei Declarații de la Budapesta. Cu ocazia reînhumării, la 16 iunie 1989, a lui Imre Nagy și a altor victime ale revoluției ungare din 1956, un grup de români trăind în exil la Paris au semnat un apel internațional referitor la Transilvania, așa-numita Declarație de la Budapesta, formulată de politicieni ai partidului Magyar Demokrata Forum. În document se arăta că: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism cultural și religios. (…) Dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni (sic!) trebuie garantat. (…)”.

Apoi, la mai puțin de două săptămâni, la 27 iunie, cu acordul conducerii ungare de partid și de stat, a fost organizată la Budapesta o amplă manifestație antiromânească. La ea au fost mobilizați în Hösöktere – Piața Eroilor, în imediata apropiere a ambasadei României – 200.000 de cetățeni unguri. Dincolo de reacțiile la adresa regimului Ceaușescu, s-a demonstrat pentru independența Transilvaniei, recurgându-se la toată recuzita propagandistică revizionistă. În acest sens, a fost folosită și acțiunea „Villages roumains” – „Salvați satele românești” – promovată de grupurile de la Paris și Bruxelles ale emigrației române – împotriva inițiativei de sistematizare a satelor preconizate de Nicolae Ceaușescu, pretinzându-se că ea ar avea drept scop ascuns distrugerea identității minorităților naționale, cu precădere a celei maghiare! Acțiunea s-a sfârșit cu asedierea ambasadei României de circa 1000 de manifestanți, ceea ce a constituit un mare șoc pentru diplomații români la Budapesta.

Faptul că autorul manuscrisului Neorevizionismul ungar nu pomenește nimic de aceste două flagrante acțiuni neorevizioniste, concepute în spiritul doctrinei panungare, trimite la presupunerea că el, oricum s-ar fi numit în realitate, nu putea să nu le menționeze dacă ar fi fost diplomat în capitala Ungariei.

Pe de altă parte, col. Gheorghe Rațiu, fost șef al Direcției I a DSS, arată în cartea Calvarul. Ardealul românesc și extremismul naționalist maghiar, Editura Paco, București 2012, pp. 256 – 276, că Securitatea era la curent cu acțiunile de subversiune împotriva României puse la cale între 1980-1989 de ceea ce el numește „laboratorul de la Biblioteca Szécsényi” din Budapesta: de la falsificarea numărului de maghiari care trăiau în România crearea „filierei maghiare” a românilor care se refugiau în Occident, până la crearea organizației „România Liberă” la Budapesta în vederea exploatării ei în plan politic internațional, înființarea taberei de pregătire a unor formații de gherilă urbană în localitatea Bicske precum și acțiunea codificată ca „Rețeaua de zece” vizând obținerea statutului de autonomie pentru Transilvania.

Toate aceste fapte relevante pentru inițiativele neorevizioniste nu sunt menționate în cartea lui Emilian P. Brașoveanu, ceea ce induce supoziția că nu a participat în vreun fel la depistarea/documentarea lor.
Ar mai fi de menționat faptul că în monumentala sa carte „Ferește-mă Doamne de prieteni”, apărută în 2011 la Editura RAO, istoricul american Larry L. Watts confirmă rolul centrului (sau „laboratorului”) de la Biblioteca Szécsényi în coordonarea acțiunilor subversive împotriva României, începând cu dezinformarea referitoare la numărul etnicilor maghiari din România, subiect abordat pe larg nu doar de mass media ungare ci și de presa occidentală, colportând la unison punctul de vedere ungar.

Read the English version of this article. Citiți versiunea în limba engleză a acestui articol.
 
Dorin Suciu este jurnalist și scriitor și a fost redactor TVR, fost corespondent de presă la Budapesta și director general adjunct al Agerpres, în prezent colaborator ActiveNews