Ultima seară pe pământ. De ce a murit Nichita Stănescu

Extrase dintr-un articol de Monica Andronescu 

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgență Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la București, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. (...)

Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea așezată pe jos și o masă cu șase scaune bonanza, pe care și alea cred că i le dăduse cineva, și un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai și puteai să știi tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau și generali de Securitate și oameni foarte mari, erau și mediocri mulți care se vânturau pe acolo. Vă dați seama că, dacă era un om care n-avea clanță la ușă… Împingeai ușa și intrai în casă, pur și simplu. La fel se întâmpla și când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuță în spate pe strada aia, dar viața se petrecea în spațiul public. Țin minte o imagine când cineva a venit și i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”.

La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic cățel care cine știe cum îmi răstălmăcește vorbele… ».” (...)

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci.

Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. [Nota AN - Poemul este cel de mai jos]

 


Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București.

Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon și a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos și îi țâșnea sânge din buze și din limbă și murdărise deja peretele. Și mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neștiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci așa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea mașină nu s-a găsit nimeni și am chemat eu un prieten cu o mașină și l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o știe lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator.

„Ce din poem îți place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. (Sursa: Ziarul Metropolis)

Nota Victor Roncea - În 2008, profesorul Pavel Chirilă mi-a oferit acestă mărturie:

"Am fost medic la Spitalul de Urgență. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat și am conlucrat cu Secția de Terapie Intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu în ziua trecerii lui la cele veșnice.
Am încercat zilele acestea scot din arhivă foaia de observație clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în față, acea zi, acele ore. Nu am reușit pentru că spitalul nu arhivează suferințe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte ultimele cuvinte ale poetului: „Mi-e o sete sălbatică”...
M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decât o simplă deshidratare organică.
Era o sete de adevăr, era o sete de dreptate, era o sete de frumos, era o sete de libertate...?
Aveam să ne convingem peste câteva ore că era o sete de veșnicie...
Domnul să-i odihnească sufletul zbuciumat de propriul lui talent...!
Dr Chirila
13 Decembrie 2008"

Nichita: "Doamne, apără poporul român."

VIDEO - Sora lui Nichita, Mariana, vorbește, inclusiv despre moartea Poetului: