Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai științei medicale pe plan național și internațional a fost cu siguranță ilustrul doctor și om de știință Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării și inovației medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puțin cunoscut în ceea ce-l privește pe ilustrul nostru concetățean este predispoziția sa pentru religie și dăruirea totală pentru credința ortodoxă. 

A  fost un adevărat trăitor și mărturisitor al Adevărului înomenit, însoțindu-și elaborările științifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă la absolutul inepuizabil al Ființei Divine.

Marele savant român de renume internațional Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureștean Calea Moșilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătorește cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruiește patru copii. În ordinea nașterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate și două surori: Constantin, Elena și Constanța. În școală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Școlii primare de băieți nr. 1 și Gimnaziul „Mihai Bravul”, din București. După obținerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultății de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca șef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician și anatomopatolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten și colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, „Fiziologie filosofică”, vol. I: Instincte sociale. Patimi și conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, București, 1995). 

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptate exclusiv spre folosul pacientului îi ascute spiritul filantropic conaționalului nostru. În numai doi ani de la începutul lucrării sale alături de Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relația dintre ei creștea de la cea profesională la o amiciție model, întărită de o compatibilitate desăvârșită. „Nu-i mai întâlnim ca patron și discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecțiunii respective. Începând cu 1897, anul în care și-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului și devine colaborator în principalele publicații ale lui Lancereaux, făcând împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul și opera sa medicală, p. 22).

După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experimente reușite și ino­vații terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile și a beneficiilor acestora pentru țesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge și mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obține în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reușește să își ia, „pe rând, doctoratele în medicină și chirurgie în 1897, în științe naturale în 1899 și titlul de doctor al Universității din Paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul și opera sa medicală, p. 24).

Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în țară. Pentru francezi, decizia sa a fost de neînțeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce și-ar fi putut dori un profesor și un cercetător de talie internațională pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină din București (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveția: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi și strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog național” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice..., p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumusețe”

În ceea ce-l privește pe Nicolae Paulescu, legătura dintre știință și credință a fost una firească. Pentru el cunoașterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nici o concluzie firească în ceea ce privește existența. Marele savant și apologet român și-a susținut și argumentat convingerile științifice într-o autentică și originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet și de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „știința cade în absurd”. O astfel de știință nu are nici un orizont și nu lucrează în folosul omului. Unul dintre rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepțiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum și în ce fel această plagă acționează în special asupra generațiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbește, pentru că el s-a dat drept expresia științei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul științei - el care, ca sistem, este negația științei - ca să se impună mulțimii semisavanților, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în școli, unde, în mod laș, a exploatat și exploatează candoarea și naivitatea copiilor și a tinerilor neexperimentați, care nu au nici cunoștințe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr și a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generații la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul și opera sa medicală, p. 159). 

În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoștințele sale științifice. În antiteză, materialismul se regăsește în pseudoștiință și în ignoranța față de adevăratele valori existențiale. După Paulescu, adevărații oameni de știință sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinței, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Descartes, Bacon, Pascal, Leibniz, Newton etc. În consecință, savantul socotește că „mărimea acțiunilor omenești se măsoară după inspirația care le-a dat naștere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumusețe, și care i se supune: idealul artei, idealul științei, idealul patriei, idealul virtuților Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări și ale marilor acțiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul și opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt”

Viziunea creștină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidențiată post-mortem de nume alese ale intelighenției românești și nu numai. Amintim aici numai câteva poziții consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru și contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român. Așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiați, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învățat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).