ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Cum petreceați Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

Pentru noi, creștinii din închisoare, Patimile și Învierea Domnului erau momentul sublim al trăirii noastre, depășindu-ne și pe noi ca oameni. Ne încadram în tradițiile creștine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor și de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăți, dar trăirea și bucuria Învierii erau copleșitoare pentru noi. Ne trans­puneau parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, și uitam chiar de suferința noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniță era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post - îți poți închipui că mai era și post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: știind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

Noi, creștinii ortodocși, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilența lor era mai mare. Ei știau că noi trăim în rugăciune și ducem o altfel de viață. Dacă lucrai în fabrică, atunci îți măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînțeles că nu ripostam.

Aveați voie să cântați „Hristos a Înviat”?

N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, așa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paști pe care ați petrecut-o în închisoare?

În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferința, umilința Patimilor. Știam că e momentul Învierii, când auzeam clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petre­cut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o slujbă de Înviere oficiată de o sută de preoți, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îți dădea aripi, te transfigura.

Vorbeați despre cea mai nefericită experiență. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care erați închis la Pitești.

La Pitești, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârșit atâtea blasfemii, încât parcă și a-ți aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteți să ne redați, atât cât se poate, din această experiență?

În loc de cântecele bisericești, trebuia să cânți cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă și alte ciudățenii... Lucruri strigătoare la cer! S au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu știu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

Cine era capul acestor nelegiuiri?

Totul a pornit de la Țurcanu. Avea și ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voință, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost și din ăștia.

Cum ați reușit să rezistați acestor presiuni, care nu pot fi numite decât satanice?

Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâțenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

Vă mai puteați ruga?

Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Și nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credință.

Acesta era scopul reeducării.

Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, și pentru asta, rezistența era acerbă. Dârză.

Ați simțit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

Nu îmi place să vorbesc despre asta, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în brațe și mi-a spus: „Lasă că trece și asta!”. M-a întărit, m-a fortificat și am rezistat mai departe.

Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

Un neam trăiește și prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

Domnule Purcărea, am vorbit despre credință, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat și sufletul și mintea a fost poezia. Ce ne-ați putea spune despre semnificațiile acestei poezii?

Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menține integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta, unii s-au apucat să predea diverse științe, a trebuit să învățăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari și de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreținut spiritual și ne-a insuflat în permanență nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ținut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ținut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ținut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus și bucurie, și nădejde, și care ne-a îmbărbătat în permanență.

Cum ați învățat poeziile?

Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Așa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion și hârtie, numai Dumnezeu știe. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălțăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înțeles, dar mamele noastre ne-au dat viață, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor își pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alții? Mamele lor. I-au îndreptat. Ele erau acelea care observau calitățile fiilor lor.

Ce ne puteți spune despre Mircea Vulcănescu?

Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a așezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui și s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ținea conferințe și a fost băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, și a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-l canonizeze. Și pe el, și pe alții. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanență a dus o viață de ascet. Era tot așa de puternic ca și Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, părintele Arsenie Boca avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniștilor e că au omorât oameni cu potențe uriașe. Au distrus elitele. Știți cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe țigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Așa și comuniștii. I-au omorât pe toți cei care erau mai pregătiți ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganță extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Țuțeo”, îi spunea marelui filozof creștin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

Cum ați rezistat, totuși, acelor experimente satanice?

Ajunși în închisoare, ne-am pus problema: „Ce ne facem?” Și domnul Trifan, cu Marian, și cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credință. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim și alții. Toți aceștia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toți. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mănăstirii Curtea de Argeș. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost aduși la Alba-Iulia, unde eram și eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez și eu. Am învățat să sculptez de la ucenicii părintelui Arsenie Papacioc.

Care a fost influența lui Nae Ionescu asupra generației dumneavoastră?

Influența lui Nae Ionescu a fost covârșitoare. Eu cred că destinul țării noastre este acela de a fi focar de lumină și cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotați. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, și alții. Ca și Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai țării.

Vă considerați o generație învinsă?

Cine e învinsul? Cel care dă în altul, sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistență și am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Pitești, după ce șapte luni de zile am trecut prin reeducare și urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna și m a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare șapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna. A murit Stalin. Pentru că, atunci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolați. Altădată, la Canal, am adormit pe șina de cale ferată, cu gamela în mână. Și, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu știu cine a fost, dar a trecut locomo­tiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o infecție mare în spate și urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit și mirân­du se de asta, pentru că muriseră toți cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie. Au luat un bisturiu să mă taie și a țâșnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

Sunteți un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu, pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ținut în brațele Lui.

Exact.

Sunteți optimist în ce privește viitorul neamului românesc?

Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaște poporul nostru. Vor mai trece generații până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică și la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Și se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă el constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi, unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea rațional. Rațio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin rațiune, nu le poți înțelege. Cea mai mare taină e taina nașterii! Cum este minunea asta a nașterii? Asta o neglijează toți raționaliștii ăștia cartezieni.


Extras din "Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas”.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews