ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Nicolae Tomaziu, ultimul supraviețuitor al lagărului de muncă de la Canalul Morții și cel mai bătrân deținut politic din România, a murit joi, 26 octombrie, la vârsta de 101 ani. „Viața trebuie trăită cum ți se oferă, fără să o disprețuiești!„ Așa suna povața ultimului supraviețuitor al lagărului de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nicolae Tomaziu a trecut prin două razboaie mondiale, 7 ani de temniță comunistă și munca grea la Canalul Morții.

Nicolae Tomaziu s-a născut pe 26 februarie 1916 în satul Păltiniș din Botoșani.Tifosul care i-a ucis mama și l-a îmbolnăvit și pe el a fost prima experiență dură prin care a trecut. În 1937 a terminat armata; când a izbucnit cel de-al Doilea Război mondial a fost chemat la oaste, iar regimentul din care a făcut parte a ajuns până la Odesa și în Munții Tatra, potrivit infobrasov.net. A fost chemat la oaste, la Cernăuți. După cedarea Basarabiei și Bucovinei, au primit ordin de retragere. Un ordin care pe hârtie sună sec, însă pe front căpăta dimensiuni inimaginabile. „Dacă mai întîrziam 5 minute să trecem Prutul, cădeam prizonieri. Rușii veneau din urmă și au năvălit în oraș. Am luat-o la fugă prin cîmp, la graniță era aglomerație, plin de oameni cu bagaje care voiau să ajungă în România, căruțe și trenuri oprite. În urma noastră veneau tancuri rusești. Foarte puțini am fost cei care am ajuns pînă la podul Siret, ceilalți au căzut prizonieri”.
 
În 1947 a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale și condamnat la 7 ani de temniță grea. A trecut prin cele mai cumplite pușcării de la acea vreme: Jilava, Văcărești și Canalul Morții.
 
Într-un interviu pentru revista Formula As, Nicolae Tomaziu povestea:

„În '47 eram unul din tinerii furioși care manifestau la București împotriva comuniștilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi și hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverși prieteni, și mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeș. Acolo am fost depistat de securi­tatea din Pitești și imediat arestat. Așa a început cal­varul. Am fost dus mai întâi, alături de alți arestați, la Mânăstirea Văcărești, într-un loc pe care lumea îl numea «șerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestați, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiștii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi așa-zisul pro­ces, la Tribunalul Militar, unde sentințele erau deja stabilite. Am fost condamnat la șapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan și de pe pereți. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni. Ne-au luat pe mai mulți și ne-au mutat cu niște mașini blindate, legați cu lanțuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită și Cetatea Morții. Acolo ne-a întâmpinat cele­bra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la in­trare: «Lăsați orice speranță voi, cei care intrați aici». Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în țara noastră asemenea orori. Și cred că nimeni din afara închisorilor nu-și putea imagina așa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut. Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte șase, șapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii și în­gro­pate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam așa, cu ochii închiși, și mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noștri, aveau lozinca să nu omoare nicio­dată instantaneu, ci așa, treptat, încetul cu înce­tul, ca să simți cât mai mult chinul morții? Acum sunt mii de mărturii și sute de cărți despre toate ororile astea. De-aia zic, nu știu cine ar mai avea nevoie și de memoriile mele”.


În ultimii ani de viață s-a retras la Mănăstirea Caraiman. Apropierea de Dumnezeu a venit odată cu suferințele pe care le-a îndurat de-a lungul celor două războaie mondiale și în cei șapte ani petrecuți în temnițele comuniste. Era decanul de vârstă al Asociației Foștilor Deținuți Politic, cel mai vârstnic veteran de război și ultimul supraviețuitor al lagărului de muncă Canal Dunăre – Marea Neagră.
În anul 2016, a fost decorat de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler.