Astăzi se împlinesc 85 de ani de la moartea marelui pictor român Nicolae Tonitza. Liceul de Arte Plastice din București, care îi poartă numele, ne oferă o biografie a sa.

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K. Epureanu" din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților), iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie.

În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul "Importanța criticii de artă" la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului belle époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

Nicolae Tonitza, Fetița pădurarului, 1924 

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția "Tinerimii artistice". În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc". Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se stabilește la București, unde - alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți - colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația "Arta Română" și - împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu - întemeiază "Grupul celor patru".

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale "Grupului celor patru". Tonitza, între timp considerat "cel mai de seamă" pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 27 februarie 1940 se stinge din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul Oficial" și la expoziția din cadrul "Lunii Bucureștilor".

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul "Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. - sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.