Chiar dacă apropierea dintre cei doi pare nepotrivită, vă asigur că ea există. Nu prin femei, nu prin comportamentul opresiv și sexist, nu prin traficul de carne vie, pedofilie, prostituția de care este acuzat, probabil pe bună dreptate, dar încă nedovedit oficial, primul dintre ei.

Weinstein și Cărtărescu sunt legați prin revoluția la care iau parte și care, pornită în numele democrației, a ajuns să construiască exact contrariul acesteia: dictatura. Omul alb, bărbatul alb, heterosexual, conservator, creștin (formula cea mai negativă cu putință conform rigorilor revoluționare), tradițiile, creștinismul, familia tradițională, sunt dușmanii subversivi al societății. Curajul opiniei (dacă e contrarie asimilată cu discursul urii, islamofobie, reacționarism, fascism) , nașterea de copii, refuzul avortului, refuzul educației sexuale, refuzul lgbtizării, refuzul minciunii, refuzul cinismului, respectul, iubirea, generozitatea, adevărul sunt armele lor. Pe toți aceștia și pe toate acestea trebuie să le desființăm, interzicem, pedepsim, anihilăm așa cum cere orice revoluție serioasă. Dacă nu mă credeți citiții pe Marx, Engels, Lenin, Horkheimer, Lukács, Gramsci, Reich, Marcuse, Adorno… cercetați cele întâmplate în revoluțiile trecute.

Weinstein și Cărtărescu sunt revoluționari cu roluri diferite, în posturi și faze diferite, după cum și SUA și România se găsesc în faze diferite. Primul, după ce a fost ani îndelungați un progresist al Hollywoodului, după ce a finanțat ong-uri progresiste și campanii politice – ca ale Clintonilor –, după ce a fost deci prin numele, acțiunile și banii săi un pilon important al revoluției, este acum unul dintre copiii pe care aceasta îi devorează. Căderea lui a avut loc nu pentru că cei care l-au dat în vileag ar fi fost îngroziți de faptele sale, care, ca ale multor altor vipuri ale filmului, afacerilor, politicii etc., erau cunoscute de toată lumea, și care încep chiar cu Chaplin, ci pentru că în acest moment numele și trecutul lui folosesc unei cauze superioare: cea a falangei feministe a revoluției în lupta sa pentru demolarea completă și veșnică a masculinității.

Harvey, cu renumele lui, cu lista lui lungă de femei, care s-au prostituat cu el și cu alți mahări ai filmului american pentru a ajunge, la rândul lor, vedete, a fost un subiect ideal pentru o astfel de campanie și atunci a fost sacrificat fără ezitare. Sacrificat însă cu folos, căci el, mai mult acum, decât în perioada anterioară, continuă să folosească cauzei.

Cauză care, la rândul ei, este foarte maleabilă și ductilă, fiind vădit părtinitoare. Căci dacă HW este executat public din toate pozițiile ong-iste și media, nu același lucru se întâmplă cu alți abuzatori și prădători dovediți.

Nu aceeași soartă au cei care mutilează genital fetițele musulmane, sau le iau de neveste de mici, pentru că, deși trăiesc alături de noi și sunt cetățeni ai acelorași țări, provin dintr-o altă cultură.

Nu aceeași soartă au violatorii musulmani din Occidentul european, pentru care există o mare înțelegere, contrazicând flagrant legea, pentru că provin dintr-o altă cultură.

Nu aceeași soartă are, nu este la fel de împroșcat cu fecalele indignării progresiste, francezul care a violat o fetiță de 11 ani, achitat de justiție pentru că… ar fi putut exista un consimțământ. Serios? Păi cu o ciocolată sau cu o jucărioară poți beneficia de consimțământul unei fetițe de 2-3 ani să-ți facă una sau alta, sau invers, să-i faci tu ei.  Și, pe urmă, și la minionele trecute prin mâinile lui Harvey au existat un consimțământ și oarece avantaje, după cum o dovedesc numele și renumele lor de astăzi. Doar că atunci când profitau reciproc avantajos unii de ceilalți, nu se profila încă atât de certă legalizarea pedofiliei, acum foarte pe țeava progresistă.

Unde intră Mircea Cărtărescu în revoluție? Acolo unde, ca în orice revoluție, dispare dreptul la opinie, dreptul la libera inițiativă, dreptul de a-ți conduce afacerile cum vrei atât timp cât respecți legile, într-un cuvânt dreptul la libertate.

Libertatea, pe care ne-o doream înainte de 89. Șansele de a te afirma prin valoarea ta, pe care ni le doream înainte de 89. Posibilitatea de a spune ce gândim, de a dezbate viața, realitatea împreună cu alții, nu numai cu gândurile noastre, sau cu prietenii apropiați.

Despre ce discutam după ce plecam de la cenaclul Junimea, sau chiar acolo, direct și prin textele noastre? Către ce năzuiam? Ce ne lipsea? Libertatea de a scrie ce vrem și libertatea altora de a ne publica. Libertatea creației și opiniilor noastre și libertatea altuia de a scoate bani din ele, de a le subvenționa, pentru că e de aceeași părere, sau pentru că tinerii trebuie ajutați să reușească, sau de a le refuza din motivele contrarii celor înșirate mai înainte.

Revoluția pe care o trăim, americanii și vesticii mai demult și mai radical, noi mai periferic, salvați de geografie și de bășcăliozitatea românească, nu întotdeauna dăunătoare, este cea a pumnului în gură, a supunerii necondiționate, a delictului de opinie, a delictului de a fi diferit, a delictului de a încerca să fii liber, a uniformizării, a dezumanizării.

Comisarii noi, ca și cei vechi, nu admit părerea contrarie, nu admit că ar greși, nu admit că judecata lor nu e cea mai dreaptă, nu admit că omul are dreptul la respect (real), la înțelegere, compătimire, generozitate. Nu înțeleg alteritatea, ci doar multiplicitatea. Celălalt nu are dreptul de a exista decât în măsura în care este o copie fidelă a comisarului.

Într-o lume normală, editura Rao are dreptul să publice ce vrea și pe cine vrea, iar viața și piața să îi dea răspunsul.

Într-o lume normală, nu ne este frică de cărți, de idei.

Într-o lume normală, un fost pușcăriaș are dreptul să scrie și chiar să publice – sunt destui cei care au făcut averi serioase astfel, unii criminali cu grele fapte în trecutul lor, comuniști, naziști, fără a mai oripila justițiaritatea cuiva, deși, poate, ar fi fost cazul (oripilării, nu al interzicerii).

Într-o lume normală, fiecare are dreptul de a citi ce vrea.

Într-o lume normală, fiecare are dreptul (chiar obligația) să gândească singur și să spună ce are de spus.

Într-o lume normală raționalul, echilibrul, dreapta măsură, grija și considerația pentru celălat sunt cele care ghidează societatea.

Într-o lume normală, ura nu-și are locul.

Într-o lume normală, rațiunea nu doarme.

În lumea în care trăim nu.